Despre poetul Ştefan Baciu, născut la Braşov în 1918, plecat în exil la venirea comuniştilor la putere în România, peregrin şi trăitor pe tărâm american, mort în Hawaii în 1993, se ştiu suficient de multe lucruri cât să-i construiască un mit în locurile natale, dar suficient de puține cât să nu fie valorizat şi aşezat acolo unde trebuie în istoria literară. Ceea ce este şi mai dureros, opera lui vastă şi atât de diversă nu este aproape deloc citită în țară. Interviul pe care mi l-a acordat romancierul, poetul şi criticul literar Adrian Lesenciuc este revelator pentru biografia şi devenirea literară a acestui mare poet nu al Braşovului şi nici măcar al României, ci al lumii întregi. Textul, a cărui primă parte a fost publicată în numărul precedent al Tribunei (nr.473/16 mai 2022), face parte din viitorul volum 30 de scriitori români din exil (1945-1989), care va apărea în curând la Editura Basilica.

 

 

Daniela Șontică: Cunosc faptul că Ștefan Baciu a avut o bogată corespondență cu George Ciorănescu, un alt mare român, aflat o vreme în conducerea departamentului românesc al postului de radio Europa Liberă. Ce ştiți despre relațiile lui de prietenie cu acest român şi cu alți români din exil?

 

 

Adrian Lesenciuc: Pe George Ciorănescu, fratele cunoscutului lingvist Alexandru Ciorănescu, Ștefan Baciu îl știa din țară. Devenit redactor și apoi director adjunct al secției românești a postului de radio Europa liberă, Ciorănescu a adus în prim-planul dezbaterii volumul Poemele poetului pribeag, publicate în 1963 în Mexico, carte căreia i-a dedicat o întreagă emisiune. Conținutul acesteia, redat publicului din arhiva Ciorănescu de Crisula Ștefănescu, este în egală măsură înduioșător și puternic1. Dar legătura dintre Baciu și intelectualii români din afara granițelor țării nu s-a oprit la Ciorănescu sau la alte câteva nume. Baciu a fost un om cu o extraordinară putere de muncă și cu o foarte largă deschidere socială, cu un remarcabil potențial de dialog, ba chiar cu un cult al corespondenței. Devenit la Rio de Janeiro redactor la „Tribuna de Imprensa” în 1953, post pe care va rămâne până în 19622, Ștefan Baciu nu a cultivat doar relațiile cu marii scriitori latino-americani, în special cu brazilienii Carlos Lacerda, Carlos Drummond de Andrade sau Manuel Bandeira (căruia îi va dedica o lucrare publicată în 1966), sau cu costaricanul Francisco Amighetti (despre care va scrie, de asemenea, o carte), cu hondurianul José R. Castro, cu venezueleanul Mariano Picón Salas, cu nicaraguanii Salamon de la Selva și Pablo Antonio Cuandra3, ci și cu românii pe care i-a întâlnit în America Latină. Pe de o parte, în Lumea Nouă, a distanțelor uriașe și a dificultăților de realizare a conexiunilor, Ștefan Baciu a întâlnit puțini scriitori români. „În exil, se confesează undeva Ștefan Baciu4, nu am cunoscut poeți români, din motivul că în orașele în care am trăit peste patru decenii (Berna, Rio de Janeiro, Seattle, Honolulu) nu locuia nici picior de poet român”. Cu toate acestea, împreună cu filosoful Faust Brădescu, simpatizant al mișcării legionare și refugiat în Brazilia, respectiv cu pictorul Ștefan Elefteriade, a înființat revista „Exil”, iar apoi cunoscuta publicație „Înșir’te, Mărgărite”, în care au publicat, printre alții, Vintilă Horia, Mircea Eliade, Ina Cristu (Monica Lovinescu), cu care Baciu a purtat corespondență consistentă, plus un „Boletim trimestrial do Grupo Cultural Andrei Mureșianu”. În afara acestora, Ștefan Baciu a corespondat cu Eugen Relgis, scriitor și filosof român de origine evreiască stabilit la Montevideo, cu criticul literar Alexandru Busuioceanu de la Madrid, cu Horia Stamatu, pe care îl știa din Brașov, mai întâi la Madrid și apoi la Freiburg, cu poetul de origine evreiască George Silviu și cu istoricul și criticul literar Basil Munteanu la Paris, cu avangardiștii (algiști) Paul Păun și Sisto Pals, stabiliți la Haifa și Tel Aviv, în Israel. Și într-un caz, al colaborării cu scriitori latino-americani, și în celălalt, al dialogului la distanță cu românii din exil, Ștefan Baciu a creat punți de legătură, a încercat să îi aducă la un loc. În primul caz, Ștefan Baciu a realizat o cunoscută antologie a literaturii latino-americane, în două volume, Antología de la Poesia Latinoamericana, 1950-1970, publicată în 1974 la State University of New York Press, respectiv o antologie a poeziei surrealiste americane, Antología de la poesía surrealista latinoamericana, publicată în 1981 la Valparaíso, în Chile, la Ediciones Universitarias, la care se adaugă volumul Surrealismo latinoamericano: preguntas y respuestas, apărut de asemenea la Valparaíso, la Ediciones Universitarias, în 1979, cu o prefață a cunoscutului scriitor mexican Octavio Paz. Pe poeții latino-americani pe care i-a cunoscut i-a publicat și în paginile revistei „Mele” de la Honolulu, cum, de altfel, în aceleași pagini se vor regăsi și scriitori români din proximitatea (tematică și de corespondență) a lui Ștefan Baciu. Un caz aparte și important al corespondenței lui Ștefan Baciu îl reprezintă cel al scriitorul brașovean Nicholas Catanoy (de asemenea, un globe-trotter plecat din Brașov), pe care l-a instrumentat și despre care a publicat brașoveanca Steluța Pestrea Suciu5.

 

 

D.Ș.: Cu toate că regimul interzicea şi intercepta corespondența celor din țară cu cei „fugiți”, aceste lucruri se întâmplau, totuşi, cu toate riscurile. Ce informații aveți despre legăturile lui Ştefan Baciu cu oameni de cultură din România?

 

 

A.L.: Cel mai simplu de răspuns este prin consultarea documentelor informative ale Securității statului, care nu putea scăpa ocazia unei raportări complete a celor care corespondau cu poetul stabilit la antipozi. Printr-o adresă a Ministerului de Interne către Inspectoratul Județean Brașov al Securității din 1977 sunt comunicate o serie de nume ale unor personalități culturale românești de prim rang aflate în dialog de la distanță cu Ștefan Baciu: „La adresa dumneavoastră prin care solicitați identificarea și datele despre unele persoane din București care întrețin relații prin corespondență cu Baciu Ștefan stabilit în Hawaii vă comunicăm următoarele: Constantin Nisipeanu, Nicolae Carandino, Ion Sofia Manolescu, Petre Stoica, Nicu Steinhardt, Alexandru Paleologu. În cazul în care vă interesează și alte date despre fiecare persoană în parte rugăm să vă adresați unităților și indicativelor menționate”6. Articolul Ioanei Diaconescu din „România literară”, care a cercetat dosarele lui Ștefan Baciu din arhivele Securității, este elocvent pentru modul în care poetul român a fost urmărit în mod constant, chiar și după aparenta relaxare a regimului. Promovarea literaturii române din România în publicațiile literare latino-americane sau în revista pe care a înființat-o în Honolulu, „Mele”, dar mai ales publicarea lucrării Praful de pe tobă. Memorii 1918-1946 (1980) la propria editură, care a fost considerată a avea un conținut cu caracter calomnios, l-au transformat pe Ștefan Baciu, al cărui nume conspirativ a fost „Singureanu” într-un element permanent ostil, aflat în legătură cu alte elemente ostile regimului comunist: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma ș.a. Merită remarcată atât atitudinea lui Baciu, care a ales să rămână și în acele vremuri opresive ambasador al literaturii române în special în America Latină și în Statele Unite ale Americii, dar și cea a scriitorilor români care nu s-au ferit, cu toate riscurile ce decurgeau din corespondența cu cei „fugiți”, să mențină dialogul cu lumea liberă prin intermediul românului Ștefan Baciu.

 

 

D.Ș.: Puțină lume cunoaşte că şi soția lui Ştefan Baciu a fost scriitoare şi a realizat exegeze reuşite referitoare la cărțile unor mari autori, precum Urmuz şi Eugen Ionescu. Figura Mirei Simian apare în relatările scriitorului Valeriu (Bartolomeu) Anania, mai precis în Memorii, în capitolul despre vacanța sa în Honolulu, pe când se afla în America. Ce impresie v-au făcut acele pasaje?

 

 

A.L.: Paginile de memorialistică ale scriitorului Valeriu Anania oferă un portret remarcabil al Mirei, subliniind calitățile sale intelectuale și nostalgia pentru locurile natale, un portret cu atât mai remarcabil cu cât Memoriile se disting printr-o sinceritate a mărturisirii și printr-o scriitură oprită la factualitate și la coaja sentimentului mărturisit. Probabil cea mai curată mărturisire asupra vieții soților Baciu în Honolulu vine tocmai din această mare carte de Memorii, care aduce în prim-plan numeroase alte fațete ale emigrației românești.
Este adevărat, Mira Baciu a încercat o recuperare a operei lui Urmuz, precursor al absurdului în literatură, dar a fost în egală măsură interesată și de opera lui Eugène Ionesco, pe care a studiat-o în profunzime. Pe Urmuz îl vedea actual, un profet literar neluat în seamă la vremea lui. A publicat cinci studii despre Urmuz într-una dintre publicațiile exilului românesc din New York, „România” (1968), în revista „Adam” din Londra (1968), în revista înființată de soțul său în Honolulu, „Mele” (1970), în „Grandiva” din Bruxelles (1972) și, mai ales, în italiană, în „Quinta Parete” din Milano (1972). Între 1965 și 1970, Mira Baciu, înscrisă la studii doctorale la Facultatea de Litere și Științe Umaniste din Strasbourg, a optat pentru aprofundarea operei lui Ionesco, teza sa, susținută în 1970 fiind intitulată Le sentiment de la mort dans l’oeuvre d’Eugène Ionesco. Despre această opțiune a Mirei va vorbi mult și explicit Ștefan Baciu după grăbita plecare din această lume a consoartei sale, în volumul de memorii Mira din 1978, publicat în România douăzeci de ani mai târziu. În pregătirea tezei, Mira Simian și-a luat un an sabatic de la Universitatea din Honolulu și a locuit la Paris, Rue Babillot 12, unde, alături de soțul ei, Ștefan, au întâlnit o bună parte a intelighenției românești din Paris, printre care pe Emil Cioran, Ovidiu Cotruș, Eugen Simion. Abia ulterior susținerii tezei a început seria de conferințe și articole dedicate lui Ionesco, două dintre ele la conferința anuală de limbi străine de Universitatea din Oregon (1970 și 1972), două publicate revista haitiană „Conjoction” (1972), unul în revista „Destin” din Madrid (1972) și, mai târziu, în 1975, unul într-un buletin științific al Universității din Washington, Seattle, de la care a plecat în Hawaii. Mira cea inteligentă, care probase elocința în fața lui Valeriu Anania într-un început de ianuarie 1971 (an în care urma să se îmbolnăvească de cancer) prin prelegerea despre dadaism și suprarealism într-o franceză impecabilă și la un înalt nivel academic, a rămas aproape necunoscută în țară pentru calitatea ei de scriitoare. A rămas mai tăcută și, evident, mai puțin citită decât soțul său. Din fericire, o parte a textelor ei au fost reeditate la Editura Aldus din Brașov – deși tirajele mici au fost epuizate demult – printre care Farmece, publicat inițial prin grija lui Virgil Ierunca la Paris, în 1966, volumul de schițe Fata lui Temelie apărută în 1976, studiul Charles d’Orléans et Ronsard – poètes d’avant garde și volumul de versuri Houla, Macoumba, Hora, apărute la editura franceză Saint Germain de Prés și se găsesc expuse și la „Casa Glbenă” din Brașov, Casa Memorială Ștefan Baciu.

 

 

D.Ș.: Vă rog să faceți un scurt portret Mirei Simian, personaj important în viața lui Ştefan Baciu.

 

 

A.L.: Mira Simian trebuie recuperată pentru literatura română, dincolo de paginile din amplul „Jurnal hawaian” un jurnal inclus în ramă în Memoriile lui Valeriu Anania. Această afirmație nu este gratuită. Pasiunea pentru literatură a descoperit-o demult, în tinerețe. Născută la 16 mai 1920 în Râmnicu Vâlcea, într-o familie de intelectuali implicați politic, cu vederi de centru-dreapta, Mira Simian a crescut într-un mediu care găzduia atât reuniuni politice și literare, cum ar fi ale revistei Gândirea (evocate de Pamfil Șeicaru), printre cei prezenți în casa părinților săi, avocatul Dinu Simian, numărându-se Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Maniu, Ștefan Cicio Pop, Ion Mihalache, vâlceanul Gib Mihăescu, Radu Gyr și Ion Marina, viitorul patriarh al României, Justinian. Tatăl său, fost liberal, a trecut după „disidența” față de I. Gh. Duca, în tabăra țărănistă. Mama Mirei, Constanța, născută Paslawsky-Bejan, era de origine poloneză și avea să trăiască o bună parte a exilului alături de fiica sa. Dinu Simian a sfârșit în închisoarea de la Sighet, fratele Mirei, Sergiu, a murit la Canal, iar mama sa a ajuns în Brazilia, la fiica ei, după intervenția președintelui brazilian Juscelino Kubitschek de Oliveira. Despre anii fericiți din Râmnicu Vâlcea Mira a scris un roman, rămas neterminat, intitulat Cartea Râmnicului, locurile natale – la care se întorcea atât de frecvent și dureros cu gândul din Hawaii, după cum vedem și în portretul făcut de vâlceanul Valeriu Anania, au fost evocate și în prozele scurte din Fata lui Temelie, și în poezii. Mira și-a făcut școala primară la Notre-Dame de Sion, iar clasele secundare la Institutul de Fete Moteanu de pe Calea Victoriei din București. După absolvirea institutului a urmat Facultatea de Litere la Sorbona, apoi Facultatea de Farmacie din București. Mai târziu, după periplul prin Europa și America Latină, Mira avea să finalizeze și un Master of Arts la Middlebury College din Vermont în 1967, dar și doctoratul la Universitatea din Strasbourg, în 1970. În primii ani după absolvirea studiilor la București a profesat ca farmacistă, meserie pe care a practicat-o și la Berna, pentru subzistența familiei, imediat după demisia lui Ștefan Baciu din diplomație, dar și la Rio de Janeiro. Fiind o poliglotă, a fost traducător și interpret, inclusiv pentru Camera Deputaților din Brazilia. Apropiată de lumea artelor, a condus la Rio, împreună cu deja menționatul diplomat salvadorian Rafael Barraza Moterrosa, o galerie de artă. A avut remarcabile contribuții în cercurile literare de la Rio, unde a făcut parte inclusiv din conducerea Congresului pentru Libertatea Culturii, calitate în care a editat, împreună cu soțul ei, revista „Cadernos Brasileiros”. Odată stabilită la Seattle, Mira a predat spaniola la Universitatea din Washington, iar apoi, în Honolulu, a predat mai întâi spaniolă, apoi franceză, conducând cercuri literare și științifice, inclusiv Société Paul Claudel au Pacifique (Paul Claudel a fost a treia obsesie de studiu a Mirei, după Urmuz și Ionesco). În ultimul an al vieții, Mira Simian-Baciu, care condusese o galerie de artă și care semnase numeroase cronici de artă plastică, s-a refugiat în pictură. Fugită dintr-un spațiu ultragiant, care a dus la moartea celor dragi, Mira Simian a scris o literatură aflată sub tensiunea imposibilei întoarceri. Soțul său, Ștefan Baciu, i-a dedicat după moarte (2 iulie 1978) un număr întreg din revista literară „Mele”, incluzând 75 de opinii ale unor personalități dedicate memoriei celei care a fost Mira Simian-Baciu. Din păcate, în ciuda existenței lucrării memorialistice Mira a lui Ștefan Baciu, republicată în 1998 la Editura Albatros din București, sau a deja amintitelor Memorii ale lui Valeriu Anania, recuperarea Mirei pentru literatura română nu s-a produs. Câteva studii, cum ar fi cele ale Steluței Pestre Suciu sau ale lui Ioan Șt. Lazăr sunt doar începutul unei necesare recuperări.

 

 

D.Ș.: Aveți cunoştințe despre cât de vizitată este Casa Memorială Ştefan Baciu din Braşov? Prin obiectele şi documentele păstrate acolo cât de fidel şi de bine este redată complexitatea personalității scriitorului?

 

 

A.L.: Casa Ștefan Baciu, cunoscută în Brașov drept „Casa Galbenă”, situată pe str. G. Baiulescu la nr. 9, este o clădire emblematică a acestei străzi încărcate de istorie. Ea a fost ridicată de părinții lui Ștefan, Ioan și Elisabeta (Else) Baciu, între anii 1930-1931, după planurile arhitectului Kálmán Halász, în stil modernist, cu învelitoare de țiglă și cu lucarne. Chiar dacă poetul s-a născut în casa din Piața Enescu nr. 6, colț cu str. Michael Weiss, de referință în opera poetului rămâne Casa Galbenă de pe Lunca Plăieșului sau Șirul Țintașilor (Schutzenwiese), unde locuia când a debutat și unde au început să se adune bucuriile vârstei, inclusiv cele literare. În noua casă s-a născut Ioana-Veronica Mărgineanu, sora poetului, mai mică cu 13 ani decât el, de care s-a despărțit când era adolescentă și pe care a mai văzut-o de două ori, în 1982 și 1988 în Honolulu. De altfel, Ștefan Baciu a murit în 7 ianuarie 1993, în timp ce vorbea la telefon cu sora lui. Casa Memorială Ștefan Baciu a fost înființată în 2003 grație eforturilor anterioare ale Ioanei-Veronica Mărgineanu, cunoscut teatrolog, membră a UNITER și profesor la catedra de estetică a IATC, autoare a unor importante lucrări de Istoria teatrului de păpuși și marionete (1973), de Istoria teatrului (1982), autoare a cărții Frank Wedekind – un precursor (1976), propusă la premiile Academiei, respectiv a cunoscutei lucrări Teatrul și artele poetice (1986), pentru care a primit Premiul Academiei și, în 1990, Premiul „I.L. Caragiale”. Sora poetului a murit în 2000, dar eforturile au fost continuate de soțul ei, medicul stomatolog Ovidiu Mărgineanu. Devenită casă memorială, „Casa galbenă” este administrată de Muzeul „Casa Mureșenilor” și expune obiecte de mobilier, fotografii, cărți ale lui Ștefan și ale Mirei Baciu, o bibliotecă (în mare măsură aparținând lui Ioan Baciu, marele profesor al Brașovului, care i-a avut printre elevi pe Lucian Blaga, Szemlér Ferenc, Eugen Jebeleanu, dar și pe fiul său, Ștefan). Cea mai mare parte a manuscriselor și lucrărilor publicate de Ștefan Baciu a fost donată Academiei Române. Privind în ansamblu complexitatea și vastitatea proiectului de o viață al lui Ștefan Baciu și al soției sale, Mira Simian-Baciu, putem constata că în „Casa Galbenă” se găsește o infimă parte a acestui proiect. Cu o arhivă consistentă de dinainte de plecarea din țară distrusă de autoritățile comuniste, cu o operă monumentală (care încă nu a fost catalogată corespunzător) risipită în patru vânturi, în America Latină, pe coasta americană a Pacificului și chiar în mijlocul oceanului, Ștefan Baciu lasă la Brașov o urmă care, prin grija brașovenilor, a devenit un mit. Casa memorială Ștefan Baciu este cel mai important dintre locurile care încheagă mitul Ștefan Baciu și care îndeamnă la cunoașterea adevărată a operei sale. Din păcate, cărțile sale reeditate nu se găsesc spre a fi achiziționate la muzeu, și asta în primul rând datorită faptului că tirajele sunt epuizate. Din fericire, Casa memorială este vizitată, în special de grupuri de tineri, care află despre „poetul orașului” fără a-l cunoaște, citind doar câteva dintre poemele sale târzii expuse pe pereții muzeului. O parte a acestor tineri, gimnaziști, liceeni, se întorc să revadă sau să aprofundeze ceea ce au apucat să cunoască doar la suprafața lucrurilor. „Casa galbenă” este, din fericire, vizitată, dar opera lui Ștefan Baciu, din nefericire, nu.

 

 

D.Ș.: Cum ar putea să-şi facă loc în conştiința tinerilor de azi acest scriitor?

 

 

A.L.: Probabil aceasta este cea mai simplă întrebare din această serie extrem de complexă. Aș retipări opera lui Baciu printr-o fundație și aș oferi tuturor tinerilor care pleacă la studii în străinătate volume din faza intermediară a creației sale, cum ar fi Analiza cuvântului dor, ori Poemele poetului pribeag, chiar și Ukulele sau Poemele poetului Ștefan Baciu. Cu certitudine că aceste volume și-ar face loc în conștiința tinerilor.

 

 

D.Ș.: Ce carte din vasta operă a lui Ştefan Baciu – în jur de 100 de volume! – ați recomanda unui tânăr care ar dori să-l descopere?

 

 

 

A.L.: Tocmai am răspuns la această întrebare, fără a însemna că cele patru volume menționate sunt, pentru mine, vârful operei literare a poetului brașovean. Ele au menirea de a deschide universul Baciu, prin aerul suav și nostalgic, prin coloratură și muzicalitate, prin puterea captării. Dar aș merge chiar mai departe, cu Poemele poetului singur din anii târzii ai vieții sale, din fericire publicate și în România. Iată ce înseamnă dialogul pe care l-ar putea institui Ștefan Baciu cu un tânăr în căutarea sinelui la universitățile Occidentului, însoțit de aceste ultime însemnări ale poetului brașovean din Hawaii: „I// Patria e un măr/ Într-o vitrină de băcănie japoneză/ pe strada Liliha/ în Honolulu, arhipelagul Sandwich/ sau o placă de patefon/ ascultată în tăcere în Mexico/ – Maria Tănase lângă vulcanul Popocatepetl –/ patria e atelierul lui Brâncuşi la Paris/ patria e peisajul lui Grigorescu/ într-o după-amiază de toamnă la Barbizon/ sau Rapsodia Română auzită într-o dimineață/ în Port au Prince în Haiti/ şi patria e mormântul lui Aron Cotruş/ în California/ patria e o ciocârlie care se înalță/ oriunde/ fără frontiere şi fără intenții/ patria e un concert de Dinu Lipatti/ la Lucerna, Elveția,/ într-o seară ploioasă/ patria e această adunare de fete/ de întâmplări şi de sunete/ împrăştiate peste tot globul/ dar patria e/ mai ales/ o clipă de tăcere.// Asta e patria.// II // Cu patria poți vorbi la telefon/ s-o porți, ca firmituri, în buzunare/ poți s-o asculți în al distanței zvon/ şi s-o găseşti decapitată-n ziare// nu-i numai cer sau piatră sau pământ/ ci e un zvon ce vine de oriunde/ un miros, un obraz, un dans în vânt/ un glas ce bezna nopții o pătrunde// căci patria nu-i un imn prescris/ împodobit cu ilustrații în chenare/ ea-i pânza care-o țeşi adânc în vis/ şi se destramă-n zori c-o încântare// nu-i patria făcută din urale/ ci din tăceri, din doruri şi distanțe/ o strâng din praf, la tropic, în sandale/ şi-o-mprăştii-n lume în speranțe.// III // Turla bisericii Sfântului Nicolae din Schei/ ecoul trenului lovindu-se, noaptea, de Tâmpa/ „Kefir Lukianoff” în Cişmigiu/ „Tempo, Facla şi Credința”/ „fierbinte porumbielu’, fierbinte!”/ domnu’ Mişu de la „Cartea Românească”/ fularul ca un curcubeu al lui Emil Botta/ Maria Tănase cântând la „Neptun”/ în Piața Buzeşti/ Tata comentând „Război şi Pace”/ sau o pagină de poezie din Nietzsche/ (răsfoia cartea cu degetul arătător)/ un capuținer la „Coroana”// şi bancnota aceasta de 500 de lei/ aflată într-un fund de plic îngălbenit/ adus nici eu nu ştiu cum/ din Braşov în Brazilia/ şi apoi în Honolulu-Hawaii/ Insula Oahu/ Arhipelagul Sandwich”.
Unui tânăr pasionat de istorie i-aș recomanda o lucrare de excepție, Cortina de hierro sobre Cuba, publicată în 1961. Aceasta este o lucrare în care Ștefan Baciu, care l-a cunoscut pe viitorul lider cubanez în 1956 în Mexic, pe vremea aceea purtător al unor idei generoase și înalte, luptând împotriva dictaturii lui Batista și pregătind revoluția alături de Ché Guevara, căruia i-a luat un interviu în 1959, demască trădarea lui Fidel în raport cu propriile idealuri. Spre deosebire de un Pablo Neruda care publica la moartea lui Ché Tristeza en la muerte de un héroe, de un Nicolás Guillén care a scris Guitarra en duelo mayor sau de un Julio Cortázar, care a scris Yo tuve un hermano, Ștefan Baciu scria un poem în care punea mai presus de orice valorile umane: Yo no canto al Ché (Eu nu îl cânt pe Ché): „Eu nu îl cânt pe Ché/ cum nu l-am cântat nici pe Stalin;/ cu Ché am vorbit destul în Mexic,/ și în Havana/ m-a invitat, mușcând trabucul între buze,/ cum inviți pe cineva să bea un pahar la bar,/ să îl însoțesc ca să văd cum se împușcă la zid în La Cabaña./ Eu nu îl cânt pe Ché,/ cum nu l-am cântat nici pe Stalin;/ să îl cânte Neruda, Guillén și Cortázar,/ ei îl cântă pe Ché (cântăreții lui Stalin),// Eu cânt tinerii din Cehoslovacia”. În linia aceluiași angajament în care umanitatea transcende stânga sau dreapta, Occidentul sau Orientul, Ștefan Baciu a publicat cartea avertisment despre Cuba lui Castro, deturnată de la propriul drum după ce liderul s-a îmbătat de putere, într-un discurs critic, anticomunist, anticipând criza rachetelor din Cuba, cea care avea să marcheze punctul cel mai fierbinte din istoria lumii, din istoria sângerosului secol XX. Publicarea acestei cărți și critica publică la adresa lui Fidel a dus la amenințările din partea serviciilor secrete cubaneze și l-a determinat pe Baciu, încurajat de colegii din Rio de Janeiroi, să se înscrie pentru catedra de literatură braziliană la Universitatea din Washington.
Recomand tinerilor să-l descopere pe Baciu citindu-i cărțile, indiferent de limbile lumii în care au fost scrise și publicate, indiferent de locul în care cărțile sale se găsesc. Dar până a citi aceste cărți, risipite în lume și ascunse prin biblioteci, îi invit să-l descopere citind câteva versuri pe pereții „Casei galbene” din Brașov, pentru a porni, ulterior, în descoperirea unui om care a muncit și publicat cât pentru zece vieți.

 

 

D.Ș.: Ce v-ați propus să faceți prin Filiala Braşov a Uniunii Scriitorilor din România pentru aducerea în atenția publicului a acestui scriitor?

 

 

A.L.: Cu certitudine, două lucruri trebuie făcute: recuperarea operei marelui scriitor, o operă monumentală, care nu include doar cunoscutele volume de versuri, lucrările de memorialistică, studiile de istorie literară, remarcabilele studii politice (diplomatul Ștefan Baciu nu s-a retras, în sufletul său, niciodată din diplomație) sau traducerile. Opera lui Baciu include corespondența – adevărate pagini de literatură – care trebuie recuperată. Revistele pe care le-a gândit, în special admirabila revistă Mele prin intermediul căreia făcea cu adevărat diplomație culturală înainte de a se fi născut Institutul Cultural Român, necesită a fi recuperate. Nu în cele din urmă trebuie recuperată opera admirabilei sale soții, Mira Simian-Baciu, dar și textele critice sau paginile de jurnal care fac referire la cei doi poeți români ai exilului, Ștefan și Mira Baciu. Este necesară, apoi, publicarea operelor complete Baciu, începând cu Opera poetică. Dar acesta ar trebui să fie demersul Academiei Române, instituția care găzduiește cea mai mare parte a moștenirii literare Ștefan Baciu. Al doilea lucru care trebuie făcut este recuperarea lui morală. Autoritățile comuniste au construit un profil de legionar, apropiat și ideologic „Gândirii” în manifestările ei extraliterare. Or, mama lui Ștefan Baciu, Elisabeta-Maria (Else) Sager, avea rădăcini austriece și evreiești. Baciu s-a apropiat doar conjunctural și din rațiuni literare (culturale) de purtători ai ideologiei de extremă dreaptă, atât în țară, cât și după asumarea exilului. Baciu cultiva legăturile cu scriitorii evrei, în special cu cei ai avangardei românești din interbelic. În plus, în ciuda căsătoriei cu fiica unui important lider politic de dreapta (centru-dreapta), Dinu Simian, Ștefan Baciu a fost toată viața lui un apropiat al viziunii de stânga, a unei stângi moderate, situat mai degrabă în zona de centru-stânga, cultivând dialogul artistic cu nume importante ale culturii latino-americane apropiate gândirii de stânga. Această apropiere de stânga nu l-a oprit să fie un critic împătimit al stângii extreme, al stalinismului și a formelor lui pervertite impuse în țările blocului comunist, printre care și România, al extremismului fără culoare politică asociat ulterior stângii extreme din rațiuni de ieșire din izolarea politică și economică în cazul Cubei. Cele două recuperări pot fi realizate teoretic prin studii de sine stătătoare, prin lucrări monografice, prin pagini dedicate istoriei literaturii brașovene.
Ce ar putea face Filiala Brașov a Uniunii Scriitorilor din România? Recuperarea lui Ștefan Baciu este o întreprindere uriașă, pe care și-o poate asuma Academia Română, eventual o fundație. Scriitorii brașoveni pot recupera parțial opera poetică – am demarat deja discuții cu Astrid Hermel, directoarea Editurii Aldus din Brașov, de repunere în circulație a titlurilor tipărite la această editură – și pot să-l așeze, în dicționarul scriitorilor brașoveni și în istoria literară a Brașovului acolo unde îi este locul. Probabil că cel mai important proiect de aducere în prim-plan a memoriei lui Ștefan Baciu este acela de parteneriat între Filiala Brașov a Uniunii Scriitorilor din România și Muzeul „Casa Mureșenilor” din Brașov – secția de literatură, Casa memorială Ștefan Baciu. Cum am putea să îl promovăm pe Ștefan Baciu? Probabil că tot în limitele acelor paradoxuri care l-au consacrat: mai degrabă ca mit decât ca autor, mai degrabă ca poet al orașului decât ca poet universal. Și asta în ciuda faptului că Ștefan Baciu, un locuitor al lumii, a fost un excepțional poet universal, un purtător al valorilor profund umane, un spirit liber care a împărtășit din libertatea și deschiderea lui generațiilor de colaboratori, studenți și cititori.

 

 

Note
1 Crisula Ștefănescu. (2010). Ștefan Baciu, un poet român din America Latină. Revista Cultura. Nr.10.
2 Despre această perioadă solicitantă a vieții sale Baciu va scrie o lucrare în portugheză, Lavradio 98: histórias de um jornal de oposição: a Tribuna da imprensa ao tempo de Carlos Lacerda, publicată în 1982 la Rio de Janeiro: Nova Fronteira în Brazilia și devenită bestseller
3 Acestora li s-au alătura nume importante din lumea politică, începând cu figura marcantă a liderului revoluționar cubanez Fidel Castro, cu politicianul stângist și revoluționarul bolivian Oscar Uzanga de la Vega, sau cu diplomatul salvadorian Rafael Barraza Monterosa
4 Nicolae Băciuț, op.cit., p.20.
5 Steluța Pestrea Suciu. (2016). Din corespondența lui Nicholas Catanoy cu Ștefan Baciu. „Astra”, nr.3-4, pp.90-93.
6 F148 din Dosarul de urmărire Informativă 6322 ACNSAS, apud Ioana Diaconescu. (2009). Ștefan Baciu în dosarele Securității. „România literară”. Nr.21.