În prima garnitură de redactori ai proaspăt înființate reviste de la Cluj, Tribuna (1957), Romulus Rusan era reporterul prin excelență. Absolvent al Facultății de Mecanică a Institutului Politehnic din Cluj, debutase încă din studenție în paginile revistei Steaua (1954), la care colaborase cu, foarte la modă în acei ani, reportaje din viața… oamenilor muncii. Numai că, pe tânărul inginer (care lucrase, după absolvire, un an la uzinele Carbochim) nu-l interesa intrarea în literatură cu o publicistică aridă, gazetărească, caracterizată de obicei prin descrierea diverselor procese de producție și a rezultatelor din întrecerile în muncă. Structura sa lăuntrică era mai degrabă poetică și mi s-a părut, întotdeauna, o ciudățenie faptul că își alesese drumul în viață intrând pe poarta unui institut de învățământ tehnic. Înalt și plăcut la vedere, sensibil și culant, manierat în comportament, gata oricând să te ajute în orice împrejurare, îi plăcea să… hoinărească prin țară în căutare de subiecte, nu neapărat senzaționale, care să pună însă în lumină oameni cu destine dramatice și trăiri emoționante la locul lor de muncă, de obicei eroi anonimi, cum se spunea, despre care scria pagini de o mare încărcătură afectivă, parcă voind a-i mângâia cu vorbele sale. Lipsea zile în șir din redacție iar când se întorcea punea pe masa redactorului șef lungi reportaje literare, scrise cu eleganța unei caligrafii de veritabil poet. Cu bonoma ironie care îl caracteriza, Negoiță Irimie îi găsise la un moment dat un fel de poreclă: Plopulus Rucsac, la care Romică zâmbise indulgent și bonom, înțelegând șotia colegului de redacție.
În după-mesele când așteptam cu toții fie răspunsurile de la Direcția Presei, fie pur și simplu paginile din tipografie pentru corectură, Romi Rusan ne antrena într-un joc de care se pasionase cine știe pe unde în deplasările sale reportericești, pe care îl numisem Bigi-bigi, jucat în echipe sau individual, și care consta în lovirea din scurt a unei cutii de chibrituri, așezată pe muchia mesei, pentru ca aceasta să facă niște volute aiurea prin aer și să cadă pe masă fie cu spatele în sus (ceea ce însemna că ți s-a terminat rândul) fie cu coperta la vedere, însemnând 5 puncte. Dacă se stabilea pe muchia laterală, primeai 20 de puncte, iar dacă pica în picioare aveai 50 de puncte. Dacă rămâne în aer, comentase într-o zi același hâtru Negoiță, câștigi 500 de puncte. Ceea ce nu s-a întâmplat niciodată. Jucam cu pasiune Bigi-bigi, căutând a-l învinge pe Romică Rusan care era, de departe, campionul absolut al jocului adus de el în redacție.
Când cu inundațiile din ‘71 s-a mutat pur și simplu la Alba Iulia, orașul lui de baștină, în care apa Mureșului, revărsată din matcă, urcase până în centru, inundând parterul caselor și făcându-i pe oameni să creadă că au devenit victimele unui nou potop. A scris despre drama acestora pagini emoționante.
Într-o vară, împreună cu Augustin Buzura și Tiberiu Iancu, am făcut un drum prin Secuime, cu mașina redacției la care șofa aventurierul Beșenschi, pentru a scrie de acolo scurte reportaje, blitz, cum ne sugerase Rusan. Ne-am conformat și am scris fiecare câte o mică… tabletă, numai el ne-a copleșit cu un reportaj de toată frumusețea pe care citindu-l am constatat că el reținuse de acolo lucruri pe lângă care noi ăștilalți trecusem inocenți.
Nu obișnuia să stea la taclale în braseria Continentalului, considerând că era mai câștigat citind cărți sau vizionând filme, despre care ne făcea relatări de mare originalitate. Când mai apoi s-a mutat la București, a întreținut multă vreme o rubrică de cronică cinematografică extrem de incitantă. Dar, până atunci…
De pe la sfârșitul anului ‘62 și în continuare tot anul următor, Romică Rusan a străbătut țara în lung și-n lat, pe căile ferate, propunându-și să scrie o carte consacrată „lumii feroviare”. Carte din care a publicat, pe rând, capitole întregi în paginile Tribunei. Cartea s-a împlinit pe-ncetul, construită, în consistența ei, altfel decât toate celelalte cărți de reportaje ce apăreau la ora aceea, chiar în Colecția Patria noastră a Editurii Tineretului din București, în care a și apărut Expres ‘65, titlu ce se dorise a fi marcajul prompt, calendaristic, al evenimentelor din lumea căilor ferate române, pe care le consemnase el într-o neostenită drumeție. Caseta tehnică a volumului menționează bunul de tipar la sfârşitul anului 1963, dar în librării a apărut abia în 1966, e drept în primele zile ale anului. Galant, ne-a oferit tuturor colegilor de redacție câte un exemplar, cu câte o dedicație amplă, cum nu făcuseră niciunul din ceilalți tribuniști până atunci. Păstrez cartea ca pe un talisman și citesc cu plăcere, și azi, dedicația: „Lui Titi Cubleșan, îi pun la dispoziție acest expres de hârtie, pe care să-l folosească la modul cum va ști (îi dau voie chiar la vagon-lits) și cu care să străbată „Patria noastră”, emulat de idei, de entuziasm și de discuții, pe care le-aș vrea cât mai dese, cu sine însuși și cu mine. Plus prietenia lui Romi Rusan. Cluj, ian. 1966”. O dedicație lirică așa cum e și reportajul său despre universul ce se mișcă în ritmul roților de tren (preiau un vers dintr-un cântec foarte la modă în acei ani).
Volumul se deschide cu o introducere ce pare mai degrabă de roman: „În nopțile ploioase și neliniștite, când dinspre marginile orașelor se aud țipete senzuale de locomotivă – parcă de undeva de aproape și totuși dintr-o altă lume – oamenii își aduc aminte de calea ferată într-un fel brusc și vinovat, asemănător cu acela prin care tot ei însoțesc plecarea păsărilor spre sud. Asta se întâmplă mai ales toamna, când în arbori se aprind primele focuri, prevestind refluxul apropiat al luminii, când timpul coboară necruțător spre solstițiu, iar sufletele îl urmează, intrând într-o zonă de umbră care le face să se vadă mai singure și să-și caute sprijin”. Descrierea e lirică și atmosfera sugerează pe de-a-ntregul poezia depărtărilor. Nici nu s-ar putea altfel, atâta vreme cât întreaga rețea de căi ferate de la noi ca și din întreaga lume a fost creată pentru a da posibilitatea oamenilor să circule pe orizontul tuturor depărtărilor. E sensul vital pe care Romulus Rusan îl descoperă și îl urmărește în reportajele sale sentimentale:„Trenul îi dă vieții un adăpost în mișcare. Fiecare tren e o fâșie de viață. El se primenește mereu, dar e mereu același, ca însăși viața. În el vor fi mâine alți călători, numai obiceiurile vor rămâne aceleași. Dar cât de exacte și de esențiale, de specifice, de firești sunt aceste mostre din viața oamenilor! În același timp neschimbate și diverse, eterne și particulare, normale și surprinzătoare, ele repetă în mic viața, adăugându-i acea intimitate ciudată a spațiului și timpului amestecat într-o cutie pe patru roți. Roți înalte și mici, fremătătoare și lente, alergând pe șesuri sau urcând în munți, fără oprire sau oprindu-se mereu, dumineca sau în zilele de lucru, seara sau, ca acum, dimineața…”
Descinderea pe care o face Romulus Rusan în universul feroviar de la noi are în vedere tocmai această viață a pasagerilor, vegheată de o armată întreagă de angajați, de-a lungul rețelei feroviare, pentru a asigura buna funcționare a acestui organism vital al societății, oprindu-se în gări importante sau în stații anodine, în noduri de cale ferată, în depouri și în triaje, urmărind pulsul vieții în gări, pe peroane, în atelierele de reparat materialul rulant, sesizând ascensiunea noilor tehnologii și regretând parcă treptata dar sigura dispariție a locomotivelor cu aburi (marile locomotive Pacific), a telegrafului fără fir, cu benzile înguste de hârtie pe care se imprimau punctele și liniile unui limbaj special prin care impiegații comunicau între ei; cu podurile de construcții speciale peste care zilnic se perindă,
într-un du-te-vino, sumedenie de vagoane încărcate cu mărfuri sau ticsite de pasageri, cu viața intimă a ceferiștilor care se trezesc cu noaptea în cap pentru a pleca la datorie, urmăriți de privirile și gândurile celor dragi din familie, cu dormitoarele mecanicilor de locomotivă din stațiile terminus ale regionalelor etc. etc., o lume aflată într-o veșnică mișcare, o lume în care biografiile oamenilor ce muncesc în varietatea sectoarelor de activitate ce asigură pulsul normal al unui organism rutier, esențial pentru buna funcționare a organismului vital al economiei întregii țări. Meritul aparte al lui Romulus Rusan rezidă tocmai în descrierea eseistică a acestui organism uman, fără a cădea nici măcar o clipă în capcana spectacolului tehnologiilor. Pe el îl interesează doar spectacolul uman, felul în care viața indivizilor se confundă cu viața trenului, luat ca simbol al unei solidarități și fraternități funciare a lumii moderne: „În gări, în depouri, triaje și ateliere, în singurătatea câmpului sau a locomotivei, în birouri ministeriale și în cantoanele îndepărtate, mii de oameni alcătuiesc din brațele, din ochii, din gândirea și inima lor, milioanele de zvâcneli ale acestui puls. În vagoane totul e firesc, totul e constant, totul e cert. Acolo, la locurile de muncă, mii de oameni se luptă cu neprevăzutul și-l transformă în obișnuință. Iată adânca și ireductibila esență a lumii feroviare”.
Reportajul lui Romulus Rusan este un amplu poem polifonic despre oamenii unei profesiuni nobile ce caracterizează însăși civilizația lumii moderne, oameni uniți ca apele unui râu imens în freamătul căruia se adună aluvionar semnele relevante ale civilizației moderne: „Sentimentul prezenței acestui râu a îmbogățit sufletul modern cu mii de nuanțe, dar în primul rând l-a investit cu atributele certitudinii și solidarității. De un secol încoace omul simte în jurul lui o respirație neîntreruptă, cu care oricând se poate contopi, și asta îl face mai ferm și mai degajat în acțiunile sale. În ultimă instanță, această fermitate a fost una din premisele marilor cuceriri sociale prin care el s-a ridicat în ultimele decenii la înălțimea propriei definiții”.
Romulus Rusan e un poet al reportajului literar.