Vom trece, acum, la o cercetare aplicată – „biopsie” pe corpul delict în comă al teatrului din (lume și) România, după stabilirea trăsăturilor generale (inclusiv cauzele) ale epocii post-moderniste, „apendice” docil al post-industrialismului, recte Consumismul. Am arătat de ce numeroasele „montări” (care ne „încălzesc” degeaba) sunt pseudo-modernizări cu multiple cauze: teribilism, modă și acționism inconștient-imitativ (maimuțăreală, pe românește), „analfabetism cultural” (necunoaștere și nepăsare față de istoria teatrului și artei, pentru dramaturgi și piesele lor etc.), acceptarea și plafonarea la nivelul cel mai de jos al publicului și, pe lângă altele și nu în ultimul rând, impunerea comercialului atât în actul cultural-artistic, cât și al „motivării interesate” la punerile în scenă. Totul cu „concursul” bene- și malevol al directorilor de teatru… Volumul ultim al lui Puși Dinulescu, Teatrul dinulescian – cinci piese… are o prefață (bombă!) în care demască multe din „dedesubturile” teatrului și filmului: Să constitui singur un grup, este foarte neplăcut. Înseamnă să fii hulit și considerat periculos ca dracul între îngeri. Și nejucabil, dacă e vorba de un dramaturg… și fatidic, concluzionează, în final: Dramaturgul în România, chiar dacă e jucat la un teatru național, e plătit ca ultimul milog… O chestie care în ziua de azi nu-i o afacere, adică nu e concepută ca afacere, se naște moartă. O teatru, o mores!
Cunoștea, la un caz de paradă, dedesubturile unei așa-zise piese și așa-zis dramaturg, it-st cu pretenții de creator, care vine cu o parascovenie bălbăită despre un „joc de cărți” la un teatru renumit, dar pune, pe masă, un argument imbatabil: 50.000 euro! Ei, așa da: „ne montăm” cu plăcere! S-au chinuit regizorul și actorii până la avanpremieră să o facă, pe cât posibil, jucabilă și… Ce zice „curat-autorul”?! Revoltat, face scandal: Asta nu mai e piesa mea! I-au explicat că era un textuleț nejucabil – nu cedează. Nici regizorul și rămân „la cuțite”… Până la premieră îmbunătățesc mai mult, iese ceva pasabil și publicul… aplaudă! Cine iese-n față și primește laudele, cu actorii și regizorul – „autorul”: Uitați-vă ce bun sunt, ce piesă tare am scris! Ce mai, „curat supra-realism”… La teatrul unui orășel muntenesc – nu dăm nume, că poate (și chiar e!) fi oriunde, derectoru scrie și el o piesă în „genul” menționat – cheamă actori cunoscuți de la „capetală”, le dă mulți bani și… așa „merită” să te apuci de treabă! Aceeași poveste come prima: șeful se supără pe ei la avanpremieră: Nu mai e piesa mea!… Cine sare, la premieră, în fruntea tuturor: „Iată ce piesă bună am scris”?! Ați ghicit, dar n-ați câștigat nimic!
De aceea, tinerii ignorați de cei în vârstă, care au pus „mâna pe teatre” cu „afacerile” lor, au „comutat” pe Independent și se ocupă, aproape exclusiv, cu propriile creații, că sunt bune sau nu, ignorând tradiția, generațiile de aur, orice alți dramaturgi din România și lume. