Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Sertare cu tăceri (V)

 

 

Eram două surori, Zenovia și Veturia, Suzana și Verona, Zvalva și Vedalia dintr-o carte aiuritoare… […] De frumușele, eram amândouă. Semănam care cu mama, care cu tata. Și dacă te uitai bine, vedeai că io-s mai ceva. Numai dacă te uitai, fiindcă eu eram cuminte și ștearsă, cu cozile mele pe cap. Ea însă te năucea… […]

 

*
Veturia a izbutit, în cele din urmă, să plece în călătoria vieții, la Ierusalim, deși eram încă sub comuniști. Acolo, s-a dus la o mănăstire ortodoxă rusă și a anunțat că vrea să se călugărească. N-au întrebat-o nimic. Absolut nimic. I-au dat straie de ucenică rasoforă și au trimis-o la cules de măsline. Din zori, sub soare arzător, întreaga zi, și după amurg, până-n seară. Izbutise să vorbească, pe franțuzește, cu o maică și aflase că, în obștea aia, poate ca în multe alte locuri, atmosfera era de viespar. Femei bătrâne, rele, acre, veșnic puse pe ceartă. Și muncă de roabe. Și-a scos veșmântul și a plecat. Atât i-a fost visul.
A revenit în țară și, …la aeroport, Kiril! Sigur că el cunoștea datele biletului de întors, numai că ea se hotărâse să rămână acolo! Și el, bineînțeles, bănuise, poate chiar îi spusese franc. A fost ca trăsnită când l-a văzut, doar nu-l rugase defel s-o întâmpine. L-a auzit zicându-i, de departe, – Vă pot ajuta cu ceva? Și a trecut de barieră, de șnururile ce despărțeau pe cei care așteptau, de lumea coborâtă din avion. Absolut salutar, providențial. Cine-l trimisese? Îngerul ei păzitor, desigur. Nu mă îndoiesc. Zău! Nimeni din personalul ce vămuia, și controla, n-a crâcnit. Și ea avea în bagaj lucruri religioase, nepermise pe atunci… Nu i-au deschis valizele. Pentru că omul acela, soțul ei, impunea. L-au crezut un mare mahăr și n-au îndrăznit să-l oprească. Kiril devenise, din tânărul stângaci, un bărbat maiestuos, falnic, cu o ținută ce frisona nu numai… cucoanele. Acum, după el se întorcea capul și se lăsa tăcere, când intra într-o încăpere. Femeile se fâstâceau și se bâlbâiau! Și ce viață de lup singuratic a trebuit să ducă! Cu un sentiment covârșitor al datoriei și al responsabilității. N-am văzut mulți ca el, recunosc. Mă impresiona.
Așa, nededată cu viața și necoaptă cum eram și am rămas, aș fi putut prevedea asta. Veturia, nu. Pe ea n-o preocupa decât persoana ei și credința ei. Așa că, în urmă, îi era ciudă și s-a trezit, pe nepusă masă, …geloasă. Nu putuse să nu observe ce pârtie făcea acum bărbatul ei. Între soți, răsărise de mult acel conflict – „războiul celor două Roze” și nu se vedeau zorii niciunei ameliorări. Dar asta n-o împiedica să fie geloasă! Așa era structura ei, pătimașă. Și mie-mi spunea – Uite ce piele de toval ai tu, pe tine nu te arde soarele, dar mie îmi ies pistrui și pete, sunt prea delicată…
Mare ți-e grădina, Doamne! Cum să-i declari alteia, verde în față, așa ceva? Mărturisesc că mă lăsa cu gura căscată, dar nu mă supăram, nu puteam. Era prea sinceră. Și așa, anii tot treceau, bieții ani…
Iar pentru când va fi plecarea din lume, ea lăsase ucaz să fie dusă și înmormântată la Sinaia. N-a fost nevoie, fiindcă s-a petrecut vara și era în Sinaia. Vedeți c-a fost pe voia ei?, comentau de zor rudele. În urmă, Veturia se tot felicita cât îi e de bine singură acum, văduvă de mulți ani, fără să mai fie „prigonită” de soț pentru credința ei.
Kiril plecase mult prea tânăr, da. Aproape ca tatăl lui, atunci, demult. Și avusese Veturia mea și marea, copleșitoarea bucurie, ca el, în ultimele zile ale vieții lui, să-i spună, și nu oricum, ci cu mâna în mâna ei: Ai avut dreptate! Am fost un prost!
„Ai avut dreptate. Am fost un prost!”
Și să recunoască rostul suprem al credinței în Dumnezeu. Ca sens al vieții. Ca atingere a Luminei. Sens pe care-l înlocuise, ani de-a rândul, cu străbaterea unor creste de munte, cu trăirea stării de extaz a celui aflat în vârf, pe culme. Deasupra norilor, adesea. Sau printre nori, ca Moise, sus, pe Sinai, în nebuloasa …apofatică., de care-mi vorbise demult Veturia. Urca din Sinaia, în Sinai. Pare un calambur și nu e.
Venea sâmbătă seara la Sinaia Kiril, cu trenul, și urca duminică, sus, pe platou, până la Omu. Sigur că nu exista niciun fel de teleferic, nici gondolă pe atunci. Urca aproape înverșunat, cu pas mare, larg. Pe orice vreme, vânt și ploaie să fi fost, viscol și ger să fi fost. Trecea pe lângă releul de la Coștila, pe care el îl ridicase, ca tânăr inginer. Și acum – Stăăăi!, răsuna brusc, prin ceață. Îl soma soldatul de pază, cu arma pregătită. Kiril zâmbea strâmb, un pic amar, și-și urma poteca înainte. Potecă neștiută de alții. Nici nu visa sentinela că omul cel însingurat cunoștea toate dedesubturile și cotloanele stației aceleia de… bruiaj. Că iarna, demult, cobora de acolo pe schiuri, uneori printre lupi, s-ajungă acasă la soțioara tânără și bebelușa nou născută. Cât de normală părea atunci viața!
Cumetrele ce-l vedeau apărând, de la gară mai sus, săptămână de săptămână, cu rucsacul în spate, își dădeau coate și se-întrebau din ochi sau chiar cu voce tare: La cine vine, tu? Știi, ai văzut unde merge? Că nimeni n-a aflat ce-i cu el… Vine, pleacă.
Până și pe Veturia o frământa uneori neliniștea asta muierească. Că gelozia are colți nevăzuți.
Se întorcea apoi Kiril, târziu, la București. În timp ce sora mea, duminicile, era la biserică, nelipsită, sau plecată la mănăstiri. Iar verile, ea mergea la mare, și el în câte un masiv – Retezat, Făgăraș, Rodnei, Parâng… Vieți paralele.
Acesta a fost marele, sublimul ei dar. Declarația lui, dintr-un sfârșit. Doar se rugase mereu pentru asta, întruna, iar atunci, la Ierusalim, îi convinsese pe preoții de la Sfântul Mormânt – uluitor! – s-o lase o noapte închisă înăuntru. Cum?!
Cu vibrația ei înaltă, sigur. Asta deschidea ferecăturile. N-au putut să nu-i dea voie. A fost pe ascuns totul. Iar ea s-a rugat ca soțul ei, KIRIL, să capete credință. Doar credința se primește. Se dă. De ești în stare s-o porți. N-ajungi singur la ea. E ca o găleată plină ce ți se varsă în cap, pe cap. Nu trebuie decât să te lași deschis. Și el era prea rezistent, prea rațional, prea înverșunat în refuz… Cred că Veturia nu realiza că ea fusese pricina respingerii sau, poate, își dădea seama, cine știe, și de aceea se și străduia să-l conducă aici. Ce taină!
Iar ea, în liniște totală acum, recompunea, aduna și coperta „Viețile Sfinților”, volume uriașe, pe care abia le mai putea ține în mână de masive ce erau. Își visa, dorea să se facă filme cu astfel de subiecte. Lucrase lung timp și la opera Sfântului Macarie cel Mare, egipteanul, că asta făcea, traducea rescriind. Își vâra personalitatea ei ardentă în frazele sfântului, fără nici o reținere. Ridica ochii a mirare, când cineva comenta cum că n-ar fi permis. Și câte altele nu scrisese în același fel… Mai ales din vestita pleiadă a rușilor „albi”, exilați la Paris. Sub semnătura atâtora, cu febrilitatea ei, traducătoarea. Bătea la mașină pe ascuns, ciulea urechea la zgomote, la uși ce se deschid, la uruitul liftului. Se oprea, își ținea răsuflarea. Inima îi bubuia. Sigur că mașina ei de scris era înregistrată la miliție, că ăsta era tacâmul pe atunci și ea tremura… Dar nu se putea înfrâna.

Ultimul lucru ce i se datorează – și, orice s-ar zice, sunt sigură de asta – este apariția bizară a două păsări. În momentul morții sale, imediat după moartea ei, la câteva ceasuri… Păsări spectaculoase și rare, alunari, cu ciocuri puternice, venite din Siberia poate. Așa scria la ornitologie, c-am cercetat apoi, uimită. Una a zburat peste casă, chiar deasupra acoperișului, pe care l-a șters aproape, pierzându-se în zare cu țipete lungi, despre care jurai c-aveau timbrul fiicei ei celei mici. Cea care a plecat în Germania. Am tresărit cu toții. Numai că cea de-a doua pasăre a fost și mai și. A căzut bolovan. Pe balcon, la picioarele mele. Din senin. N-a văzut-o nimeni în zbor, doar picând, buuf!, de sus. Poate se lovise de geam și-și frânsese gâtul, cine știe? Eram toți tulburați, doar ea, sora mea, se afla atunci înăuntru, în coșciug! De aceea și stăteam noi, rudele, pe balcon. Cealaltă fiică a rostit destul de sec, cu voce albă: Vasăzică, voi muri deîndată și repede, ca trăsnită. În timp ce noi ne îmboldeam să negăm, s-o încurajăm, că nici vorbă, de unde-a scos-o, ne luam unul altuia vorba din gură, precipitat, un băiețel, strănepotul, a înhățat pasărea, caldă încă. Și a îngropat-o în curte. I-a pus și o cruce din bețe. Se făcuse asemenea vânzoleală și ne agitam cu toții atât de tare, încât nici n-am observat pe loc ce-a făcut cel mic, cum a ridicat pasărea și a plecat cu ea. Doamne, ce intuiție au copiii, cum simt totdeauna ce trebuie făcut, neîntârziat. „Lăsați copiii să vină la Mine!”
Și da, nimic nu s-a petrecut, nimic tragic. Puritatea lui a împrăștiat în vânt soarta menită sau prevestită. A spulberat-o. De aceea și vin „pițărăii” la casele noastre să colinde și să ureze, cu sorcova, fiindcă sunt naivi, plini de candoare, „nevinovați”, poartă un scut contra oricărui rău, nu-i așa? Mesageri ai Binelui, energia lor e curată ca apa de izvor. Ingenuitatea lor e o înțelepciune de Dincolo, sigur. Dar mai vin?
Pe mine, singurul lucru ce mă înnegura era visul ce-o urmărise mereu pe sora mea. Nu scăpase de capra neagră. Am ajuns să-i spun: – Tu ești aceea, tu te urmărești pe tine, și mă tem că vei bea paharul ăla, care-o fi… Se pare că până la urmă, da, îl vei bea. Cu toată lumina de care te-ai umplut, se vede c-a rămas un colț de întuneric undeva. Ca un nod de sânge închegat.
Nu știu cum de mi-a venit să-i spun asta, dar am făcut-o… Cred că eram răutăcioasă uneori și rău ce-mi pare acum. Iar ea zicea, plină de încredere: N-o să mă lase Domnul Iisus la cheremul duhurilor, doar știe că-l iubesc!
Ce emoție, ce inimă strânsă…
O vegheasem murind, în liniște, c-o respirație din ce în ce mai șoptită, mai rară, un fel de șuier stins, și am văzut-o brusc scuturându-se ca de-o băutură amară. Fiere. A înghițit-o, Dumnezeule! La colțul buzelor i-a apărut un firișor negru, vâscos. S-a prelins pe bărbie.
Veturia, veninul!… Pe ăsta nu-l biruise. A fost datul ei. Iar de înțeles ceva, zău că nu știu nici acum ce să spun, cu toate că mi-am făcut, în sfârșit, curaj să scriu…
Zău că nu știu. Tare regret însă că nu mi s-a arătat și mie „după”. Fiica ei cea mică o vedea des prin casa din Germania, unde nici nu fusese vreodată. Iar fiica cea mare s-a trezit cu ea alături, în biserica Domnița Bălașa, unde se aflau adesea împreună. Erau așezate pe scaune, în absida laterală, cea pentru femei, în penumbră, așteptând preotul. Treceau în sus și-n jos câțiva oameni, puțini, cu lumânările lor, fiind devreme, dimineața. Veturia s-a ridicat să meargă spre altar, pășind ca-n vis, iar fiica a sărit: Stai , mama, că e o treaptă înaltă, să nu te împiedici!
Și a luat-o de braț. Silueta s-a destrămat și fata s-a amărât – ce bleagă sunt, doar murise, trebuia să n-o ating, să stea mai mult cu mine. Ce rău îmi pare!…
O tot așteaptă acum.
Iar eu, eu da, sunt mândră c-am avut asemenea soră. Și într-un fel fericită, ca martoră. Am văzut, am trăit alături de ea atâtea lucruri rare. Apoi, rămasă cumva fără grai, am purces la scris.
Și poate am înțeles că i se dăduseră puteri prea mari pentru firea ei de om plăpând, vulnerabil. Poate nu s-a știut chivernisi pe sine. O copleșeau chiar pe ea. Doar o auzeam uneori rugându-se: Doamne, liniștește-mă; liniștește-mă, Doamne… Atât a putut cât a făcut. Dar mult a fost, Veturia mea.
Fii binecuvântată, acolo unde ești.

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg