Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Scriitorul: o entitate modelabilă, evolutivă (I)

Scriitorul: o entitate modelabilă, evolutivă (I)

Dacă încercăm să ne aventurăm un pas în plus în incinta noțiunii de scriitor şi a identității lui despre care geneticienii textuali afirmă, cu o falsă umilitate, că nu-l pot circumscrie și îi substituie termenul umilitor de „scriptor” (=scrib în fond), putem avea încă odată confirmarea faptului că agnosticismul este fructul impotenței și lipsei de curaj intelectual.
Artistul literar ar putea fi definit ca un fascicul de aptitudini și înclinații (înnăscute şi achiziționate), un parcurs existențial (atmosferă familială, cultură…), iar pe de altă parte printr-o reflecție care acoperă o perioadă anterioară, concomitentă și, eventual, posterioară unui proiect (sau mai multora). Primele două fac parte din personalitatea lui, din potențialități, cel din urmă din efectiv. Ne-am putea sprijini pe buna veche dicotomie între esență si existență: primele două aparțin polului esență, ultima polului existență, realizarea efectivă a esenței.
Admitem că problema aptitudinilor înnăscute este dificil dacă nu imposibil de analizat iar aptitudinile dificil de evaluat. Nici un scriitor n-a dat vreun examen de scriitor pentru ca aptitudinile lui specifice să fie evaluate. Istoricii literari aruncă instinctiv o lumină asupra a ceea ce ar putea fi înclinațiile autorului, scrutându-i antecedentele familiale şi cele de proximitate geografică şi socială: părinții, eventual bunicii, atmosfera familială în care se dezvoltă copilul și adolescentul, ocupațiile predilecte precum cea de a monta piese de teatru în familia Brontë sau cea de a scrie un jurnal pentru frații săi a lui Lewis Carroll, proximitatea socială imediată (prietenii juvenile precum cea dintre Zola și Cézanne…), eventual izolarea, climatul.
În ce priveşte aptitudinile achiziționate, ele țin de hazard sau de voința prometeică a individului de a se auto-construi. Din momentul în care ideea biblică a omului plăsmuit de divinitate a fost abandonată iar posibilitatea autodeterminării enunțată, o nouă eră în viziunea asupra omului s-a deschis. Pico della Mirandola este, după cunoștința noastră, cel dintâi care îl clamează în faimosul său discurs inaugural Oratio de hominis dignitate la Politehnica din Zürich. Adresând-se retoric primului om el clamează cu energie maleabilitatea și liberul său arbitru de a se modela conform voinței și aspirațiilor sale, „[…] perché di te stesso quasi libero e sovrano artefice ti plasmassi e ti scolpissi nella forma che tu avessi prescelto. Tu potrai degenerare nelle cose inferiori, che sono i bruti; tu potrai rigenerarti, secondo il tuo volere, nelle cose superiori che sono divine”. Mirandola deschide un spațiu de libertate în care se vor înscrie de timpuriu iezuiții, Diderot, Kant și alte figuri ilustre. Spre deosebire de omul de rând care nu-și pune problema auto ameliorării, scriitorii, deși nici ei toți, și-o pun.
Nietzsche are pagini exemplare în care recomandă autoformarea aspirantului la meseria scrisului, la şcoala vieții, a cunoaşterii şi cultivării propriei personalități. Aptitudinile, talentul – îngemănarea gândire-expresie în formele ei superlative – se construiesc după el prin exerciții zilnice pe perioade de timp lungi. De abia după acest „purgatoriu” de trudă benedictină aspirantul scriitor poate spera să dobândească uşurința şi precizia proprii unui maestru în ale scrisului. Nietzsche postulează o umilă și severă ucenicie pentru a stăpâni veritabila ars scribendi: „[…] Să faci o sută şi mai bine de proiecte de nuvele, nici unul mai lung de două pagini, dar de o asemenea acuratețe ca fiecare cuvânt să fie la locul lui; să aşterni în fiecare zi pe hârtie întâmplări, până când să ajungi să le găseşti forma cea mai plină, cea mai eficace; să fii neobosit în a culege şi a zugrăvi tipuri şi caractere umane; să povesteşti cel mai adesea posibil şi să asculți povestindu-se, cu un ochi şi o ureche pătrunzătoare pentru a percepe efectul produs asupra celorlalți asistenți; să călătoreşti ca un peisagist şi un desenator de costume; să extragi pentru propriul tău uzaj din fiecare ştiință ceea ce, bine expus, produce efecte artistice; să reflectezi în sfârşit asupra motivelor acțiunilor umane; să nu disprețuieşti nici o indicație care te poate instrui […]. Să petreci în acest multiplu exercițiu vreo zece ani; ceea ce va fi creat după aceea în atelier va putea să iasă fără grijă la lumina străzilor […]“ (Nietzsche 1975, 162).
Tensiunea meliorativă trebuie să-i fie tovarășa permanentă de viață. În momentul în care viitorul scriitor se află în starea frustă a datelor congenitale este un anonim, puțini îl cunosc şi îl cunosc superficial, iar în consecință nivelul aptitudinilor lui este imposibil de evaluat corect. Există indivizi care posedă din naştere o anume uşurință în domeniul afabulației şi facilităților expresive, dar acest fond de plecare nu duce îndeobște mai departe de condiția unui autor de literatură de duzină. Fondul înnăscut, Nietzsche dar și mulți alți practicieni ai scrisului înalt, de la Pliniu cel Bătrân cu a sa celebră „nulla dies sine linea” încoace, sunt clari în această privință: scrisul, în dublul său sens de adâncime de gândire și virtuozitate expresivă, trebuie cultivat şi antrenat. Afirmația deschide problema evoluției scriitorului în timp.
*
Un prim obstacol problematic îl constituie autorii cu evoluție în palier: cei care, remarcă Julien Gracq, „de la prima lor carte scriu cum vor scrie toată viața.” Ar atesta această categorie de autori faptul că geniul, talentul este în întregime înnăscut conform doctrinei ineiste? Trebuie să vedem aici o infirmare a principiului proteic, evolutiv al scriitorului? Gracq ne dă el însuşi răspunsul: „În lucrările şi eseurile lor de şcolari va trebui căutată maturizarea progresivă, rămasă privată, care le-a pus de la debuturile lor publice în posesia unui instrument desăvârşit.” (Gracq 1980, 1) Putem în consecință admite că există o parte vizibilă a parcursului unui scriitor şi o parte invizibilă iar că în cadrul părții invizibile geniul fantasmatic poate fi cazat, cel puțin în parte, ceea ce considerăm la o privire superficială aptitudini înnăscute dar care sunt în realitate achiziționate: facilitățile de construcție de arhitecturi noetic-expresive obținute prin antrenamente, acumulări culturale şi afinarea sensibilității celui care va debuta con brio.
Mărturiile covârşitoarei majorități a scriitorilor abundă însă în semnalări de cote succesive ale artei proprii, de o evoluție ascendentă. „Nu mai am nici o îndoială că am descoperit (la 40 de ani) cum să încep să mă exprim într-un mod personal şi această descoperire mă interesează atât de mult, încât cred că voi putea continua să scriu fără laude.” (Woolf A Writer’s Diary 26 iulie 1922) Iar câteva luni mai târziu conchide: „La 40 de ani încep să cunosc mecanismul propriului meu creier şi să ştiu cum să obțin cu ajutorul lui maximum de plăcere și de muncă.” (Ibidem, 4 oct. 1922)
Rezultatul, scriitoarea își face un autoportret de autor în chipul următor: „Sunt scuturată ca un vechi drapel de noul meu roman Spre far. […] în sfârşit, după bătălia care a fost Camera lui Jacob, după chinul care a fost Doamna Dalloway (căci totul în afară de sfârşit a fost un chin), acum scriu mai repede şi mai uşor decât am scris vreodată în viață; de 20 de ori mai repede şi mai uşor decât la oricare din romanele mele. Ceea ce dovedeşte, cred, că eram pe calea cea bună şi că acum voi culege fructul atârnat în sufletul meu. Amuzant e că acum născocesc teorii ca să demonstrez că bogăția fanteziei şi fluența constituie lucrul cel mai important. Altădată susțineam cu ardoare necesitatea efortului de concentrare, de concizie.” (Ibidem 23 febr. 1926)
Dar cum arta „scrisului” este complexă iar Woolf nu dispune totuși de toate abilitățile pe care ea le implică, în altă parte constată: „[…] am învățat să scriu repede dar nu încă să dezvolt minuțios.” (A Writer’s Diary 11 aprilie 1931).
Un recent premiu Nobel, scriitorul anglo-indian V. S. Naipaul, aruncă o privire retrospectivă asupra parcursului său de scriitor și constată că a traversat câteva faze ascendente: „Când visam să devin scriitor, n-aveam nici cea mai mică ideea de felul în care aş face în practică pentru a scrie o carte. Îmi imaginam […] că îmi era suficient să fac una pentru ca celelalte să urmeze în mod natural. Am descoperit că lucrurile nu se petreceau astfel. Materia nu se preta. La începuturile mele, fiecare nouă carte semnifica a înfrunta încă vechiul vid şi a reveni la punctul de plecare. […] împins de intuiție, inocență sau disperare, preluam idei şi materiale fără să înțeleg plenar unde ele mă conduceau. Cunoaşterea venea odată cu scriitura. Fiecare carte îmi aducea o înțelegere şi o sensibilitate mai profunde, care debordau asupra unei maniere de a scrie diferite. Fiecare carte era o etapă într-un proces de descoperire […].” (Naipaul 2002, 32)
Naipaul face aici referință la ceea ce noi am numit „zidul problematic”: o baterie de chestionări și dificultăți la care scriitorul trebuie să răspundă înainte și pentru a fi capabil de a ataca proiectul. Observațiile lui Naipaul, precedat de Montaigne, Balzac, Tolstoi, Woolf fac ecou frazei lui Dante „Galeotto fu il libro e chi lo scrisse”. Fiecare carte are o dublă funcție: realizare dar în același timp exercițiu formator. Aparatul fantasmatic-scriptural al creatorului se maturizează progresiv de-a lungul existenței lui. Fiecare şantier livresc este „o lărgire a cunoaşterii şi sensibilității”. (Ibidem, 35)
În anumite cazuri, clivajele între diferitele personalități succesive pe care tectonica evoluției unui autor le înregistrează, sunt atât de marcate încât ele par a regrupa mai mulți autori într-unul singur. Autorul Balzac de dinainte de 30 de ani este radical diferit de cel de după. Tânărul Balzac, cel care îi oripila pe Emile Faguet sau Mircea Eliade prin marea sa „[…] absență de cultură, de gust, de talent, enorma sa suficiență „ (Eliade 1973, 5 sept. 1953) este un veleitar fără calități dar animat de o voință feroce de a se ameliora. Sunt doi oameni fără contingențe între ei, dar cel dintâi se apropie în ritm susținut de al doilea. Balzac și puzderia de texte alimentare pe care le-a scris frenetic între douăzeci și treizeci de ani pentru cabinetele de lectură și jurnalele de mâna a doua ale epocii reprezintă un exemplu prototipic de obstinație constructivă. Dar textele lui, atât de anodine cum erau, reprezentau tot atâtea exerciții de autodepășire fantasmatică, de eforturi de străpungere a limitelor imaginative și de abilitate „stilistică”. Finalizarea o cunoaștem: în 1829 Balzac intră cu Şuanii și Fiziologia mariajului1 în cercul restrâns al scriitorilor de notorietate.
O altă formă importantă de modelare formativă a viitorului scriitor este exercițiul jurnalistic. Gen scurt, sprijinit pe referințe exterioare și cu obiective relativ modeste, practica jurnalistică oferă facilități considerabile în constituirea progresivă a virtuozității necesare maestrului de mai târziu. Jurnalistica, practică modestă în raport cu ficțiunea, poate reprezenta o treaptă intermediară pentru escaladarea marilor proiecte de lai târziu. Ea precedă și acompaniază activitatea de scriitor a multora dintre marile figuri moderne ale literelor, legitimându-se ca o metodă de achiziționare a unei arte superioare a compoziției. Mirabeau, Balzac, Dumas, Baudelaire, ferocele Barbey d’Aurevilly cu mai bine de o mie de articole la activul său, Gautier, Vallès, Jack London, Virginia Woolf, Saint-Exupéry, Orwell, Alberto Moravia, Pasolini și-au făcut gamele în jurnalistică. La capătul a treizeci de ani de colaborare cu articole pe diverse subiecte de societate sau cronici literare la The Times Literary Supplement, Virginia Woolf constată: „Am învățat o mulțime de lucruri despre meseria mea scriind pentru el (Richmond2 – n.n.): cum să concentrez un text, cum să-i dau viață şi de asemenea cum să citesc metodic cu creionul şi cu carnetul în mână.” Woolf este un caz tipic de artist, în parte autocreat, care şi-a făcut ucenicia scriitoricească pe mici proiecte – articolele de critică – pentru a parveni progresiv şi relativ târziu, spre 40 de ani, la forța de gândire și virtuozitatea expresivă care au legitimat-o ca mare scriitoare. Evitând spontaneitatea sălbatică sau mai degrabă ținând-o sub control, scriitoarea se autoanalizează in actu, îşi analizează scrierile – după ani de critică de serviciu devenise o expertă în materie – iar din timp în timp elaborează o (nouă) „metodă” destinată a-i perfecționa aparatul creator.
A treia cale către virtuozitate care supraviețuiește și astăzi, diminuată însă, este exercițiul oratoric. Dacă oameni politici și condeieri iluștri precum Aristotel, Socrate, Cato cel Bătrân sau Cezar au apărut încă din antichitatea greco-romană, era creștină prin predicatorii ei cei mai incendiari – Savonarola, Thomas d’Aquino… – iar mai târziu momente de tensiune social-politică precum revoluțiile moderne au văzut apariția unor figuri redutabile: Victor Hugo, Lamartine, Adolphe Thiers, Léon Daudet. Cu toții și-au pus sigiliul pe epoca lor prin forța verbului. Îngemănarea oratorie, artă literară, este naturală în virtutea proximității lor. În fapt, una este, până la un punct, versiunea orală a celeilalte.
Am putea adăuga corespondența care a reușit să se înalțe, de la un act privat și anodin, la condiția de specie literară majoră prin Madame de Sévigné. De cele mai multe ori însă, în biografiile marilor autori, ea servește, involuntar, la cizelarea și ascuțirea spiritului viitorului autor. Churchill a fost unul dintre autorii care, în timpul școlarizării ca intern în diverse colegii, dedica o corespondență patetică tatălui său pentru a-l convinge să vină să-l viziteze sau să-l ia acasă măcar în timpul sărbătorilor. Rămase fără ecou, scrisorile lui vădesc o autentică vocație literară.
O geneză integrează deci atât presupusul dar al naturii, adesea modest, cât şi facilitățile pe care autorul le-a smuls el însuşi limitelor darului naturii printr-un efort intens și îndelungat. Când procedăm la reconstituirea ei trebuie să ghicim judecățile şi procedurile comprimate produse de aceste două componente. Pentru că ceea ce un autor realizează cu trudă după „calcule“ şi analize îndelungate pe hârtie, un pseudo-rapsodic poate realiza printr-un scurt circuit mental în câteva minute. Dar acest scurt circuit este fructul antrenamentului mai apropiat sau mai depărtat şi al timpului invizibil de reflecție pur asemică pe care i-l consacră înainte sau în timp ce scrie. Jean Prévost discerne în excelentul său studiu asupra lui Stendhal care face încă autoritate o întreagă filieră de scriitori – Voltaire, Stendhal, Gobineau, Nerval … – care investesc lungi perioade de reflecție în unitățile scrisului. „[…] Fiecare dintre paginile lor, fie ea dictată în câteva minute şi scăpată din mâinile lor fără ştersături, poate rezuma tot atâta muncă precum pagina artizanului minuțios; dar este o muncă mai îndepărtată […] Aceşti scriitori […] nu oferă, cui vrea să-i studieze, sursa sigură a ştersăturilor, a variantelor şi adăugirilor abundente. Dar ei au o tehnică, mai încorporată lor înşile, mai legată de viața lor intimă şi prin aceasta mai delicată poate, dar mai puțin misterioasă. Talentul lor este o obişnuință pe care o iau din ei înşişi.” (Prévost 1951, 42)
Stendhal, care urmează o a patra cale de auto-ameliorare, își stăpânește impaciența juvenilă, nu se precipită în proiectele lui și își consacră o perioadă din viață constituirii soclului general al culturii de la înălțimea căruia să dețină o poziție privilegiată în practica scrisului: o fază de gândire a problemelor concrete pe care această practică i le ridică și o fază de exercițiu efectiv. A absorbi cultură nu este un act pasiv ci formator, după cum cultura absorbită nu are un rol decorativ ci participativ la construcțiile mentale ulterioare ale creatorului. Cu condiția de a nu se lăsa subjugat și deveni ostatecul lor: fără a se transforma în epigonul altui spirit. Așa se face că marile romane le va da târziu, după vârsta de 45 de ani. Prima fază, marcată de dorința de emancipare de sub dependența modelelor, este consemnată în mod repetitiv în Jurnalul său în special partea de tinerețe: „Am impresia că-mi mai revin din neghiobia literară de care mă molipsisem la Paris de la gloata aceea de mărunți artişti subtili pe care-i citeam la tot pasul. Gândirea mea dobândește mai multă forță şi mai multă profunzime. Spiritul comerțului care calculează totul şi nu se entuziasmează de nimic, îmi prinde bine. Nu vreau să citesc filosofii pe care-i cunosc, m-ar împinge pe făgaşul pe care eram acum șase luni.” (Jurnal 12 sept. 1805)
Stendhal este conştient că excesul de cultură poate antrena un abandon creativ în măsura în care este mai comod să împrumuți șabloanele mentale ale altora în edificarea propriilor compoziții, îi poate anihila propria-i autonomie intelectuală, propria-i originalitate. Ca atare contracarează acest risc: „Citind mereu, studiind ceea ce au făcut alții, ne lenevim. Să-ți impui o lucrare în care trebuie să foloseşti fondurile proprii, să inventezi.” (Jurnal 26 februarie 1806) A doua fază este reprezentată de problematici concrete de tipul celei pe care o găsim in autobiograficul Viața lui Henri Brulard: „[…] rumeg fără încetare ceea ce mă interesează, din cauză că le privesc în poziții de suflet diferite sfârşesc prin a vedea noul, şi îl fac să schimbe aspectul.” Cristalizările acestor reflecții sunt destinate să constituie conținutul unui caiet de adevăruri, ghid pentru romanele lui viitoare.
Personalități de primă mărime din toate domeniile culturii, ştiinței, politicii … – de la anticul retor Demostene la Goethe, Balzac, Dickens, Flaubert, Dostoievski, Woolf, Yeats, Joyce, Mircea Eliade… – s-au format printr-o trudă titanică menită a corija marja de mediocritate sau defectele moştenite de la natură. Dickens pleacă de la intriga fărâmițată şi superficială din Pickwick, colecție de anecdote ușurele care nu depășesc nivelul întâmplărilor contrafăcute povestite de anonimi pe zincul cafenelelor, pentru a parveni la o veritabilă maestria în intriga lui Oliver Twist un număr de ani mai târziu. Tonalitatea este de asemenea radical diferită: de la comicăria superficială din Pickwick plonjăm în atmosfera de violență, cruzime, degradare perversă a drojdiei umane londoneze.
De o cultură sumară în tinerețe dar dotat cu un spirit viu, Yeats progresează cu o viteză impresionantă: în afară de Swedenborg, Jakob Boehme, William Blake, Platon, Plotin, citeşte Empedocle, Berkeley, Wundt, Hegel (Logica), Kabala, vizitează numeroşi mediumi, ajungând să facă cercetări esoterice în domeniul psihic în cadrul prestigioasei Theosophical Society din Londra, apoi al ordinului ermetic Golden Dawn. În momentul în care, după exerciții practice în tehnicile magiei şi ale Kabalei realizează „extazul” absolut, reuşeşte, se pare, să comunice cu lumea de dincolo: doar atunci compune O viziune. Se dedică unui mariaj mistic cu Daimon-ul, „demonic parody” după Northrop Frye, sub vocabula „Demon est Deus Inversus”. Yeats nu are câtuși de puțin înclinații sataniste: este doar în căutarea unui savoar al imaginației iar pentru asta este dispus să transgreseze limitele a ceea ce individul comun consideră normalitate. Progresele lui vertiginoase nu scapă apropiaților lui. În O Viziune, Yeats citează fraza pe care i-o adresase lady Gregory: „Sunteți un om mult mai instruit decât erați acum zece ani şi mult mai puternic în raționamentele sale.” Pun în evidență Turnul şi Scara în spirală pentru a arăta că poezia mea a câştigat în stăpânire de sine şi în putere.” (Yeats 1937, 8)
O scrisoare a lui Ezra Pound către Llewelin Roberts confirmă virtuțile răbdării preliminare în cazul lui Joyce. „[…] că opera d-lui Joyce n-a fost viciată în nici un fel. A trăit zece ani în obscuritate și sărăcie ca să-şi poată perfecționa scrisul fără să fie influențat de cererea şi de modelele comerciale. […] Stilul său are limpezimea netă a lui Stendhal sau a lui Flaubert. […] Joyce e un om de o bogată erudiție care-l deosebeşte de unii scriitori impresionişti, capabili și viguroşi, dar mai curând supraîncărcați.” (Pound>Roberts 3 aug. 1915)
Răbdare activă însă care i-a permis maturizarea interioară a conținuturilor incubate anterior.

 

 

Note
1 Devenit un subiect important de societate de la promulgarea Codului civil din 1805, căsătoria intră în spotul interesului lui Balzac. Femeia este considerată un minor în cadrul cuplului marital.
2 Bruce Richmond, patronul hebdomadarului în acea epocă.

 

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg