Fundamentele sale metafisice în Marius Victorinus, Dionisie Areopagitul și Scotus Eriugena

 

Operele lui Marius Victorinus1reflectă destul de clar situația politico-eligioasă a timpurilor în care au fost scrise și controversele epocii, de aceea pot fi considerate ca esențiale pentru dezbaterile dintre arieni și niceeni în Occident. Scrierea așa numitelor cărți numite „Platonicorum libri” de către Marius Victorinus, așa cum le-a numit Sfântul Augustin, înțelegând prin acest termen tratatele de care se discută, dacă au aparținut lui Plotin sau lui Porfir și pe care Victorinus însuși le-a tradus, dar care n-au ajuns până la noi. Între Victorinus și Simplicianus au avut loc o serie de discuții asupra naturii celei mai profunde a creștinismului: Simplicianus susținea că nu era posibil să fii cu adevărat creștin fără o participare vizibilă la formele de viață ale Bisericii și la cea mai vizibilă dintre toate, adică la comunitatea creștinilor și la ritualul Botezului, la care participau toți , Victorinus, care era pe cale convertirii, dar nu se simțea încă creștin, de obicei răspundea, înainte de a-și fi schimbat propria opinie: „Deci, sunt pereții unui edificiu care te fac creștin ?” Conform concepției sale filosofice și a tradiției platonice căreia îi aparținea, el insista asupra unei credințe de tip intelectual, care se împlinea în interioritatea omului, prin intermediul unei drepte cunoașteri a lui Dumnezeu; în ea se săvârșea mântuirea. Nu era, deci, nevoie să participi la misterele creștine pentru a fi oameni conștienți de radicala schimbare în ce privește credința creștină”.2
Începând cu anul 353 d. Hr. Împăratul Flavius Iulius Constantinus (337-361) a devenit și Împăratul Occidentului. El, ca de altfel și tatăl său Împăratul Constantin I, n-a fost favorabil unei concepții trinitare, care ar fi putut să apară asemănătoare politeismului și deci, conform unor studioși a influențat, scrie C.O. Tommasi, în mod negativ asupra concepției protobizantine a unicului Împărat pe pământ, ca un corespondent al unicului Dumnezeu în Cer. Atanasius, liderul susținătorilor teoriei consubstanțialismului de la Niceea a fost de mai multe ori dat jos din scaunul de Episcop al Alexandriei și trimis în exil. În timpul convertirii lui Victorinus, în 355 d. Hr., Episcopul Romei Liberius, împreună cu alții care au refuzat să subscrie condamnarea lui Atanasius printre aceștia a fost și Ilarius din Poitiers a fost exilat din nou în 356 d. Hr. și în locul său a fost numit diaconul Felix consacrat de către trei Episcopi omei, adică adică de aceia care susțineau că Fiul nu era cosubstanțial cu cu Tatăl, dar asemănător Lui în totul, sau în mod simplu asemănător: Ursacius, Valentes și Acacius (Akakios). Primii amintiți aici erau în mod oficial cunoscuți la Curte și influențau politica religioasă a Împăratului F. I. Constantinus, care era favorabilă omeilor. Împăratul a aprobat la Smirne, locul unde își avea reședința Curtea o formulă care a fost condamnată de niceeni ca fiind o „blasfemie”: ea a justificat arianismul și a condamnat consubstanțialismul lui Marius Victorinus. Niciunul dintre ei însă nu a putut explica generarea Fiului. În acei ani Marius Victorinus a scris Epistola arianului Candidus și răspunsul lui Victorinus însuși prin Epistola către Candidus. Acest Candidus care se prezintă ca susținător al doctrinei în mod vădit ariene, este un personaj necunoscut; opinia cea mai cunoscută azi este ca e vorba de un nume fictiv, Candidus, cel ce manifestă candoare, adică imparțialitatea cu care adversarul lui Victorinus ar încerca să aducă probe în favoarea doctrinei ariene, considerat mai târziu ca fiind însuși Victorinus, care prezintă „obiecțiile ariene”. Deja în această Epistolă către Candidus este introdusă triada ființă-viață-gândire3 (capit. 