Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Sub zodie stelară

Sub zodie stelară

La o jumătate de secol de la debutul în volum (Culorile începutului, 1968), poezia Doinei Cetea are dimensiunea artistică a unei opere împlinite. Și, în ciuda evoluției evidente, în expresie și în discursul prozodic, o coordonată lirică majoră a rămas mereu aceeași, de-a lungul anilor, ca stare emoțională autentică și originală, sub care poeta și-a decantat viața în vers. Este acea dimensiune stelară pe care și-a ordonat viața și cântul („beau din cer tăcutele stele”). Revelatoare stă această antologie esențială: O sută și una de poezii. Cu un Cuvânt introductiv (Prezentul trecut) de Gheorghe Grigurcu (Editura Academiei Române, 2020), poetă pe care distinsul critic o recomandă ca fiind „înfiorată de o subiacentă smerenie în fața existențialului”.
O anume voluptate juvenilă în a se dărui vieții („Îmi las obrajii,/ Ochii verzi și părul/ Să le sărute ploaia tremurarea/ Și umerii îi dezgolesc/ Fierbinți să-i scald/ În stropii mari” – Contur) se remarcă încă din primele ipostazieri poetice, când i se pare firesc să se identifice cu toate elementele firii („iată-mă soră cu aerul”) sub imperativul dragostei („fără dragoste natura n-ar exista”) într-o comuniune cosmică cu pămîntul, cu stelele („Rătăcitoare peste câmpuri/ Cărările se umplu-ncet de stele”), căutându-și tulburată identitatea, punându-și întrebări fundamentale propriei existențe: „Ești tu femeia?/ Ești tu lumina care nu minte?/ Ți-e dor, ți-e frig?/ Ești izbucnire de scântei?/ Tu ești uitarea?/ Tu ești?” (Cutremurul albastru). Și încă și mai tranșant, în alt loc: „ce înseamnă viața/ Pe ale cui altare jerfim mieii” (În memorie).
Lirica pe care o cultivă (o întreține) Doina Cetea nu răspunde direct acestor întrebări dramatice dar întregul său discurs poetic nu este altceva decât reflectarea în imaginar a modului său de existență pe care îl concepe sub zodie stelară („De mâine voi face afaceri cu/ Steaua Polară./ Ea va lumina/ Colțul de nord al terasei/ Eu voi crește acolo/ Mărul cu mere de aur” – Fiți îngăduitori), căci „Locuiesc la numărul 51/ De-a lungul cerului”, zice ea, ca într-o recomandare de sine lumii, pe unde își poartă rătăcitoarele corăbii (Numărul 51).
Chiar dacă privirea asupra vieții este una ce include o bogată vibrație evocatoare în memoria biografică dublată sau, poate mai bine zis, suprapusă trăirilor directe într-o realitate palpabilă, o atare nostalgie și un dor de spații mari, cum zicea altcineva, îi marchează felul de a fi și de a se exprima, mereu resimțind aievea, în tot ce întreprinde, comuniunea cu firea însăși: „Toamna-i târzie/ Și intru în brațele iernii./ Deschid geanta/ Între mulțimea de mărunțișuri/ Creionul așterne sub piele/ Fragmente din întâmplările zilei/ Cele ce par interesante […] Nu am la îndemână nicio hartă/ Steaua Polară apare la ora când dorm” (Mulțimea de mărunțișuri). Îndeobște, e o poezie confesivă, poeta mărturisindu-și emoțiile, trăirile intime, pasionalitatea și voluptatea cu care se dăruiește vieții: „mă prind de grădinile imaginare/ Pe jumătate verzi, pe jumătate vânturi,/ Contur de cercuri modelează limpede lumina/ Acolo unde umblă gândul meu” (Proxima Centauri).
Mai mult ca oricare dintre poeții generației sale, Doina Cetea este legată emoțional și chiar anecdotic, de universul satului natal, ale cărui întâmplări le reconstiruie în tonuri și perspective baladești (vezi volumul Istorii) dar trăirile în mijlocul acestora denotă multă sensibilitate și afectivitate, decantată într-o simbolistică oarecum frustă: „Vă rog să binevoiți/ A-mi aproba tăierea/ Copacului ce mi-a crescut/ Din umărul stâng./ Ramurile ajung la un milimetru/ Retina și totul în jur/ Se reduce/ Adică unghiul de vedere/ Perspectiva./ Nu aș avea nimic împotrivă/ Dacă ar fi înfrunzit/ Ar fi ca un cuib pentru mine/ Umbra veșmânt pe sâni/ Ca o mângâiere./ Dar el nu-i decât rădăcini” (Cerere). Cu acest compas al metaforei receptează totul din jur, cu o înfiorare cenzurată, cu o melancolie a descripției ce-i înmlădiază verbul, într-o continuă contemplare de sine, imagine răsfrântă în materialitatea palpabilă a anturajului real pe care îl asumă propriei ființări: „Mă întorc pe același drum/ Și de fiecare dată/ pare altul/ Stărui să-l descopăr/ Prin verdele ochilor/ respirația pielii/ Rătăcirea ploii/ Și-a pădurii/ Sub trotuare și grădini albastre./ Primăvara cade peste mine/ Și mă împinge-ncet spre soare/ Rochia mea de ceață se destramă/ Și dinții ascuțiți ai singurătății/ Se prefac trandafiri (Sagitarius). Nu se lamentează în clipe de singurătate. Tânjește doar după frumoase iubiri neîmplinite sau cheamă cu freamăt mocnit iubitul s-o însoțească în evadările sale romantice dincolo de talazurile mării, spre o lume doar a sa, aeriană, mai pură: „Marea-mi leagănă pe brațe adâncul./ Aș vrea să te uit/ Aș vrea să uit și de mine/ Nu știu cum se moare/ nu știu nici cum e să fii fericit/ N-am știut să măsor nici primăvara/ Nici timpul cât n-am iubit./ Marea-mi leagănă pe brațe adâncul/ Ești atât de departe și totuși/ Codul secret dintre ape/ Aduce pe val peretele alb/ Pe care tu l-ai visat ca fiind casa mea./ Eu într-un decor de vară/ Să nu par nălucă bunăoară/ Dispar cu o barcă în lună/ Dar vântul vine cu mine/ Și marea și gândul leagănă iubirea,/ Adâncul” (Marea).
Nostalgică și tandră, se simte bine în realitatea proximă insinuând însă în prezența sa mirajul unei zeități vegetale: „Cămașa de frunze/ Pe care o port mă pierde/ Prin cuiburi./ Prevăd că la noapte/ Penele și mugurii vor avea/ Aceeași culoare/ Și-mi voi putea clăti gura/ Cu polenul amețitor din săruturi./ Cunoscătoarele acestui loc/ Miile de gânduri/ Ca niște stoluri cântătoare/ Se aciuiesc peste sufletul meu” (Cămașa de frunze). Tocmai de aceea, află esența poeziei în toate lucrurile și faptele diurne, fără sfială, pe care lirica sa le asumă și le trece metaforic în imaginarul poetic: „Aleg o piatră la întâmplare/ O șterg de praf între palme/ Și ascult vremea/ Cum cade/ Și cât de mult seamăn/ cu frunzele/ Și forma mâinii mele/ Acoperă forma pietrei/ Și nu ne mai desparte căldura.// Nu datorăm nimănui nimic/ Nici măcar nu ne dăruim/ Altei pietre/ Ascultăm vremea/ Și între noi vuiește viața” (Alegere).
Cuvântul în poezia Doinei Cetea e simplu, fără sofisticări formale. Ea se rostește cu firescul cu care știe să trăiască, scrie cum trăiește („peste mine ning cuvinte”) și își mărturisește tulburările lăuntrice, emoționale, cu un soi de solemnitate gravă provocându-și destinul: „Aștept cu răbdare/ Să se termine războiul din mine/ Doamne, câte înfrângeri!/ Victoriile le por număra./ Genele pământului/ Mă ating/ Adormite-mi sunt aripile/ Și cailor le cresc din copite/ Spaime și moarte.// Bat în urechile mele/ Tobele amintirilor/ Și nu pot schimba ritmul/ Cuvintele ciripesc și se ridică/ Pregătindu-mi bucuria” (Aștept).
Aparent calmă, lipsită de ample gesticulații spectaculoase, poezia Doinei Cetea e ca o apă lină în adâncurile căreia se confruntă vârtejuri dramatice. Totul în această lirică revelează trăiri emoționale de profunzime, din care nu îngăduie să transpară la suprafață decât ceea ce consideră că poate fi oferit la vedere. De aici însumarea unei anecdotici existențiale, nu doar din satul său, evocată pitoresc, cu reverberații baladești, dar și mărturisirea tandră a înfiorărilor reflexive de intimitate: „De atâtea nopți mă plimb/ Pe ape lungi/ Și poate că aprilie-i o mare/ Care veghează/ Corabia mea de cristal/ Ce murmură-necat/ Aducerile-aminte/ Frumoase năluciri ce m-au făcut/ Să cred că pasărea iubirii/ Nu migrează./ Am obosit strigându-mi sângele/ Am obosit strigându-mi ochii/ În timp ce tinerețea/ Mă scutură de floare.// Sub perne albe moartea/ În chipuri de prieteni” (Corabia de cristal). Discret elegiacă, nostalgică și mereu evocatoare, această poezie, ce nu are nimic ostentativ în discursul ei, se remarcă mai ales prin sinceritate și simplitatea comunicării, într-o metaforică ce cheamă în compoziția acesteia comuniunea firească, de profunzime a trăirilor, cu elementele primordiale ale firii.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg