Motto: „Folosind stupid, sau uitînd cretin trecutul, ne falsificăm şi ne ucidem viitorul” (Ion Dezideriu Sîrbu).

 

 

Despărţindu-se ca în fiecare dimineaţă de soţie, de fetiţa lui de nouă ani şi de băiatul lui de şase ani, în dimineaţa zilei de 16 ianuarie 1950 Anton Golopenţia pleca spre Biblioteca Academiei, fără să ştie că i se apropie cu pași mari sfârșitul și că parcurge ultimul său drum în libertate. Încă din septembrie 1948, sociologul Anton Golopenția fusese îndepărtat de la conducerea Institutului Central de Statistică cu grosolănia tipică a noilor vremi comuniste. În iarna aceea, el lucra la un mai vechi proiect de-al său privind populaţia oraşelor din România, aflăm din exelenta Bio-bibliografie alcătuită de Sanda Golopenţia-Eretescu, pentru volumul Anton Golopenția-Restituiri din 1995.
Primul studiu publicat de tânărul sociolog fusese despre comuna Cornova din Basarabia, cercetată în 1932 de o echipă a profesorului Gusti din care făcuse parte și Mircea Vulcănescu. În lucrarea sa, Golopenția prezentase procesul de orăşenizare a unei comunităţi rurale. După 1944, Anton Golopenția a revenit tot mai frecvent la problema oraşelor, spusese academicianul Vladimir Trebici în discursul său de recepţie susţinut pe 16 mai 1994. Sosiți și ei la Biblioteca Academiei pe 16 ianuarie 1950, doi slujbaşi ai noii Securități -înființată de colonelul sovietic Ana Pauker, îl arestează chiar de la masa de lucru. Fusese ordinul lui Bodnarenko, alias Emil Bodnăraş, care la rîndul său, „primise dispoziţii de la Ana Pauker” citim în volumul colectiv îngrijit de Ștefan Costea și apărut la Editura Ararat (Restituiri, Bucuresti, 1995, p. 151).
Și economistul de geniu Mircea Vulcănescu fusese condamnat practic la moarte, – și nu la 8 ani cât prevedea sentința din 1946, reconfirmată pe 6 februarie 1948 drept pedeapsă pentru imaginarul dezastru economic în care s-ar fi găsit România, țară care, după război, avea dublat tezaurul în aur al Băncii Naționale, datorită exportului de petrol către Germania. Chiar acest fapt l-a făcut pe Hitler să-i reproșeze lui Ion Antonescu, la ultima lor întrevedere din august 1944, că România a avut o „contribuție economică de-a dreptul meschină către Axă”. Citatul din spusele Cancelarului fusese dat de filosoful Vulcănescu pe 15 ianuarie 1948 în ultimul său cuvânt de apărare care a durat 3 ore (vezi M.V,, Ultimul cuvânt, 2000, p. 171). Tot în februarie 1948 staliniștii ajunși la putere l-au înlocuit pe ministrul de justiție Lucrețiu Pătrășcanu prin Avram Bunaciu de origine evreiască, arestându-l apoi pe fostul ministru de justiție și omorându-l după gratii, cum procedaseră întâi cu sociologul Golopenția, pe urmă cu filosoful Mircea Vulcănescu.
În martie 1948, Anton Golopenţia a publicat Populația Republicii Populare Române la 25 ianuarie 1948 la care lucrase împreună cu D. C. Georgescu. La vremea masivelor arestări de după lichidarea, între 1947 și 1948, a fostei jandarmerii și a Siguranței Statului, Golopenția presimțea probabil că-i va veni rândul să fie arestat, pentru că participase activ, alături de Lucreţiu Pătrăşcanu, la derularea evenimentelor din 23 august 1944. Petre Pandrea, în memoriile sale dintre cele două arestări, scrisese că la farsa de proces ce-i fusese intentat de mercenarii ocupantului bolșevic, Lucrețiu Pătrășcanu și-a cerut iertare poporului român pentru colaborarea sa cu dușmanii țării. ÎN CITAT: „Cea de a doua contribuţie majoră şi de extremă importanţă la care a participat Anton Golopenţia la solicitarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu – ne dezvăluie sociologul Anton Raţiu – a fost aceea de consilier pe lîngă Delegaţia Română care a participat la semnarea Tratatului de pace de la Paris din 1946, unde contribuţia sa în materie de drepturile noastre istorice – şi nu numai-, a fost (…) de importanţă capitală. Alături de Lucreţiu Pătrăşcanu, în urma unor discuţii de o noapte întreagă la locuinţa lui Vîşinski, din pre-ziua semnării acestui tratat, Ardealul întreg a revenit României, în ciuda tuturor maşinaţiunilor întreprinse de maghiarimea din Ungaria, sprijinită de cei din diaspora” (op. cit., p. 152). Prin Pătrășcanu și Golopenția – veniți din România ocupată de Stalin – s-a putut adăuga un însemnat sprijin demersurilor făcute de diplomații români exilați care dispuneau de bune relații cu elita politică a vremii.