3), care apoi va fi făcută una care va aparține definitiv lui Marius Victorinus. Introdusă în contextul teologiei ariene, ea nu va determina trei principii specific divine, derivate prin intermediul generării, ci a servit pentru a păstra plinătatea ființei divine. Ființa, adică Dumnezeu, trăiește și cunoaște, conform doctrinei lui Platon din Sofistul (248 e). Dumnezeu este numai Unul și orice concepție trinitară a lui Dumnezeu, care se găsește în tradiția teologică creștină, nu putea decât să fie respinsă. Epistola către Candidus, considerată o meditație filosofică subtilă, este recondusă de Hadot la filosofia lui Porfir, în sensul că ar constitui unul din „diversele” texte porfiriene folosite de Victorinus (nu numai în această Epistolă), ci și în alte opere, într-un mod aproape mecanic, adică suprapus textelor dedicate controversei ariene, și deci cu o amprentă creștină. Alte „texte porfiriene” se găsesc în operele succesive, în părțile în care analiza dobândește un puternic caracter filosofic. Ne putem da seama cu ușurință, scrie C.O.Tommasi, de această caracteristică specială a textelor4
Pentru a arăta că existentul poate proveni numai de la un non-existent superior existentului, adică de la Dumnezeu, Victorinus face apel în răspunsul său la Candidus, la o lungă tradiție ce vizează diferitele tipuri de existență și de non-existență (capit. 9-14). Fiul nu numai că nu vine din nimic, ci vine din non-existentul transcendent și cu toate acestea generarea sa nu produce nicio schimbare în Tatăl. În acest scop Victorinus demonstrează că non-existentul transcendent este deja existentul în putere, astfel încât generarea existentului este însăși manifestarea și actualizarea sa. În același fel Dumnezeu este deja Logos, care înseamnă ființa lui Dumnezeu în acțiune, adică viață și cunoaștere: acțiunea, de fapt, manifestă ființa. În starea de repaus, a acționa este identic cu a fi, în timp ce în starea de mișcare a acționa, adică Logos-ul ce se mișcă pentru a produce manifestarea ființelor.
Cel ce este principiul unui existent trebuie să posede în cea mai mare parte calitățile existentului (doctrina neoplatonică: ipostaza superioară cuprinde în sine calitățile ipostazelor inferioare), fapt pentru care Victorinus îl definește pe Dumnezeu „preexistent”, ceea ce înseamnă „deasupra existenților”, ce vrea să spună că este în același timp existent și non-existent. Dumnezeu nu este existentul în acțiune, deoarece este puterea existenței, a vieții, a cunoșterii (capit. 14) , de aceea generează existentul, care sunt toate aceste realități în acțiune (capit. 3-16). Puterea, spune Victorinus, este o condiție a non-expansiunii și a non-manifestării. Existentul este automanifestare și autoactualizare, este autogenerat (capit. 14 și 16). Aceasta generează validitatea consubstanțializării: Tatăl este Fiul în putere, în timp ce Fiul este Tatăl în acțiune. Teologia unui Dumnezeu care este non-existent dincolo de existent este, deci, o teologie negativă (capit. 13-14).
În sfârșit, Victorinus unește structurile diverselor nume ale lui Iisus, care apar în Scriptură, descrierii Generatului, concluzionând că Existentul, generat de non-existent, este Fiul, este Iisus: acele nume, care sunt indicate de către Scripturi, sunt derivate din acest Existent (capit. 14-16) agere(a acționa) reprezintă mișcarea actualizării și a exteriorizării. Dacă existentul este acțiune, Logosul este puterea creatoare a lui Dumnezeu, actualizarea a tot ceea ce preexistă în Dumnezeu; Dumnezeu, la rândul său este Logos-ul care încă n-a fost generat, deoarece Logos-ul este în Dumnezeu (Ioan I, 1) Logos-ul în acțiune este viața și cunoașterea. Consubstanțialitatea (capit 23) este generată de relația dintre ființă și acțiune. Scrisoarea prezintă în continuare polemica detaliată împotriva doctrinei lui Arie referitoare la Fiul lui Dumnezeu (capit. 24-30) și care se încheie cu o Rugăciune (capit. 30-31). Aici se insistă asupra faptului că Spiritul/Duhul Sfânt este pentru Fiu ceea ce Fiul este pentru Tatăl, Unul în relație cu ființa, dar diferit în relație cu acțiunea (capit. 31) Această soluție va rămâne fundamentală pentru Victorinus și pe care o va expune de-a lungul operei sale Împotriva lui Arie (I, 43; III, 17; IV, 21). De aceea este necesară acceptarea teoriei consubstanțialității între Tatăl și Fiul.5 Mult din materialul „porfirian” sau oricum, neoplatonic, n-a primit din partea lui Victorinus necesara reelaborare creștină.
