„Nu voi fi un om obişnuit. Eu voi stârni o furtună în finele nisipuri ale monotoniei….”
Dumnezeule, asta da, lipsă de modestie! ar spune dragii mei cititori. Şi totuşi, lumea i-a iertat vorbele astea, ba mai mult, cu timpul a şi spus-o: „Aşa e!”.
Eram student în Bucureştiul anilor ’60 când l-am cunoscut pe omul acesta. În acei ani, se terminase cu „sovietizarea” filmelor oferite de cenzura comunistă, venise ceea ce nu o dată am numit „dezgheţul”. Dar despre asta v-am mai povestit. Aşa că am intrat într-o după-masă la sala Capitol de pe Bulevardul „Gh. Gheorghiu Dej” să văd un film făcut de un englez şi cu actori englezi. Filmul se numea Beket. Doi actori, doi monştri sacri ai acelor ani: Richard Burton, atât de cunoscut în lumea cinematografică şi un actor care „venea”: Peter O’Toole. Despre el ştiam puţine lucruri atunci. Făcuse doar un film prin ‘62 cu marele regizor David Lean, Lawrence al Arabiei, unde interpretase personajul T. E. Lawrence, un ofiţer britanic implicat în revolta arabilor din anii 1916-1918. O capodoperă…
Sala de la Capitol era arhiplină, cu greu făcusem rost de un bilet de la băieţii plasaţi cu nonşalanţă la intrare şi denumiţi, atât de tandru în acei ani, „bişniţari”. Filmul era făcut după textul lui Anouilh şi vorbea despre o istorie din Anglia medievală a anilor 1100, un conflict teribil pentru putere. Laic versus ecleziastic. Regele Henric al II-lea versus Thomas Beket, arhiepiscop de Canterbury. O poveste tenebroasă, un sfârşit violent, încă o istorie urâtă. În rolul lui Henric al II-lea, Peter O’Toole. Am descoperit un personaj când capricios sau crud, când isteric sau vesel, care își dorește un prieten pe care îl găsește în persoana lui Thomas Becket (nu mai puțin talentatul Richard Burton). Orgoliosul rege nu suportă dezaprobarea prietenului său, când greșește. Regele va fi iritat şi îl va urî sfârșind prin a-l ucide pe cel pe care îl adora. Becket, care a devenit dintr-un petrecăreț un soldat al lui Iisus, este dispus să moară, nu atât din credință religioasă, cât pentru orgoliul de a juca rolul de slujitor al lui Dumnezeu. Pe ecran, totul este redus la turnirul magnific al celor doi actori shakespearieni de înaltă clasă: Peter O’Toole si Richard Burton. „Miracolul provine din unirea farmecului fascinant şi tulburator al lui O’Toole cu seducția dominatoare si liniştită a lui Burton”, spunea regizorul Patrick Bureau. Peter O’Toole a luat pentru prestaţia aceasta, Globul de Aur. Un bun început…

Peter O’Toole s-a nascut în Irlanda şi a crescut în Leeds, Anglia. Încă de mic dorea să devină jurnalist, începându-şi cariera ca ajutor la un ziar local. Cu toate că a reuşit să devina reporter, a descoperit teatrul – cât de ciudată poate fi soarta uneori – şi a debutat pe scena la doar 17 ani. A făcut doi ani armata la Marina Regală apoi a urmat cursurile Academiei Regale de Artă Dramatică, unde i-a avut colegi pe Albert Finney, Alan Bates si Richard Harris. Doamne, ce mai actori în jurul său! Aşa după cum v-am povestit, şi-a făcut debutul în film în 1960. În 1962 a fost ales de către  David Lean să interpreteze rolul lui  T. E. Lawrence în capodopera Lawrence of Arabia (1962) şi acest rol l-a făcut să devină un star internaţional. Am avut şansa să-l mai văd în câteva filme memorabile. Alături de Audrey Hepburn în Cum să furi un million, apoi în filmul istoric Leul în iarnă, unde-i dădea replica minunatei actriţe Katharine Hepburn, şi nu în ultimul rand în filmul Noaptea generalilor făcut de Anatole Litvak în 1967. Şi, Doamne!, ce pleiadă de actori în drama aceasta atât de poliţistă! Omar Sharif, Tom Courtney, Christopher Plummer, Philippe Noiret… O’Toole avea rolul generalului Tanz, un tip execrabil, cabotin, bolnav psihic dar teribil de verosimil.
Actorul acesta întruchipa probabil cel mai bine amestecul de bărbat frumos, interesant, excentric – nu pot să uit cum declara cu nonşalanţă: „când ies în oraş cu Richard Burton şi Rex Harrison, cârciumile ar trebui să se închidă” –, dar, mai ales, straniu.
Foarte înalt – aproape 1,90 metri –, elegant peste poate, un adevărat cuceritor cu ochii săi albaştrii. Vicios, da, o recunoştea şi el. Fuma enorm, flirta cu femeile enorm, bea enorm.
Mai ales băutura… Din pricina asta, încă de la 43 de ani, a fost dus la spital unde i s-a extras o parte din sistemul digestiv. Despre faima lui de băutor nu o dată a spus-o în glumă: „Există o legendă, să o spulber ar fi o prostie”. Şi totuşi, omul acesta a luat în serios avertismentele celor din jur şi poate asta l-a făcut să ajungă la 82 de ani, ceea ce nu e chiar aşa de rău.
Dar despre morţi numai de bine, aşa că o să mai vorbim de ale cinematografiei şi, pentru asta, să ne întoarcem puţin în timp. Până la urmă, Peter O‘Toole a fost genial. Ştia pe de rost toate sonetele lui Shakespeare, îşi dorea faima şi succesul, se căsătorise pe vecie cu actoria. Numai cu ea. A primit nominalizari pentru Premiul Academiei (dar doar cu un Oscar onorific, pentru întreaga carieră) pentru 7 filme diferite. După o perioadă de linişte s-a întors din nou in cinema şi a triumfat cu The Stunt Man (Cascadorul, 1980) şi My Favorite Year (Anul meu preferat, 1982). A lucrat mult şi în teatru, fiind distribuit în diferite roluri shakespeareiene, înainte de a-şi face debutul în televiziune, în 1954.
O’Toole este unul dintre puţinii actori ce au fost nominalizaţi de două ori la Oscar pentru interpretarea aceluiaşi personaj. În 1964 a fost nominalizat pentru întruchiparea regelui Henry al II-lea din Becket, iar patru ani mai târziu, în 1968, a fost nominalizat pentru acelaşi rol în Leul în iarnă.
În 1963, sub regia lui Laurence Olivier, l-a interpretat pe Hamlet pe scena Teatrului Regal din Londra, ceea ce l-a adus foarte aproape de îndeplinirea visului său, de a juca pe scena Teatrului Abbey din Dublin, în 1970, în piesa Aşteptându-l pe Godot, scrisă şi regizată de Samuel Becket.
A avut faima de băiat rău dar în primul rând de actor bun. Imens. Cândva spunea atât de sarcastic: „Într-o dimineaţă m-am trezit că sunt faimos. Mi-am cumpărat un Rolls Royce alb, un costum la fel de alb şi ochelari negri. Apoi am condus pe Sunset Boulevard din Los Angeles fluturând elegant cu mâna în stânga şi dreapta, precum Regina mamă. Nici dracu’ n-a observat!”.
Într-un târziu, a plecat. Poate puţin obosit, poate puţin scârbit de felul în care şi-a gestionat ultimii ani, dar, cu siguranţă, ne-a mai zâmbit o dată ironic cu ochii lui imenşi şi albaştri.