Aflând de arestările celor din grupul Pătrăşcanu, dar având tăria de a nu se lăsa perturbat de norii de furtună din ce în ce mai vineţi şi mai ameninţători ce se adunau deasupra capului său, Anton Golopenţia, la data când ai fost arestat, lucra la statistica oraşelor. Cândva profesorului său, Dimitrie Gusti, i se reproşase o prea mare indeletnicire cu zonele rurale, în dauna zonelor orăşeneşti, deşi – pe atunci – ponderea populaţiei de la sate era de patru cincimi din populaţia României. Pentru sociologul Anton Golopenţia erau însă vizibile tendinţele de schimbare ale acestei ponderi. Alături de Traian Herseni și de Mircea Vulcănescu, unanim recunoscut ca filosoful Școlii monografice de la București, Anton Golopenția a fost și el un reprezentant de frunte al şcolii de sociologie a lui Dimitrie Gusti, „care încă nu şi-a găsit echivalentul în lume”, conform părerii lui Henri H. Stahl, stenograful lui Gusti și asistent onorific primind, prin generozitatea lui Mircea Vulcănescu, jumătate din leafa de asistent a acestuia. În iarna lui 1949- 1950, Golopenţia ştia bine că timpul lui de lucru e pe sfârșite, că mult răgaz nu mai are.
Era un bărbat de patruzeci de ani, cu trăsături distinse, un om cu prestanţă, cum se spunea pe atunci. O energie difuză părea a izvorî din adânca lui preocupare pentru destinul neamului românesc, pe care-l cunoştea ca nimeni altul, şi nu din sporadice lecturi… Era un om de acţiune, îmbibat de o rafinată cultură, o remarcabilă inteligenţă, un mare patriotism dublat de curaj şi de totală dăruire. Erau acestea toate calităţi, erau defecte? Oricum, pentru cei ce au decapitat spiritualitatea română „grijulii să stîrpească marile inteligenţe” – cum nota Arşavir Acterian în „Cotidianul, Supimentul L.A.I.” din 9 martie 1992-, ele constituiau stigmate de neşters, pentru care, în acele vremi, te puteai considera norocos dacă erai pus la zid şi împuşcat.
Dar pe Anton Golopenţia nu-1 aşteptau gloanţele, de care scăpase şi pe când îşi risca viaţa ducându-se în spatele frontului pentru a îndruma cercetarea etno-sociologică a enclavelor de români dincolo de Bug, din Crimeea, de pe coastele Mării de Azov, până în Caucaz şi Bazinul carbonifer al Donbasului, cercetare pe care a coordonat-o timp de trei ani, după cum ne informează Anton Rațiu în cartea sa intitulată Românii de la est de Bug, publicată in 1994 de Editura Fundației Culturale Române. Anton Golopenția fusese asistentul care, trimis de profesorul Gusti, coordonase între 1941 şi 1944 cercetările sociologice din zonele eliberate de sub ocupaţia stalinistă, survenită ca urmare a înțelegerii dintre Hitler și Stalin, cunoscută sub numele de Pactul Ribentrop-Molotov. Sociologul cu simpatii comuniste a mers în Bucovina, în Basarabia şi în enclavele româneşti de dincolo de Bug, unde au fost identificate cu acel prilej 42 de sate româneşti. Cercetările sociologice erau făcute în spatele frontului, într-o zonă permanent expusă atacurilor de partizani comuniști. Dar Anton Golopenţia nu de glonţ avea să moară. Nu gloanţele – care i-au răpus pe atîţia oameni de cultură şi pe atâţia patrioţi români -, îl așteptau pe Anton Golopenţia. Pe fostul director al Institutului Social Român îl aștepta Malmaison-ul şi Jilava, izolarea, frigul, foamea şi bătăile repetate la nesfârşit, după criminalul procedeu introdus în România de generalului rus Boris Grumberg, alias Nikolski, alias Nicolau, aflat 12 ani în structurile de vârf ale Securității anti-românești. Pentru răspândirea pe front a manifestului regal, comunistul Bellu Zilber, prin aprilie-mai 1944 îl recomandase pe Anton Golopenţia, şuierându-i lui Pătrăşcanu la ureche: „nu denunţă, spune cel mult nu” (Sanda Golopenția-Eretrescu, Bio-bibliografie, p.35). După convorbirea cu Lucreţiu Pătrăşcanu, căruia îi promite să-l ajute pe toate planurile, Anton Golopenţia şi-a scris testamentul. N-avea de unde să știe că legea comunistă care va înființa „tribunalul poporului”, va stipula și confiscarea averii dobândită după 1940 atât pentru copii cât și pentru soție, cum notase deținutul Mircea Vulcănescu în „Jurnalul” pe care l-a ținut în cele 10 zile de la Arsenal. Filosoful notează în plus că un text din noua lege prevede că nici moartea arestatului politic nu scutește familia de pedeapsa confiscării. ÎN CITAT: „Ce minte talmudică se va fi îndârjit să întrețină învrăjbirea de-a lungul mai multor generații, persecutând și copii?” – scria în mai 1946 deținutul Mircea Vulcănescu (p.23).
Bănăţean născut pe 12 mai 1909, Anton Golopenția provenea dintr-o familie de cărturari. Aurel Lucaciu, un fost coleg de-al său de liceu, îşi amintea că „pentru Anton Golopenţia nu au existat niciodată note în catalog. El, la cele mai multe dintre materii, avea cunoştințe mai vaste decît cei mai mulţi dintre profesori” (p. 137). La universitatea bucureșteană își luase licenţa în drept în 1930 şi, după trei ani, licenţa în filosofie la vremea când străluceau la Facultatea de litere şi filosofie din Bucureşti personalităţi de nivel european, precum Nae Ionescu, Dimitrie Gusti, Constantin Rădulescu-Motru, Mircea Florian, P.P. Negulescu, Constantin Antoniade şi mulţi alţii. Încă din timpul studenţiei frecventase medii internaţionale, în 1930 făcând parte din Grupul Universitar Român pentru Societatea Naţiunilor. Golopenția a participat la întrunirile internaţionale de la Viena și Bratislava ale Consiliilor de întrajutorare universitară internațională, organizaţie ce îl număra printre membrii ei corespondenţi (p. 130). La Bratislava, în intervenţia Disscution du probleme minoitaire făcuse o distincţie care astăzi este înadins ocultată. Sociologul atrăsese atenţia asupra diferenţei dintre aspectul esenţial al problemei, care vizează legitima apărare a culturii minorităţilor, şi aspectul derivat, ades folosit, de manipulare a acestei probleme în scopuri politice.
Alegându-1 pe Anton Golopenţia ca asistent al său, alături de Mircea Vulcănescu și de Traian Herseni, profesorul Dimitrie Gusti, creatorul şi conducătorul şcolii Sociologice de la Bucureşti, dovedea că ştie să se înconjoare de oameni de mare calitate. Profesorul îl va îndruma şi ajuta pe tânărul Golopenția să-şi desăvârșească studiile în străinătate. Astfel că între 1933 şi 1936 Anton Golopenţia a putut audia filosofi şi sociologi renumiţi, precum Nicolai Hartmann, Karl Jaspers, Eduard Spranger, Werner Sombart, Carl Schmidt și alții. Despre Sombart, încă din ţară publicase în 1931 două articole. La vremea studiilor sale post-universitare în Occident, Golopenția îi trimite lui Mircea Vulcănescu articole pentru revista Criterion la care publica și Mircea Eliade, pe atunci asistent al faimosului filosof Nae Ionescu.