Victorinus ne-a arătat în ultimă instanță că Tatăl și Fiul sunt consubstanțiali, întrucât sunt ființă și mișcare ( III, R 4). Acest fapt conduce la tema cunoașterii de sine, care este fructul final al exteriorizării mișcării și vieții; o asemenea cunoaștere se comunică realităților particulare, astfel poate conduce la viața universală(III,34). În Cartea a IV-a a Epistolei către Candidus, Victorinus descrie generarea Fiului, ca o concluzie a demersului său, care este considerată o cunoștință (IV,21-29)Cunoștința este forma interioară, cunoașterea de sine: izvorul biblic pentru acesta este (Fil. 2, 5). Viața sau înțelepciunea Tatălui divin, Fiul sau înțelepciunea, fără nicio mișcare, fără nicio pasiune. Avănd o asemenea bază metafisică și beneficiind de o argumentație logică, ca o nouă metodă teologică, cum ar spune Giuseppe Balido, care a îngrijit o nouă ediție a Scrierilor creștine a lui Victorinus ieșită recent de sub tipar la Editura Domenicană italiană.
În anul 380 d. Hr. preoții experți în teologia trinitară l-au determinat pe Împăratul Flavius Theodosius Augustus, cu acordul co-Împăratului Flavius Gratianus să convoace un Conciliu care să consolideze condamnarea arienilor: în 381 d.Hr. a fost convocat la Constantinopol; cei 150 de Episcopi care au participat erau toți aparținători Bisericii orientale și toți de credință ortodoxă. Trecerea de la Niceea la Constantinopol trebuie considerată o extensiune a credinței niceene spre Spiritul/Duhul Sfânt/Adevăratul Dumnezeu și ca o trecere de la teologia „Fiului consubstanțial” (construită pe termenul homousios) la teologia trinitară propriu-zisă, exprimată de formula: „o esență sau o substanță în trei ipostaze sau persoane” (mia usia-treis hypostaseis). Este trecerea de la teologia lui Atanasius la cea a Sfântului Vasile cel Mare. Credința trinitară este afirmată printr-o nouă formulă și în cadrul Simbolului nu este reluat pentru Spiritul/Duhul Sfănt termenul de homousios: seria lungă de dezbateri în jurul divinității Fiului era opera fracțiunilor pneumatomahe, a celor care erau împotriva Spiritului/Duhului Sfânt din care făcea parte arianismul radical al lui Aetius și Eunomios care-I recunoștea numai Tatălui calitatea dumnezeiască de aghennesia, ființă ingenerată, fără origine și deci creată din sine însăși, făcând din Fiu prima creatură a lui Dumnezeu și din Spirit/Duh prima creatură a Fiului. Fiul este anomoios, diferit față de Tatăl și de Spirit/Duh , care este considerat de rang inferior. Ei făceau parte din fracțiunile pneumatomahe și semiariene orientale sau macedonene care considerau că Spiritul Duhul/Sfânt ar fi o forță divină inferioară față de Tatăl și Fiul consubstanțiali, un dar spiritual al Fiului.6 Întru apărarea Spiritului/Duhului sunt Scrisorile către Serapion ale lui Atanasius care scrie următoarele: „Dacă Fiul, datorită raportului special cu Tatăl (…) nu este o creatură, ci consubstațial Tatălui, la fel și Spiritul/Duhul Sfânt nu poate fi numit creatură.”7
Conciliul de la Constantinopol trebuie interpretat ca o reluare a credinței de la Niceea. Textul deciziilor doctrinare, Tomus-ul s-a pierdut: există totodată o Scrisoare trimisă de la un alt Conciliu, ce s-a ținut la Constantinopol în 382 d. Hr. în care sunt expuse deciziile luate conform mărturiilor Părinților conciliari: adică faptul că așa cum s-a definit la Conciliul de la Niceea, trebuie afirmată consubstanțialitatea și coeternitatea celor trei persoane divine, împotriva fracțiunilor sabelienilor, a arienilor, pneumatomahilor, care considerau că divinitatea ar fi separată în mai multe naturi; mai mult, se reafirma perfecta umanitate a Cuvântului (Logos-ului) împotriva acelora care considerau că Logos-ul n-ar fi dobândit un suflet omenesc; toate aceste afirmații erau de acord cu definiția doctrinară pe care Papa Damasus și Conciliul roman, probabil în 378 d. Hr. le-au trimis în Orient.8
Simbolul atribuit acestui Conciliu a avut diferite forme cu variante importante, dar toate legate definiției de credință de la Niceea, deoarece Părinții care s-au reunit la Calcedonia în 451 d. Hr. au făcut distincție între forma Simbolului credinței niceene și cea adoptată de Conciliul de la Constantinopol; dar în acel moment simbolul constantinopolitan s-a răspândit ca Profesiune de credință a celor 150 de Părinți.9
Din 382 d. Hr. Conciliul de la Constantinopol a fost numit ecumenic, adică un Conciliu general, plenar ; el și-a ajuns scopul când la Conciliul din Calcedonia, în cea de-a doua Sesiune, a unit în textul Simbolului de la Constantinopol pe cel de la Niceea, ca mărturie a unei credințe surori. Conciliul de la Constantinopol a formulat cele patru canoane disciplinare: primul canon lansează anatema împotriva oricărei erezii, în mod special împotriva aceleia a omeilor, a semiarienilor și a pneumatomahilor. Ne place să concludem această parte a demersului nostru istorico-teologic cu rugăciunea cu care Sfântul Augustin își încheie opera sa „De Trinitate” : „Doamne Dumnezeul nostru, credem în Tine, Tată, Fiu și Spirit/Duh Sfânt.10 Iisus Hristos n-ar fi spus: „ mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Spiritului/Duhului Sfânt (Mt. 28, 19) , dacă Tu n-ai fi Sfânta Treime”11.

