Liliana Ursu
Fericita lumină
București, Baroque Books & Arts, 2019

 

 

Liliana Ursu, unul dintre cei mai importanți poeți români contemporani, a intrat în literatură în generația literară a anilor ’70, a neomodernismului estetizant, caracterizat prin reinstaurarea lirismului, prin revigorarea metaforei, prin recuperarea, asimilarea și adaptarea/ sincronizarea unor modele exemplare la un fel de a fi al poeziei acelor ani. Liliana Ursu a pătruns cu timiditate și eleganță într-o perioadă a expresiei lipsite de inhibiții, conservând pulsiunile lirice interioare, menținând creația într-un „spațiu septentrionic” (Laurențiu Ulici). Emanația energiei afective avea să fie controlată pe parcursul întregii sale opere, începând cu volumul de debut Viața deasupra orașului (1977), continuând cu Ordinea clipelor (1978) sau Piața aurarilor (1980) – locuri ale conservării cu aparentă detașare a atmosferei burgului natal remodelat interior –, până la recentele Loc ferit (2014) și Fericita lumină (2019)1. Înțelegând această energie afectivă aparent controlată, eventual transformată în alte forme de manifestare a energiei posibil de exprimat cu instrumentarul liric, ar fi fost de așteptat ca pe parcursul întregii opere să existe breșe, supape de refulare, o schimbare bruscă și dramatică de registru. Însă, cu timpul, poezia Lilianei Ursu s-a limpezit, s-a decantat, a devenit mai curată, mai mierie, s-a încărcat de aromele tuturor pământurilor umblate: „ce lume, ce seară, ce Americă” (Treceri, p.19) și tuturor experiențelor de viață trăite, asumate, devenite posibile lecții. Experimentând liric forma „monologului cu martori” – procedeu de care nu s-a despărțit de la debut până la proaspătul volum, Fericita lumină –, Liliana Ursu a transformat procesul creației într-unul similar vinificației: extragerea esențelor din experiența lirică încărcată de toate substanțele locului potențator, în recolta sub lumina piezișă și curată a toamnelor târzii, fermentația și limpezirea primară: „să te lupți cu cuvintele pentru poem/ până te învie ele pe tine” (Lupta cea bună, p.114) la temperaturi ponderate, limpezirea ulterioară prin filtrare gravitațională și prin scăderea temperaturii, până la distanța necesară conservării magmei lăuntrice, iar apoi baricarea între copertele de stejar de la Baroque Books & Arts. Astfel limpezită în ani, materia poetică lichidă, cu o anumită vâscozitate și claritate de chihlimbar, se oferă acum în lumină, în exces de lumină din lume și cărți, ca reflectare curată a peisajului lăuntric amestecat din experiențe și locuri diferite: „se face târziu în Buenos Aires/ e ora splendorilor fragile/ și a tangoului/ când se face cântec plânsul/ și dansul bucurie/ când pașii complicați ai vieții/ se împletesc/ cu cei ai iubirii.// se face târziu/ și Mallarmé șoptește:// „Lumea există pentru a ajunge într-o carte” (Mallarmé în Buenos Aires, p.59). Plecând de la simple procedee lirice, prin controlul asupra întregului proces, poezia se desprinde de ancorele modernismului târziu, prezentându-se filtrată, într-o formă supraestetizată, metapoetică, dând seama de sine și chestionându-se deopotrivă cu detașare și grație: „iar eu mă leg de acest poem/ asemeni lui Ulysse de catarg/ să nu-ți mai aud cântecul/ nici capul să nu mi-l mai îngrop/ în pletele tale arămii, cu gust de migdal:// în mine te caut de mult” (Marea, pierdută peruzea, p.78). Această poezie fluidă nu este simplu mediu translucid, ci sursă de lumină în sine, coagulând energiile afective suprimate pe parcursul întregii opere și permițând echilibrat dirijarea lor spre a se obține efecte estetice de un rafinament tot mai rar.
Fericita lumină e, în fapt, relatarea lirică a unei aventuri: o plecare a ființei din sine, o aventură în extracorporal, în spații și timpuri diferite, ale unor experiențe cu puternică încărcătură afectivă, amestecate precum în poeziile brașoveanului Ștefan Baciu din Honolulu, precum în cuprinzătorul său vers: „câteodată toate orașele lumii sunt târgul nostru românesc”. La fel cum Brașovul devenise cândva filtru al tuturor burgurilor de dincoace sau de dincolo de oceane la Ștefan Baciu, la fel și în cazul Lilianei Ursu, Brașovul și Sibiul, Strasbourg-ul și Seattle-ul, Buenos Aires și Insula Gotland se relevă în același orizont, nu neapărat blurat de „ceața dorului”, cât de lumina piezișă a toamnelor, de lumina rodnică și caldă care topește orizonturile și anii: „America începe mereu în Apoldu de Jos/ la vremea culesului de struguri”, sau „ce ne unește, dacă nu iluzia/ asemănării acestor locuri” (Emily Dickinson în septembrie, p.57). Întreaga călătorie e învăluită de lumină. O adiere blândă, o mereu prezentă geană de lumină lasă a fi bănuit „locul ferit”.
Acest spațiu limitat al poemului devine, cum spuneam, sursă distinctă de lumină, locul în care trecutul luminează filtrat, în care istoria personală încărcată de memorie afectivă și de lecturi, de proteguitoarea bibliotecă: „Ascult. Doar aici printre rafturile cu cărți/ pot simți stelele. Și infinitul./ Fără să mă sperii” (Adierea unui oraș în viața mea, p.51), se multiplică în sufletele celor ce se lasă impresionați de o astfel de ploaie piezișă a radiației luminoase. Lumina interioară, întâlnind materia, naște poezia. Iar această poezie nu poate fi decât simplă, elegantă, discretă, senină, semn al mirării purtătoare de rod. Căci ceea ce încolțește nu este decât bucuria experienței fiecărui lector, într-un spațiu interior pe care poate doar luminescența poeziei lui Doinaș sau culoarea din toamnele lui Pillat l-ar fi putut expune spre lectură.
Aceste poeme din Fericita lumină au darul să înalțe, te fac să simți altitudinea, să te simți navigând pe ceruri în dialogul simplu cu Dumnezeu. Dar în adâncul lor, în apele de chihlimbar ale trecutului luminând, se zărește o poezie cu o uriașă încărcătură metafizică, o poezie a continuei existențe în/ prin viața altcuiva, cel mai adesea prin viața reflectată a unui tată plecat spre orizonturi. E o legătură indestructibilă acolo, o substanță magmatică domolită de lumina orizonturilor, oricând gata să erupă, oricând gata să amestece altfel spațiile, lumile, experiențele. E o „temă dată” ca în variațiunile Anei Blandiana – colega de generație a Lilianei Ursu – de care poeta născută în Sibiu se îndepărtează cu grație și discreție, cum se îndepărtează și de copilăria din Apold: „o cană cu cireșe și notele lui Albinoni/ pe pervazul albastru,// amurg, suspin în toate nuanțele Mediteranei,/ și parfumul de lămâi din pletele lui Ahile,// Nu mă lăsa să îmbătrânesc/ acum când mai am a cânta” (Povara nostalgiei, p.23). De fapt, ceea ce practică Liliana Ursu e o poezie creștină așezată, consistentă, rafinată, o formă de scriere cu lumină ca răspuns la „hemografia” predecesorului Nichita Stănescu.
Numai în fotografie lumina poate fi astfel exploatată, în aceeași ipostază a soarelui coborând de chindie. Numai în fotografie lumina desenează astfel pe stratul de emulsie sensibilă imagini, chipuri, umbre. Pagina de hârtie a recentei cărți a Lilianei Ursu devine hârtie fotografică pentru lumina coborâtă în unghi ascuțit peste o copilărie care reflectă lumina incidentă, care decupează distinct Apoldu de Jos de spațiile urbane aglomerate: „ce va fi fiind acest oraș vechi de zile dar nou pentru mine?” (Adierea unui oraș în viața mea, p.48) după principiul lui Ștefan Baciu și aproape imposibil de discriminat prin „ceața dorului”. Poemul în sine – fiecare în parte, evident – devine o fotografie cu multiple suprafețe luminoase, deschizând dimensiuni, exprimându-se într-o profunzime redată prin variația tonurilor, prin evidențierea contururilor, prin exprimarea peisajului interior în plenitudinea sa, într-o splendidă alternanță de tonuri care indică spațialitate, într-un remarcabil efect de iluminare care evidențiază concepția autorului și urmele lecturilor pe parcursul întregii sale opere: „doar așa îmi este îngăduit/ să te revăd:/ sărac, fără de cuvinte,/ monah în postul tăcerii/ în traistă cu Efrem Sirul,/ cu bogatul Rilke, cu fericitul Ungaretti/ ce-și împarte hainele la cerșetori,/ la fel mulții lui ani, până la unul/ cu poezia” (Doar așa îmi este îngăduit, p.28). În profunzimea acestei desfășurări, un eu-continuum ca în poezia prietenei de dincolo de Ocean, Tess Gallagher, se desfășoară într-un timp închis, dând impresia devenirii, coacerii, contemplării în devenire, desăvârșirii, mereu plecând din Apold: „și-ntr-un evantai de lumini și de lumi/ îmi voi ridica și eu scara spre Rai,/ simplisimă, din lemn de tei, uscat/ scrisă toată cu poezii/ și așezată cuminte/peste o căpiță de fân din Apold/ ce se termină doar/în cer” (Scara spre Rai, p.144). Iat-o plenar pe Liliana Ursu, exprimând prin efectele plastice, compoziționale și tehnice ale luminii, întreaga existență preț de un poem: „ca ieri facerea poemului/ când îngenuncheam în singurătatea odăii/ și semănam stele// ca ieri rochia cu flori de cireș/ coșul cu rodii/ și trupul tânăr la întrecere cu marea,// ca ieri pușca de vânătoare/ și tu, copil la vâsle, speriat de marele fluviu/ ca un urs./ tu din care ai plecat de mult/ cu atâta iubire ferind sub cămașa albă/ porumbelul zbătându-se chiar pe inima ta/ și-n spate cu rucsacul plin de prepelițe calde încă,/ vânatul tatălui// și tu,/ copil luptând să ascunzi porumbelul/ sub cămașa albă cusută de mama în livada cu migdali,/ tu, încercând să salvezi o viață cât de mică,/ o viață de porumbel cât tot cerul cu stele” (Ca ieri, p.11).