În 1936 Anton Golopenția vizitează Expoziţia de la Berlin pentru ca mai apoi să facă parte din echipa de organizatori ai Pavilionului Românesc de la Paris. Doctoratul l-a luat în sociologie, la Universitatea din Leipzig în l936, după care a urmat cariera universitară ca asistent la catedra fondatorului Școlii monografice de la București. În vara anului 1937, profesorul Gusti l-a desemnat să fie inspector al Echipei regale studenţesti din Căianul – Mic, judetul Someş. Între 1937 şi 1940 Anton Golopenţia a ţinut seminarii de introducere în sociologie şi seminarii cu tema „Elemente pentru o teorie a națiunii”.
În 1939, la invitaţia Direcţiei Tineretului din Serviciul Social, Anton Golopenţia a ţinut prelegeri despre menirea Institutului de Cercetări Sociale și despre „Cunoaşterea României prin cercetările monografice”. Pentru cel de-al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie, care ar fi trebuit să se ţină între 29 august şi 4 septembrie 1939 în capitala României, dar care din cauza izbucnirii războiului nu s-a mai ţinut, Anton Golopenţia îngrijește împreună cu profesorul universitar Cornăţeanu lucrarea Structura socială a agriculturii românești. Tot pentru Congres redactează volumul La sociologie generale, împreună cu Traian Herseni, D.C. Georgescu și Cristina Brătescu,.
Împărtăşind întru-totul părerea profesorului Gusti, după care sociologia nu trebuie să fie o speculaţie sterilă a celor care „scot cărţi din cărţi” şi anchetează „opinii despre fapte” fără a se osteni cu cercetarea faptelor sociale concrete, Anton Golopenţia şi-a perfecționat cunoștințele prin cercetări monografice de teren. Însăşi metoda Școlii monografice inițiate de Gusti implica un complex de metode, centrate pe directa observaţie sociologică a diverselor trepte de modernizare ale satului tradiţional, a tradițiilor culturale, a ocupaţiilor sătenilor, a aşezărilor, a gospodăriei și arhitecturii țărănești, a portului tradițional şi a industriei casnice.
Anton Golopenţia redactează în 1942 în colaborare cu D.C. Georgescu volumul 60 de sate românești cercetate de echipele studențești. Despre seriozitatea cu care era pe atunci tratată cercetarea sociologică pe teren aflăm de la cernăuțeanul Anton Raţiu, care, în studiul său cuprins în volumul Anton Golopenția: Restituiri (Bucureşti, Editura Ararat, 1995) menţionează următoarele: „legea serviciului social obliga pe fiecare absolvent al unei şcoli tehnice sau superioare să presteze timp de un an, fără retribuţie, însă cu întreținerea statului, muncă organizată şi condusă de Serviciul Social (…) care acoperea toate judetele ţării, altfel nu putea ocupa nici un serviciu la Stat, indiferent al cui fiu era. Se pleca de la ideea că nu ai dreptul să fii slujbaş al Statului fără să fi contribuit la ridicarea satului, a ţărănimii. Iar ca să ridici satul, mai întîi trebuie să-l cunoşti sub toate aspectele, şi numai la faţă locului, printr-o convieţuire cu adevărat frăţească” (p. 136).
Ca redactor al revistei Sociologie Românească, unde a publicat de-a lungul anilor numeroase studii, sociologul Golopenţia a scris în 1937 ampla recenzie, Metamorphosis Transylvaniae 1918-1936. Un bilanț al maghiarilor din România, referitoare la un volum alcătuit de Gaal Gabor şi de alţi autori. În aceeaşi revistă, un an mai târziu, publica articolul Legătura dintre cultura maghiară și cultura românească. Este posibil ca acest articol să-i fi fost „inspirat”, ca să zicem așa, de eseul lui Dan Botta apărut în iulie 1936: Contribuția geniului creator și propagator de cultură al românilor la dezvoltarea culturii maghiare și a statului modern maghiar, republicat de Ion Papuc în vol.: Dan Botta, Limite și alte eseuri, Editura Crater, București, 1996, pp.303-308.
