Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Sensul tragic al istoriei în opera lui Emil Cioran (III)

Sensul tragic al istoriei în opera lui Emil Cioran (III)

În „Addenda” cărții Istorie și utopie, se află și scrisoarea din 1957 către Emil Cioran a lui Constantin Noica, găsită miraculos de autorul Devenirii întru ființă, intitulată „Răspuns al unui prieten îndepărtat”, pe care o trimisese filozofului român stabilit la Paris ca s-o publice în NRF (Nouvelle Revue Française) ca răspuns la a sa – sperând că o va traduce chiar Cioran, cu extraordinara sa franceză –, dar autorul Tratatului de descompunere i-a scris că n-o va publica spre a nu-i face rău lui Noica, acesta trăind într-un regim comunist represiv. Cioran încheia misiva spunând: „je te dis une chose: tu es quelqu ‘un. îmi amintesc că mi-a făcut plăcere; dar în 1972, cînd l-am revăzut, am uitat să-1 întreb dacă mai are scrisoarea. O recitesc acum, îmi amintesc de tot ce investisem sufleteşte în ea, de tot ce s-a întîmplat din cauza ei, de tot ce a urmat – şi-mi spun: du-te dracului de viaţă, că frumoasă mai eşti!”1. În epistolă, la început, Noica afirmă, stupefiant: „Comunismul acesta ce vă intrigă atât este mesajul Europei înseși și, într-un sens, trudnica rezolvare a sufletului rus în suflet faustic”2, după care adaugă, oarecum întrebându-se, că: „acest comunism, fie speculativ, fie aplicat, ce caracter rezidual nu ar putea avea și el în ochii cuiva, față de banchetul lui Hegel și al culturii occidentale – în măsura în care nu ar ști să arate că e capătul lor de drum?!”3. Constantin Noica îi răspunde lui Cioran din colțul său de lume lipsit de noroc, ocupat și devastat atunci de comunism, cu zeci, sute de mii de oameni din aproape toate categoriile sociale omorâți sau trimiși în Gulagul românesc (Iată, tragedia sau teroarea Istoriei, de altfel, în crunta perioadă comunisto-dejistă 1949-1958, Noica a avut domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel, iar în 1958, el a fost arestat, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi, executând la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964), unde, „comentariul a fost singura noastră formă de participație la istorie”, părându-i-se clar că murea o Europă și triumfa o alta, adică murea o „Europă a spiritului de finețe” și triumfa una a „spiritului de geometrie”, prin acesta din urmă înțelegând „fizicalismul față de istorismul celeilalte Europe; geometrie, spiritul de ordine față de subtilitatea spiritului de libertate; geometrie grosolană, inginerească față de spontaneitatea vieții; setea de inovații, față de tradiție”4. Totuși, Noica înscrie utopia socialistă în sfera necesității, care-i răpește omului o sumedenie de libertăți, și recunoaște că socialismul sau comunismul a fost și a rămas o utopie, în sensul bun și prost, sau atunci – o „experiență de laborator”, cu tot ce e legitim într-o asemenea experiență, dar că tocmai de aceea „oamenii sunt în ea și străini de ea”; de altfel, în esență, utopia socialisto-comunistă este o încercare de a extrage omul din „alienarea” prin avuție, o „luptă deschisă, violentă, patetică și până la urmă desperată” cu verbul auxiliar a avea…”5. Noica susținea contradictoriu și uluitor că utopia socialistă are deopotrivă „ceva legitim și nelegitim în huliganismul ei”, iar în aplicare sfârșește prin a fi o „revoluție contra femeii”, căreia i se ia din mână „taina căminului, sacerdoțiul hrănirii, al educației, al modelării individuale și sociale” etc., fiind ca și o „revoluție de amazoane” (sic!)6. Noica sublinia totuși lucid-realist că ordinea socialistă nu i se pare defel lumea viitorului, cum li se părea intelectualilor occidentali faimoși, majoritatea de stânga, câteodată, și „aceasta nu pentru că o trăia deja, dar pentru că ea însăși nu trăiește, nu-i o lume care să aibă pe altul în ea, nu curge; fiind o lume tot încearcă să fie și care s-a luat grozav de în serios, până la a se speria singură, de ce vrea să facă și – cu psihologia celui slab – a speriat pe alții” (…), o „lume naivă și violentă”, totodată7.