 

 

Note
1 Marius Victorinus a predat retorica la Roma în timpul Împăratului Flavius Iulius Constantinus. La adânci bătrânețe a îmbrățișat credința lui Iisus Hristos și a scris cărți împotriva lui Arie în maniera dialecticienilor, cărți xtrem de obscure, care sunt înțelese numai de specialiști. A rescris și comentarii la Apostolul Pavel în San Girolamo Sofronius Eusebius Hieronymus, Oameni iluștri. Știrea pe care ne-o dă Sfântul Hieronymus, dixcipolul lui Marius Victorinus născut la sfârșitul sec. al III-lea d. Hr. și care a murit în jurul anului 363 d. Hr.; scrie Hieronymus : Victorinus Rectorul și maestrul meu Donatus sunt celebri la Roma, iar Victorinus a avut onoarea unei statui în Forul lui Traian , Tommasi C. O. op cit p. 73
2 Cfr. lui Hadot P., Marius Victorinus, Recherche sur sa vie et ses oeuvres, Paris 1971, pp. 242-252
3 Cu Triada formată din infinitive, ce reprezintă fințele indeterminate.
4 Cfr. Hadot P., Porfirio e Vittorino, cit., pp. 53-61
5 Cfr. Tommasi C.O., op. Cit. , pp. 57-59
6 Cfr. Fulvi Maria Grazia Cittadini , La Trinità nei Concili ecumenici , La Trinità tra fede e ragione, Morlacchi Editore , Perugia 2010, pp. 3-51 trad. ns.)
7 Cfr. Atanasius, Lettere a Serapione, III, 1, 5 în Fulvi M., op. cit. p. 27
8 A se vedea Lettre dei vesvovi radunati a Constantinopoli a Papa Damaso e ai vescovi occidentali (382 d. Hr, în Conciliorum Oecumenicorum Decreta, op. Cit., pp. 2530 , în Fulvi M.G. C. op. Cit. p. 28
9 Cfr. Lebon J., Les anciens symboles dans la définition de chalcedonie, Rev.d’hist. Ecclés 37 (1936) p. 874, în Fulvi M. op. cit. ,p. 28
10 Spiritus ( Spiritul) este echivalentul semantic latin al al lui pneuma, al cărei semnificație primară este aceea de „suflare”, deci „respirație” și manifestare a vieții; în ce privește semnificația acestui termen în limbajul filosofic, mai ales în cadrul stoicismului trebuie să facem trimitere la filosofia antică. În Anticul Testament sunt frecvente trimiterile la „Spiritul lui Dumnezeu” ( ruah Elohim sau Jahweh), ca o manifestare a sa care face posibil discursul Profeților. Philon din Alexandria face distincți între suflet psyche și corp ,la fel ca Sfântul Pavel ,punând în contrapoziție Spiritul și corpul în texte care nu fac trimitere la doctrina trinitară. În Evanghelia după Ioan Iisus anunță venirea „Consolatorului” , Parakletos, care este „Spiritul adevărului” sau „Spiritul sfânt.”
11 Sant’Agostino, La Trinità,ed latină-italiană,îngrijită de Giuseppe Beschin și Michele Federico Sciacca, Nuova Biblioteca Agostiniana, Roma,Città Nuova Editrice , 1973, vol. IV