Numit în 1940 inspector general statistic la Institutul Centrul de Statistică, Anton Golopenţia trăieşte cu intensă durere drama cotropirii Basarabiei și Nordului Bucovinei de către Stalin și cea a smulgerii unei jumătăți din Ardeal prin Dictatul de la Viena din august 1940. După cum aflăm de la cernăuțeanul Vladimir Trebici, devenit academician abia după căderea comunismului, „la 31 de ani, Golopenţia era expertul de necontestat în problemele demografice şi etnice ale României” (p. 100). De aceea el a fost ales să facă parte din grupul de experţi ce transportau la Viena materialul original al Recensământului din 1930, material rămas neconsultat. „La dus, povesteşte Georgescu-Roengen, trenul era să fie atacat de unguri. La întors, ardelenii loveau cu pietre. Anton Golopenţia a încercat să se arunce din tren” (p. 31).
Într-un număr special al revistei Parlamentul Românesc din 25 august 1940, Anton Golopenţia a publicat studiul Minoritățile din România și românii de peste hotare, tradus în aceeaşi revistă în limba germană. Despre acest subiect necunoscut marii majorități a românilor, dependenți de mass-media oficială, i-a vorbit pe larg politologul Ion Varlam reporterului Liviu Vălenaș, începând cu următoarele cuvinte: „Nu se poate vorbi de configurarea unui stat fără să se țină cont de istorie, pentru că întreaga lui evoluție este genetic marcată de felul în care s-a născut. România de azi este doar ceea ce a mai rămas dintr-un teritoriu locuit de o populație latinofonă, izolat de restul lumii romane, dar nu despărțit de ea” (vezi Ion Varlam, Pseudo-România, Ed. Vog, 2004, pp. 227). Înregistrarea fiind făcută în anul 2000, Ion Varlam și-a încheiat excursul istoric cu fraza: „Să nu uităm că de-abia s-au împlinit 60 de ani de la ultima sfârtecare a României de către vecinii ei, în 1940” (0p. Cit., p.231).
La un an după cotropirea țării din vara anului 1940, Anton Golopenția a luat parte la organizarea recensământului din 6 aprilie. Broșura Populația teritoriilor românești desprinse în 1940 arată limpede că românii au rămas majoritari chiar și în fâșia desprinsă din Ardealul de Nord-Vest atribuit de Hitler ungurilor. În această broșură, apărută în 1941, este cuprins şi studiul istoric intitulat A fost Transilvania în veacul al XVIII-lea țintă, sau punct de plecare de migrații românești? tradus în 1942 în germană şi în italiană.
În revista Geopolitica şi geoistoria, în care publicase mai întâi cele doua articole pe care le-a reunit apoi în broşură, Anton Golopenția tipăreşte și articolul „Siebenburgen” sau Transilvania prezentată de unguri (nr. 1/ 1941). În Geopolitica… îi apare în 1942 articolul Preocupări biopolitice ungurești precum şi alte texte pe aceleaşi teme, după cum aflăm din documentata Bio-bibliografie redactată de Sanda Golopenţia-Eretrescu, fiica sociologului devenită profesoară la o universitate americană.
Din studiul academicianului Vladimir Trebici mai aflăm că în 1945 Anton Golopenţia „iniţiază cercetarea sociologică a comunei Hodac din judetul Mureş, cu o tematică largă, incluzînd relaţiile inter-etnice româno-maghiare” (p. 101). În acel început de ocupație armată a țării, Golopenția n-a putut să meargă nici la Ip și nici la Trăznea unde, „cu tricolorul românesc găsit prin casele unde-l păstraseră simbolic”, oamenii au fost purtați pe ulițele satului cu steagul bătut în cuie pe trup. 991 de Hristoși au fost crucificați în satele și cătunele din Ardealul de Nord, 151 la Ip, 81 la Trăznea – scria Horia Stanca într-un volum memorialistic amânat ani de zile până să fie editat în 1994 la Ed. Dacia din Cluj.
Probabil lui Golopenția nu i s-a permis să studieze relațiile inter-etnice din acele sate, întrucât, deși eliberate de sub stăpânirea Hortystă de armata română, sovieticii au lăsat administrația pe mâna ungurilor trecuți rapid la comunism, cum depune mărturie filosoful Lucian Blaga în romanul său de sertar Luntrea lui Caron (București, 1990). Ajuns în 1945 doar în județul Mureș, sociologul Anton Golopenţia studiază – în cazul câtorva sate – ce au însemnat pentru români cei patru ani de ocupaţie maghiară, între septembrie 1940 și octombrie 1944. Echipa lui Golopenția era formată din zece cercetători, la care s-au adăugat 45 de absolvenţi ai cursurilor de cenzori statistici de plasă. Când se vor publica memoriile Luciei Apolzan, supranumită, pe bună dreptate „doamna Carpaţilor” pentru că şi-a dedicat întreaga viaţă cercetărilor sociologice de teren, vom afla mai multe despre acea cercetare din 1945, Lucia Apolzan făcând parte din echipa celor zece cercetători. În martie-aprilie 1947 Anton Golopenţia a revenit în regiunea Mureş pentru a îndruma o echipă de statisticieni.
„Dar ce să mai vorbim, – consemna după 1989 istoricul academician David Prodan în memoriile sale-, cele petrecute în Transilvania de Nord şi azi sunt tabu, să nu jicnească pe unguri. Ieșite, cu destulă timiditate, doar pentru un moment [vezi vol. TEROAREA HORTYSTO-FASCISTĂ ÎN NORD¬VESTUL ROMANIEI, sept. 1940 -oct 1944, Ed. Politică, 1985 și câteva studii prin reviste] s-au ascuns repede în acelaşi tabu. La orice tentativă de a reaminti ceva, ungurii şi aici şi în Ungaria iau foc. Acelea au fost comise nu de unguri, ci de hortişti. Dar, și sub acest nume -după cum am spus- nu pot fi pomenite, nu trebuie să agităm!” (cf. Acad. David Prodan, Memorii, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 54).
În anii administrației maghiare a jumătății de Transilvanie, Anton Golopenţia nu era preocupat numai de situaţia românilor din fâșia de Românie smulsă prin Dictatul de la Viena. El era interesat de românii de pretutindeni, din Bucovina şi Basarabia, din Transnistria şi din Ucraina, din Ungaria precum şi din regiunile din dreapta Dunării. Între 1943- 1944 el publică împreună cu C. Constante cele trei volume cu hărţi şi fotografii ale excepționalei monografii despre Românii din Timoc. Dovedind înaltul profesionalism al autorilor săi, vasta lucrare este socotită de academicianul Vladimir Trebici drept un model „neîntrecut pînă astăzi” (vezi vol. Restituiri, 1995, p. 104).
Alături de profesorul Gusti, de filosoful Mircea Vulcănescu, poetul Dan Botta și poetul Horia Stamatu, din 1937 membrii fondatori ai Asociaţiei ştiintifice pentru Enciclopedia Română, plănuită să apără în şase volume, sociologul Anton Golopenţia a participat nemijlocit la elaborarea celor cinci volume realizate până la terminarea războiului pentru Basarabia și Bucovina de Nord. De la poetul Dan Botta s-a putut afla că ultimul volum al Enciclopediei Române a fost dat la topit de cei care, după 23 august 1944, au avut nu doar interesul, ci şi puterea de a distruge cât mai rapid înfloritoarea viaţă culturală a României descrisă în volumul cinci al ENCICLOPEDIEI.
După ajutorul dat loviturii politice de la 23 august, comunistul Anton Golopenția a mai apucat să facă cercetări sociologice în județul Mureș din Ardealul de Nord-Vest smuls României prin Dictatul de la Viena, a ajuns să fie chiar și trimis de comuniști în 1946 la Conferinţa de pace de la Paris. În primăvara lui 1947 s-a dus încă o dată în partea de Transilvanie aflată patru ani sub administrație maghiară; a mai lucrat la niște studii statistice, la recensământ… până pe 16 ianuarie 1950. Atunci, în închisoarea politică fiind, lui Anton Golopenția i s-a oferit ocazia, vreme de 18 luni, adică până și-a dat duhul, să afle cum se pune în practică și, mai ales, cum se legitimează și cum se ține comunismul în viață decenii de-a rândul: „Vă vom obliga –prin metodele noastre [securiste]- să declarați numai ce vrem noi. Aceste declarații smulse cu cleștele roșit în foc le vom păstra ca mărturii, ca acte pentru arhivă, după care se va scrie istoria” (p.520), i-a spus unui deținut politic un anchetator securisto-comunist (vezi Fabian Seiche, Martiri și mărturisitori din sec. XX. Închisorile comuniste din România, ediția a doua îmbunătățită, Făgăraș, Ed. Agaton, 2014).