Da, societatea românească se află într-o mare fierbere, pentru că, după un sfert de veac de la revoluție, ea tinde să-și descopere albia proprie de renaștere și dezvoltare. Obișnuită, pe timpul comuniștilor, să asculte și să accepte principalele căi de „progres” și „civilizație” străine neamului nostru, după 1989, ea a schimbat orientarea răsăriteană cu aceea apuseană, pentru a fi alături de popoarele civilizate din vestul continentului. Însă politicienii români nu și-au dat seama în ce măsură și în ce timp se pot alătura europenilor. E adevărat, n-au avut nici curiozitatea, nici timpul să-i consulte pe gânditorii noștri din epocile anterioare. O bună parte din parlamentarii și guvernanții de astăzi au practicat o politică la „colțul străzii”, adică fie pe „șoptite”, fie într-o „ceartă” continuă, fără principii și fără finalitate.
De aceea credem că o nouă „generație” prinde a se cristaliza. Ea bate la porțile consacrării și ale recunoașterii publice. La 1928, Mihai Ralea se întreba care e „Misiunea unei generații?” Răspunzând, el afirma: generația „e societatea fără legi vizibile a oamenilor de aceeași vârstă”. Progresul ei se măsoară după destinul unor intelectuali născuți aproximativ în același timp.
Ce presupune afirmarea unei noi generații? Mihai Ralea spunea răspicat: presupune „o critică și un program de idei și sentimente”. Sigur, astăzi nu putem accepta, ad litteram, cerințele amintite, din mai multe motive. Întâi, societatea românească actuală se deosebește deopotrivă de cea interbelică și de mult citata generație din preajma și din timpul primului Război Mondial, apoi, la mare distanță de generația junimistă plămădită de T. Maiorescu, P.P. Carp și ceilalți.
Intelectualii de astăzi nu mai au sentimentul de solidaritate ca cei din trecut, își amintesc rar de „patriotism”, doar la puținele aniversări (1 Decembrie, 24 ianuarie). În conștiința politicienilor actuali primează doctrina partidului de care aparțin (social-democrată, liberală, conservatoare ș.a.), fiind animați (subjugați) de cerințele electoratului propriu. Iar obiectivele la nivel național sunt împinse pe plan secundar.
Primul semn al apariției unei noi generații este dat de constituirea unui grup care aderă la un nou program ideologic față de cel perimat, o echipă apropiată ca vârstă, conduită și care recunoaște autoritatea unui „mentor” sau „lider”. Toți junimiștii îl recunoșteau pe T. Maiorescu drept reprezentantul lor. Pe plan politic, liberalii au fost dominați întâi de I.C. Brătianu, apoi de Ionel I.C. Brătianu. Pe plan literar, generația lui Nicolae Manolescu i-a recunoscut meritele de catalizator o lungă perioadă de timp.
Referindu-ne la domeniul politic, astăzi opiniile sunt încă împărțite. Se vorbește deschis de generația lui Iliescu, dar la timpul trecut. Chiar de „generația” lui Ponta, născută prea devreme, fără a prinde contur. De aceea a fost avansată ideea unei generații de „de mijloc” (cu intelectuali în jurul vârstei de 50 de ani). Însă în ce măsură aceasta mai are timpul necesar de a închega un grup distinct și solidar sub toate aspectele?
În Transilvania există actualmente două personalități aflate în puterea vârstei, care s-au impus prin profesia și activitatea lor, bucurându-se de simpatia și prețuirea unui cerc din ce în ce mai larg al românilor de diferite profesii și vârste. Aceștia sunt istoricul Ioan Aurel Pop și sociologul Vasile Sebastian Dâncu. Primul este un istoric de mare și recunoscută autoritate, cel mai tânăr academician. Temeinic și calm deopotrivă la catedră, în polemicile purtate ș.a.m.d. Celălalt este un temperament dinamic, expert în sociologie și științele comunicării, modern în cărțile și comunicările sale, cumulând simpatia tineretului studios. Credem că în jurul lor se poate închega o echipă de intelectuali, capabilă cu timpul să zdruncine vechile credințe și mentalități și să impună altele, în concordanță cu imperativele lumii prezente și cu dorințele generației tinere.
O nouă generație presupune critica aspră a moravurilor vicioase și a îndeletnicirilor condamnabile. La fel. Să nu uite ceea ce Mihai Ralea constata la vremea sa: „românii sunt nărăviți în șiretenie!” Schimbarea trebuie făcută de sus în jos, elita grupului să ofere noi exemple de conduită, de modul cum românii trebuie să perceapă locul lor specific în concertul statelor europene, în relațiile cu vecinii și cu etniile din interiorul țării.
Pentru a-și contura un program și o viziune proprie în inițiativele lor, viitorii lideri ai generației trebuie să rețină, printre altele, câteva idei prioritare, prin care să acopere ceea ce i-a lipsit societății noastre în ultimul sfert de veac: sinceritatea, franchețea în actul de guvernare și în dezbaterile parlamentare, concordanța între promisiuni și realizări, politețe și obiectivitate în raporturile dintre „superiori” și „subordonați”. Sigur, la nivel pragmatic, construirea autostrăzilor (promise și uitate mereu), asigurarea curățeniei străzilor și parcurilor.
Aceste deziderate sunt obligatorii nu numai liderilor originari din Transilvania, ci din toate provinciile românești. Cred că voi fi înțeles corect pentru accentul pe care-l pun pe specificul „Ardelenismului”, cum l-a numit cândva Liviu Rebreanu. Marele scriitor considera „Ardelenismul” o calitate pentru că îmbina fericit stilul artistic cu eticismul, cu stilul moral. Totodată, el era conștient de faptul că acestei calități i se pot adăuga și „defecte”: un ardelean poate fi câteodată și „aspru”, și „colțuros”. Dar atât calitățile, cât și defectele sunt cuprinse în „acel duh de stăruință și gravitate” prezent în „felul de a privi viața și a rezolva problemele ei”2.
Din aceste cugetări atât de lapidar exprimate, L. R. induce o concluzie al cărei adevăr se verifică și astăzi în felul de a privi și judeca societatea românească postrevoluționară. El credea că vieții românești din perioada interbelică îi lipsea conceptul de „seriozitate” de care avea atâta nevoie. Lipsa seriozității era unul din cele mai grave neajunsuri ale societății vremii. De aceea considera Transilvania „un adevărat rezervor de seriozitate”3.
Crezul marelui romancier se rotunjește atunci când se referă la însușirile specifice provinciilor românești din care va ieși un om ale cărui „virtuți și calități” se vor impune întregii lumi!” Însă – spunea Rebreanu – „trebuie să începem prin a fi serioși. Acesta e un lucru capital!” Îndemnul, deși pare banal, e de stringentă actualitate și astăzi.
Asemănător se exprima și Lucian Blaga într-o corespondență din aceeași perioadă interbelică. Filosoful îi comunica unui sibian (Petre Drăghici) opinia sa cu privire la „stilul de viață”4. Știam din Trilogia cunoașterii (Despre conștiința filosofică), unde el se ocupase, pe larg, de ideea de „stil” în filosofie, în artele plastice și în muzică. Dar în corespondența amintită se ocupă și de ceea ce el numește „stil de viață”, propriu unei generații. Întâi, el consideră că „afinitatea sufletească” între fiii aceleași generații are un rol mai mare decât raporturile rezultate din influențe externe. Mai departe stăruie asupra generației din care face și el parte. Pe aceasta o apreciază ca fiind „întâia generație românească care trăiește în ritmul timpului”. Credem că și Nae Ionescu, împreună cu discipolii săi (Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihai Șora ș.a.) au trăit în ritmul aceluiași timp.
Revenind la ardelean, L.B. socotește că fiecare generație a suportat anumite influențe, fie din partea părinților, fie din partea altor culturi. Însă „inițiativa personală” și „factorul etnic” sunt covârșitoare pentru formarea unui stil de viață propriu, distinct. Așadar, în concepția sa, „stilul de viață constă în cum și nu în ce!”
Oare generația pe care o așteptăm se va sili, prin programul și elitele sale, să situeze România în ritmul timpului din acest început de veac? În ce măsură îl va „sincroniza” cu spiritul european, păstrând totuși specificul românismului? Ne punem astfel de întrebări pentru că, în urmă cu puțini ani, citeam într-o carte a universitarului Vasile Pușcaș următoarele: după 2000, „liderii occidentali ne-au dovedit că spiritul european nu e altceva decât o căutare de a reconcilia speranța utopică cu interesul imediat”, folosind un limbaj dublu, „al forței și idealului, al utopiei și al interesului…”5.
Poate fi aceasta misiunea actualei generații? Timpul ne va oferi răspunsul.
Note
1. Mihai Ralea, Scrieri din trecut, xxx, În literatură și filosofie, ESPLA, București, 1958, p. 276-284.
2. Apud Niculae Gheran și Andrei Moldovan, Liviu Rebreanu – prin el însuși, Ed. Academiei Române, București, 2008, p. 160.
3. Ibidem, p. 161.
4. Vezi Lucian Blaga, Corespondență (A-F), ediție de Mircea Cenușă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 280.
5. Vasile Pușcaș, Spiritul european, azi, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2012, p. 128.