Dincolo de o oarecare tentație a utopiei, totuși, viziunea severă a lui Cioran, inclusiv asupra Occidentului și al presupusului său declin, aș adăuga, vizează, până la urmă, mentalitatea totalitară, optimismul obligatoriu al acesteia, nota criticul Gheorghe Grigurcu, apare dislocat și cutremurat de fronda specifică filozofului din Rășinari, redus la o „grămăjoară de texte burlești, ce trebuie cât mai repede măturată”8. Totodată, megalomanicei aserțiuni marxist-leniniste, potrivit căreia istoriei i s-a descoperit „sensul ultim”, care istorie a și fost pe dată supusă unei exploatări raționale, aidoma unei uzini gigantești, Cioran îi dă o replică inclementă: „Corelația mecanică dintre istorie și sens e un model de adevăr al erorii”9. Dacă ar fi adevărat că întreaga istorie nu e decât „un cortegiu de confuzii”, ce ilustrație în text mai tulburătoare s-ar putea găsi, pentru cei ce au trăit finalul de secol XX, decât experiența comunistă, prinsă, trăită și de Noica, „himerică în proiectul său propagandistic și criminală în execuție”, dintru început „condamnată la autodistrugere”?10. Iar poporul este destinat, în viziunea cioraniană, „să îndure evenimentele, capriciile guvernanților”, acceptând, mai mult sau mai puțin benevol, proiecte, inclusiv utopice, care îl secătuiesc și zdrobesc, deoarece orice experiență politică, oricât de „înaintată”, se realizează pe socoteala lui: „se-ndreaptă contra lui, căci poartă stigmatele sclaviei prin decret divin sau demonic”11. În fine, Cioran mai consideră că ideea filozofului și istoricului italian Giambattista Vico (care susținea, în cartea sa esențială Știința nouă, că dacă în istorie, în ciuda violențelor și revoltelor, apare o ordine și o dezvoltare progresivă, aceasta se datorează acțiunii Providenței) de a imagina o „istorie ideală”, și de a-i trasa „ciclul etern” se regăsește, aplicată la societate, în sistemele utopice, a căror particularitate este voința de a rezolva, o dată pentru totdeauna, „chestiunea socială”12. De aici, obsesia lor pentru definitiv și „nerăbdarea de-a instaura paradisul cât mai curând, în viitorul imediat, soi de durată staționară, de Posibil imobilizat, simulacru al prezentului veșnic”13. În aceeași vastă lucrare, G.B. Vico expune o teorie ciclică (corsi e ricorsi) a istoriei, conform căreia societățile umane progresează printr-o serie de faze, de la barbarie la civilizație până la revenirea la barbarie, aceste trei epoci fiind cele ale zeilor, odată cu apariția religiei, a familiei și a altor instituții de bază; cea a eroilor, unde poporul este ținut sub jugul unei clase dominante de nobili; și cea a oamenilor, unde aceștia se ridică și cuceresc egalitatea, proces care marchează totuși începutul dezintegrării societății14.
În capitolul „După istorie” din antepenultima sa carte antumă, Sfârtecare, Cioran va fi fost preocupat de ideea de sfârșit al istoriei, dar nu în sensul exprimat deja de Hegel și dus la un optimism exagerat de Francis Fukuyama. De altfel, conceptul de sfârșit al istoriei este adesea atribuit lui Hegel, deși nu a fost formulat în mod explicit de el, ci interpretat de comentatorii și exegeții săi, precum Alexandre Kojève, potrivit acestuia, sfârșitul istoriei a fost deja atins, în S.U.A., cu desființarea claselor și posibilitatea tuturor de a avea acces la proprietate (care a rămas doar o posibilitate, n.n.), în timp ce China și U.R.S.S. erau pur și simplu niște State Unite mai puțin avansate, dar tinzând spre același scop: au desființat clasele și caută să recupereze din urmă din punct de vedere economic.15 Pentru Fukuyama ca și pentru Hegel, Istoria se va încheia în ziua în care un consens universal asupra democrației va pune capăt conflictelor ideologice, Fukuyama publicând un prim articol pe această temă (Sfârșitul istoriei?) în vara anului 1989 în revista The National Interest, el dezvoltând aceste teze într-o carte controversată publicată în 1992, Sfârșitul istoriei și ultimul om, în articol, politologul japonezo-american prezicând optimist și eronat, totuși, viitorul triumf global al liberalismului politic și economic: „ceea ce putem asista nu este doar sfârșitul Războiului Rece sau trecerea unei anumite perioade din istoria postbelică, ci sfârșitul istoriei ca atare: adică punctul final al evoluției ideologice a omenirii și universalizarea democrației liberale occidentale ca formă finală de guvernare umană”16. În schimb, pentru Berdiaev, dacă istoria ar fi un proces nesfârșit, o „infinitate rea”, ea n-ar avea niciun sens, tragedia timpului ar fi de nesoluționat, iar „misia” istoriei – imposibilă, pentru că, în interiorul timpului istoric, aceasta nici nu se poate realiza17. De asemenea, în limitele istoriei, e irezolvabil și conflictul tragic al destinului individual cu destinul întregii umanități, și de aceea, consideră N. Berdiaev, trebuie să se ajungă la sfârșitul istoriei18.
Revenind la Cioran, care se situează, cronologic vorbind, între Hegel și Fukuyama și cele două viziuni asupra istoriei, el consideră că sfârșitul istoriei e scris în începuturile ei – istoria, omul pradă timpului, purtând stigmatele ce definesc deopotrivă timp și om și că asemeni teologilor care vorbesc despre epoca noastră ca fiind una „post-creștină”, se va vorbi cândva despre norocul și nenorocul de a fi în plină „post-istorie”, aceasta din urmă trebuind chiar grăbită, cumva, prin „suprimarea viitorului”19. În încercarea de a explica cei doi termeni, gânditorul sibiano-parizian indică și o cale către un „uriaș fiasco”, și anume de la „preistorie” până în prezent și din prezent în „post-istorie”, eșec pregătit și previzionat de toate epocile, chiar și de cele de ascensiune, de climax, sau de culminație a unei culturi sau civilizații20. Cioran mai susține că omul face istoria și la rându-i istoria îl desface, el fiindu-i creator și tot el jucărie, dar și agent și victimă, ființa umană crezând mult timp, până acum, că poate stăpâni Istoria, dar în prezent dându-și seama că aceasta îi scapă și că „împlinirea ei se face în insolubil și intolerabil: o epopee smintită al cărei rezultat nu implică nicio idee de finalitate”21. Cioran este sceptic și sardonic și în obsesia, uneori rizibilă, privind căutarea unui sens al istoriei, cum au făcut un Hegel sau chiar un Berdiaev (în Sensul istoriei, unde filozoful de expresie rusă și franceză consideră ca temă fundamentală a istoriei universale destinul omului, interacțiunea între spiritul uman și natură)22, el indicând că ar trebui să-l căutăm în blestemul ce apasă asupra ei, și nu în altă parte, mai ales că „un geniu răufăcător veghează asupra destinelor istoriei”, ea neavând un scop sau țel, de fapt, conferind devenirii ei un „simulacru de necesitate”, exact aceeași fatalitate îngăduindu-i lui Cioran să vorbească fără a cădea în ridicol de o „logică a istoriei” și chiar de o „providență aparte”23. Totodată, istoria este un fenomen excepțional, efemer totuși, un lux, în viziunea lui Cioran, „un interludiu, o rătăcire”, ea devenind independentă de om iar într-o bună îl va fi strivit de-a dreptul, sucombând, ca „un ultim dezastru, pedeapsă meritată pentru atâtea uzurpări și sminteli apărute din ispita, tentația titanismului”24.
Ideile și meditațiile vizând felul cum vedea Emil Cioran Istoria, locul omului și al civilizației umane în istorie şi perspectiva existenţei omenirii probează clar că, dincolo de obsedantele sale analize, mărturisiri și aforisme sceptice şi de concluziile celor mai mulţi autori care au studiat opera sa, el rămâne, nu un optimist, cum au spus unii comentatori ai operei sale, ci pesimistul încapsulat temeinic în istorie, şi anume în aceea care orientează spre orizonturi nu prea încurajatoare. Chiar și definiția istoriei este una negativă, în concepția lui Cioran: „Istoria este nu sălașul ființei, ci absența ei”25, Cioran ajungând la postulatul că Istoria e negația a tot, „negarea oricărui lucru”. Cei care au scris despre optimismul lui Cioran în domeniul istoriei, spun că un prim argument irefutabil, irecuzabil în sensul optimist era ceea ce s-ar constata cu uşurinţă chiar în opera sa, și anume, descrierea completă şi justificarea adecvată a stărilor clocotitoare care constituie „motorul evoluţiei omenirii”26. Apoi, această atitudine şi-ar recunoaşte-o el însuşi – probabil atunci când uită, pentru moment, aș spune, că este pesimist: „Oricât m-aş fi zbătut eu în această lume şi oricât m-aş fi separat de ea, distanţa dintre mine şi ea n-a făcut decât să mi-o facă mai accesibilă”27. Era firesc să nu fi reuşit să găsească, cum n-au găsit atâţia alţii, o explicaţie plauzibilă şi reconfortantă acestei istorii, cu atât mai mult cu cât lui Cioran i-ar fi plăcut să o definească în termeni metafizici, dar fascinaţia pe care a exercitat-o asupra sa peisajul istoric nu a putut s-o ignore28. În pofida acestui optimism, exprimat într-o carte de tinerețe avântată, furioasă, scrisă parcă dintr-o suflare sau dicteu automat, Pe culmile disperării, una din ideile esențiale sau concluziile, din Sfârtecare este clară: „Eliberat de povara istoriei, omul, istovit la culme, după ce se va fi dezis de propria originalitate, va mai dispune doar de o conștiință vidă, fără nimic cu care s-o poată umple: un troglodit dezamăgit, un troglodit fără nicio iluzie”29.
Concluzia din Sfârtecare, și nu numai din această carte, este că din cele mai vechi timpuri, omul se agață de nădejdea unei definitive conflagrații ca să scape pentru totdeauna de istorie30. Cioran spune că trebuie să credem că teroarea („Teroarea istoriei”, despre care vorbea Eliade) față de ceea ce-l aștepta, față de ceea ce-i rezervau secolele era atât de vie, atât de conturată, că s-a schimbat degrabă în certitudine, în viziune, în speranță… 31. Citându-l pe poetul și prozatorul german Novalis, care a dezvoltat  idealismul magic și extazul mistic („De noi depinde ca lumea să fie pe potriva voinței noastre”), Emil Cioran conchide: „E tocmai inversul a ce putem gândi și resimți la capătul unei vieți și, cu atât mai mult, la capătul istoriei”32.

 

 

Note
1 Emil Cioran, Istorie și utopie, București, Editura Humanitas, 1992, p.158.
2 Emil Cioran, op. cit., p. 147.
3 Ibidem, p. 148.
4 Ibidem, pp. 148-149.
5 Ibidem, pp. 152-153.
6 Ibidem, p. 153.
7 Ibidem, p. 154.
8 Gheorghe Grigurcu, Breviar Cioran, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2007, p. 85.
9 Gheorghe Grigurcu, op. cit., pp. 85-86.
10 Ibidem, p. 86.
11 Emil Cioran, Istorie și utopie, București, Editura Humanitas, 1992, pp. 55-56.
12 Emil Cioran, op. cit., p. 124.
13 Ibidem, p. 124.
14 Giambattista Vico, Scienza Nuova, Idea dell’Opera, Scrittori d’Italia 135, Bari, Laterza, 1931 și M. Ferrari, “Vico et son époque”, en Revue des Deux Mondes, Période initiale, tome 15, 1838, online.
15 Alexandre Kojève, Introduction à la lecture de Hegel, Paris, Gallimard, coll. «Tel», p. 434 sqq., note 1.
16 Francis Fukuyama, „The End of History?”, in The National Interest, No. 16, Summer 1989, online.
17 Nikolai Berdiaev, op. cit., p. 196.
18 Ibidem, p. 196.
19 Emil Cioran, Sfârtecare, București, Editura Humanitas, 1995, p. 39.
20 Emil Cioran, op. cit., p. 44.
21 Emil Cioran, op. cit., p. 42.
22 Nikolai Berdiaev, op. cit., p. 115.
23 Emil Cioran, Sfârtecare, București, Editura Humanitas, 1995, p. 43.
24 Ibidem, pp. 43-44.
25 Emil Cioran, Istorie și utopie, București, Editura Humanitas, 1997, ediția a II-a revăzută, p. 120.
26 Ion Țurcanu, „Perspectiva istorică în viziunea lui Cioran”, în Revista Limba Română (Chișinău), Nr. 7-8, anul XIV, 2004, online.
27 Emil Cioran, Pe culmile disperării, București, Editura Humanitas, 1990, p. 174.
28 Ion Țurcanu, op. cit., online.
29 Emil Cioran, Sfârtecare, București, Editura Humanitas, 1995, p. 46.
30 Ibidem, p. 172.
31 Ibidem, p. 172.
32 Ibidem, p. 172.

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg