Între șaizeciști (a debutat la „Tibuna” în 1958 iar editorial, cu Bărci părăsite, zece ani mai târziu, în 1968), Romulus Guga este (după toate aparențele) cel mai sumbru în viziunile sale metaforice („Sunt de mult închis într-un sicriu/ închegat pe nesimțite în cuvinte” – Elegie primitivă), vibrând aproape tragic la toate confruntările directe cu o realitate socială ce-i marca singurătatea, însingurarea ca formă de refuz la îndemnurile propagandistice ale vremii („Pe jos e semnul lumii, dar în văzduh –/ eroarea prefăcută în mister./ Deplâng un turn pustiu și-un duh –/ singurătatea lumii-n care pier” – Elegie turnului vechi).
Cunoscând limba maghiară din familie (va deveni unul din traducătorii importanți din această limbă, lui datorându-i-se versiunea românească a romanului testamentar al lui Sütö András, Csillag a máglyán – Un leagăn pe cer), urmează un an Filologia la Universitatea „Bolyai”, continuând în limba română la unificata Universitate „Babeș-Bolyai”, pe care o absolvă în 1964. După un an, în care se afirmă în mediul universitar clujean (metodist la Clubul Casei Universitarilor, 1964-1966), ocupă prin concurs postul de secretar literar al Teatrului de Stat din Târgu Mureș (1967-1971), pentru ca în 1971, având susținerea lui D. R. Popescu, să fondeze în orașul de pe Mureș o revistă lunară, a Uniunii Scriitorilor, în limba română, Vatra”, pe care o conduce timp de 13 ani (1971-1983). În toată această perioadă scrie tumultuos și impune o operă masivă în care poeziei (Bărci părăsite, 1968, Totem, 1970), i se alătură romanele Nebunul și floarea (1970), Viața post-mortem (1972), Sărbători fericite (1973), Adio, Arizona (1974), piesele de teatru, reprezentate pe scena târgu-mureșeană (și nu numai): Speranța nu moare în zori (1973), Paradisul pentru o mie de ani (1974), Evul Mediu întâmplător (1984), precum și numeroase articole și eseuri pe diverse teme culturale și literare, în general. Dar, în toate acestea vibrația poetică se resimte precumpănitor.
Versurile din prima perioadă de creație sunt, în general reflexive („Cine a spus că mă pot repeta?/ Că momentul de acum e al risipei/ Fiecare zi, aproape fiecare mă cere,/ Mă risipește, iar noaptea/ Toate moștenirile trupului și-ale memoriei/ Mă devorează” – Cuvintele); cultivă cu predilecție poezia de notație, arătându-se ca fiind un rafinat contemplativ pentru care natura înconjurătoare primește sensuri de comuniune existențială: „Zăpezile le acoperă ca pieptul inima,/ Dar de sub zăpadă se aude zi și noapte/ Venind din adâncul pământului, mișcarea semințelor,/ Să închipuie timpul.// Unică e bucuria aceasta/ Când focuri se aprind sub zăpadă,/ Când prind să se miște semințele,/ Când începi să-ți închipui anotimpuri viitoare” (Focuri sub zăpadă). E dispus a poetiza pe marginea faptelor diverse, acoperind o tematică variată, de la sentimentul iubirii, în acordurile liedului („Eram o frunză în stânga copacului,/ Erai o frunză în dreapta copacului/ Când ploaia venea de sus/ Strigam pe rând: Plouă!” – Dialog de toamnă), la evocări patetice în istoria națională („Vine Ardealul spre mine,/ Aud timpul cum se-ncrețește pe obraz./ Aud țărâna îmbătrânind pe cai;/ Stă sprijinită într-un băț nebunia/ Cu nume de Iancu!” – Vine Ardealul…). Nu refuză inspirația livrescă – trimiteri se fac spre mitologia biblică (Blazon) – însă temperamental pare mai degrabă înclinat pre songuri de romanță („Gâtul tău alb, Françoise,/ Mi-amintește de zăpadă…/ Zăpada îmi amintește de lupi;/ Gâtul tău alb, Françoise” – Iarna, pe botul lor, roșie…), verbul având o anume tandrețe juvenilă cu sensibilitate emoțională discretă. Pe-ncetul, autoreflexivitatea devine apăsătoare, zădărnicia îi copleșește sensurile existențiale, și dacă ceva mai înainte germinația îi producea bucuria rechemării la viață, acum moartea este cea pe care o întrevede lucrând pretutindeni în complexitatea firii: „Urechea mi-o lipesc de pântecul tău,/ aud moartea cum începe a mișca,/ de parcă o s-o naști, cum toate se nasc […] În fiecare zi, cu fiecare zi,/ ne bucurăm murind câte puțin” – Să ne bucurăm…). Acordurile sunt grave, atmosfera și viziunile poemelor e morbidă („Zburând pe cer cocorii se fac târziu schelete,/ de-ți bat prin somn aripi de os subțire galben,/ privești prin întunericul de vâsle cum/ zburând pe cer cocorii se surpă-ncet în tine” – Pastel). Poetul se simte mereu mai mult însingurat și pustiit într-o lume ostilă („mereu scoici moarte,/ până și-n sufletul nostru /…/ există un cimitir al existenței moarte/ un cimitir îngrozitor de inutil/ o stea ce înseamnă cerul/ cu moartea ei albă” – Nisipul fin, atât de ușor risipit…), zădărnicia îi apare ca stăpânind întreaga mișcare a firii („vine vremea sicrie să urce/ îi ierburi” – Poetul e de-acum împrejmuit cu piatră). Construiește cicluri ample, în care motive sumbre ale existenței sunt reluate în… teme cu variațiuni, mereu punându-și întrebări grave asupra rostului trecerii sale prin lume: „o, cine va ști c-am trecut ca o lacrimă/ pe obrazul acestei planete albastre?” (Cifre). E o lirică a nevrozelor, a angoaselor provocate de realități neguroase, din care nici liniștea clipelor de izolare în sine, când își evocă iubita, nu-i oferă mai mult decât nostalgia unei împliniri iluzorii: „Ochiul tău verde, noaptea,/ Străbate trupul meu cu-o haită flămândă de vise./ Memoria e toată ger,/ iar dincolo de pleoapele-mi închise,/ tu focuri mari aprinzi în mintea mea,/ de scormonești adânc sub ce-ar trebui să fie gheață,/ Să arzi pe rug mâhnit/ zăpada închipuită./ Tu cauți semințe ce-ai zvârlit în zile lungi,/ acum le-ai vrea păzite,/ să străbată această iarnă, când îmi ești departe,/ de-i ger în mine/ și-n artere-i gheață/ iar mai adânc doar peștii morți, mormane” (Voica).
Într-un volum selectiv de Poezii (Studiu introductiv de Ștefan Augustin Doinaș. Ediție îngrijită de Romulus Vulpescu. Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986), este antologată întreaga creație poetică a lui Romulus Guga (cu o bogată addenda în care sunt preluate toate poeziile risipite de acesta prin paginile revistelor la care a colaborat cu generozitate și pe care, mult prea selectiv, le-a abandonat din sumarul celor două – numai – tomuri tipărite cât a fost în viață), o mult prea puțin frecventată azi operă lirică, care odinioară s-a bucurat de unanime aprecieri. A fost o voce distinctă, puternic personalizată, într-un halou modernist; o poezie de grave acorduri meditative asupra existențialității într-un timp/anotimp istoric mult prea arid pentru temperamentul său elegiac, cultivând cu delicatețe poezii de dragoste, având mereu un fundal imagistic concret, marcat de scurgerea implacabila a timpului: „Zăpada-i pierdută departe cu norii/ plecați în anotimp de teama ierbii/ a ciocului și-a ghiarei de pasăre,/ ce-acoperă totul, ce mistuie totul…// Și plopii, bunii tăi plopi,/ tremurători ca spinarea de ciută/ au fugit pe drumuri lungi după sănii/ iar în palmă linia vieții a mai crescut puți.// Doar fulgerele au murit aparent a doua oară/ prin căderea de frunze,/ dar acestea sunt toate departe/ cum toamna e departe de sufletul nostru/ iar iubirea mea veche s-a amestecat în piatră/ cu urme de alge, flori și fiare/ și a nins peste ele” (Invocație de iarnă).
Prezența poetică a lui Romulus Guga trebuie reținută mai ales prin tentativa sa de înnoire a limbajului metaforic, auster în general, pe coordonata expresivă, inedită în epocă, a unei trăiri sumbre, depresive, dincolo de orice angajament social edulcorat, la modă.