Speculațiunea (lat. speculatio) este considerată cea mai elevată facultate a gândirii, atât față de Intelect, cât și față de Rațiune. Reprezentanții acestei facultăți a gândirii, adepții și practicanții speculațiunii, ar putea fi numiți „speculatori”.
Etimologic, speculatio provine din lat. speculum, care înseamnă oglindă (gr. catoptron și eisoptron, esoptron).
„A speculativa” înseamnă a reproduce, spre deosebire de intelectivul a reprezenta și de raționalul a reflecta. Pe românește s-ar putea spune „a oglindi” sau a „reproduce catoptronic” sau „esoptronic”.
Speculatio este însă traducerea latină a termenului grecesc theoria. Verbul grecesc theoreo (theorein) are însă o semnificație deosebită. El este compus din thos (=zeu) și horeo (horao=a vedea) și s-a considerat că înseamnă a privi (a vedea) imaginea (reproducerea) unui zeu, a-l admira sau mai înseamnă a privi, asista sau participa la o ceremonie religioasă sau la consultarea unui oracol. Este un fel de „a vedea”, dar diferit de simpla privire, datorită „obiectivului”, de regulă divin. De aceea zice și Platon, că cel care va reuși să iasă din peștera (specus) întunecată la lumină va putea să speculativeze (theasasthai, speculabitur) Soarele (helios), căci la Soare te uiți ca la o Divinitate (Helios) nu ca la un obiect oarecare. Și tot Platon, pentru a-i marca elevanța, îi conferă speculațiunii și alte „obiective” de genul celor divine (theoeide), care nici nu mai sunt vizibile, respecdtiv perceptibile, ci doar noetice, ca genurile supreme (ta megista ton genon), ca Binele în El însuși (auto kath’hauton), ca Formele și Ideile dintr-o lume supracerească (hyperouranos topos), separată (choristos) de lumea aceasta.
Chiar în accepția de „vechere a Divinității”, termenul de theorein își dobândește semnificație noetică, nu numai prin „obiectivul” la care se referă (supracerescul este și noetic, noetos topos), ci și prin faptul că reprezintă gândirea în sine, fără să recurgă nici la vedere, nici la vreun alt simț (mete ten ophin, mete tina allen aisthesin). Sufletul în el însuși, zise Platon, trebuie să speculativeze lucrurile în ele însele (aute te psyche theateon auta ta pragmata).
Aristotel distinge în cadrul sufletului sensibilitatea de gândire, iar în cadrul gândirii cele trei facultăți: Intelectul (phronesis), Rațiunea (logos) și Speculațiunea (theoria). Ce-i drept, toate trei apar și la Platon care nu tratează însă (poate și datorită stilului dialogal) despre niciuna în mod special, folosindu-le adesea cu aceeași semnificație de gândire în genere (noesis, nous, dianoia). Nici Aristotel nu tratează decât despre Rațiune (logos), dar o face în mod exemplar, o dată și pentru totdeauna.
La Aristotel apare însă termenul de „gândire speculativă” (nous theoretikos), ca „facultate a sufletului” (dynamis tes psyches), de fapt a părții cugetătoare (tou noetikou meros) a sufletului. El vorbește despre speculațiune în legătură cu identitatea dintre gândire și ceea ce este gândit (noesis kai noeton), ca și în legătură cu identitatea dintre cunoaștere și ceea ce este cunoscut (episteme kai episteton). Este vorba de „cunoașterea cea speculatiuvă” (he episteme he theoretike), zice Aristotel, cea care se reproduce catoptronic pe ea însăși. Această gândire-cunoaștere speculativă, în cazul „celor fără materie” (epi tou aneu hyles), este considerată, ca „facultate speculativă” (theoretike dynamis) a gândirii, că ar ține de „un alt gen al sufletului” (heteros genos tes psyches) și că „numai acesta” (tauto monon), spre deosebire de celelalte părți ale sufletului (ta loipa moria tes psyches) ar putea fi separat de acestea cum este separat eternul față de coruptibil (endechesthai chorizesthai kathaper to aidion tou phthartou). Termenul de „separație” (chorismos) denotă o influență de tip platonician. Ce-i drept, Aristotel ezită când afirmă că o parte a sufletului ar fi „separată” de celelalte, căci adaugă: „fără a fi însă nimic clar (phaneron)”. Oricum această parte, cea speculativă, ca eternă și necoruptibilă, sugerează Divinitatea ca obiectiv originar al „vederii Zeului” (theos+oreo). La Aristotel este vorba tocmai despre „gândirea care se gândește pe sine” (he noesis noeseos noesis), care se reproduce catoptronic. Din această cauză, Aristotel consideră că Speculațiunea este cea mai plăcută și cea mai bună (he theoria to hediston kai ariston).
Mai concret, gândirea speculativă se ocupă cu studiul cauzelor și al principiilor prime, ca și cu studiul Ființei ca Ființă, scopul Speculațiunii fiind adevărul. În aceste accepțiuni, gândirea speculativă se dovedește a fi la baza întregii Metafizici a lui Aristotel. Și, într-adevăr, Metafizica lui Aristotel este speculativă. Aceasta, cu toate că el n-a elaborat o teorie a formelor noetice ale Speculațiunii, cum a făcut-o în cazul Rațiunii.
Din această perspectivă, la remarca lui Hegel, că Aristotel are meritul de a fi elaborat teoria completă a silogismelor, dar meritul și mai important ar fi că n-a aplicat-o nicăieri în Metafizică, se poate răspunde că nici n-ar fi reușit s-o aplice, deoarece Metafizica lui este speculativă.
După Aristotel, problema Speculațiunii apare la neoplatonicieni. Unul dintre neajunsurile pe care le-au perpetuat aceștia a fost și acela de a reveni la semnificația originară a Speculațiunii mai mult ca privire decât ca gândire, care a și condus la traducerea în limba latină a termenului gr. theoria prin lat. contemplatio. Dispunem însă de Eneadele lui Plotin care ar trebui citite însă în grecește, căci traducătorii moderni au introdus, în afară de „contemplație”, în loc de Speculațiune, și „intelect”, în loc de gândire sau cuget, pentru nous, și „inteligibil”, în loc de noetic, pentru noeton.
La Plotin, deși neoplatonic, se face vădită semnificația de Ființă a Unului, ca la Aristotel (to on kai to hen tauton), cu deosebirea că la el este mai pregnantă superioritatea Unului, ca și anterioritatea lui ca Primul (to proton). La Aristotel și în filosofia clasică speculativă se ajunge la Unul, la Plotin se pornbește de la Acesta. Ambele direcții însă, cât și parcursul, pot fi speculative, ca și sistemele filosofice care au fost instituite pe baza acestora. În cazul lui Plotin, sistemul filosofic (din cele șase Enneade) este dublu speculativ adică și pornind de la Primul (Unul) spre Materie („Ultimul”) și, invers, pornind de la Materie către Primul, în sensul că „Ultimul” este o reproducere catoptronică a Primului. Adică se poate porni și de la original către reproducere (ca de la cauză la efect) și invers, de la reproducere către original (ca de la efect la cauză). Numai că între Primul și Ultimul intervin trei ipostaze (hypostaseis) ale aceluiași Unul: Binele, Gândirea și Sufletul. Ceea ce ne interesează aici este modalitatea de reproducere catoptronică de Sine a Unului. Aceasta se face vădită ca un fel de „ieșire” (proodon) din Sine, astfel încât Unul să rămână totuși identic cu Sine, iar ceea ce se produce să fie asemănător (homoios) Sieși, ca și când ar fi oglindit. Căci acela a cărui imagine (eikon) este oglindită nu pierde nimic prin această „ieșire” din Sine. În plus, prin reproducerea catoptronică se petrece și o reîntoarcere (epistrophe, conversio) la Sine, prin care se produce însă și un fel de emanație (aporroia) din Sine, tot cu menținerea identității de Sine. În felul acesta apare Gândirea (nous), care, în accepție aristotelică speculativă, se gândește pe Sine, adică se reproduce, la rândul ei, catoptronic, și va conduce la a treia ipostază care este Sufletul.
După realizarea prin acte speculative a Lumii, adică prin reproduceri catoptronice succesive ale Unului, Plotin vorbește și despre tendința inversă de ridicare spre hipostaze superioare prin cunoaștere speculativă, noetică, până dincolo (epikeina) de lumea substanțială. Tendința speculativă de reproducere prin asemănare și prin înmulțire, consideră Plotin, este proprie și regnurilor animale inferioare. Dar până și gândirea, când ajunge la cele care o depășesc, la cele divine, de exemplu, de „dincolo” și de „deasupra” lumii substanțiale, când ar trebui să obțină liniștea (hesychia) necesară speculativării acestora, este nevoită să intre într-o stare de extaz (exstasis), de pierdere de sine, pentru a corespunde „obiectului” care o transcende. Este vorba, de data aceasta, de o transformare speculativă a subiectului cunoașterii în obiectul cunoscut (episteton), care, întrucât procesul gnoseologic este noetic, este obiectul gândit (noeton). În felul acesta se ajunge și pe cale gnoseologică la Gândirea care se gândește pe Sine ca ipostază Supremă a Speculativului, a
reproducerii catoptronice de Sine.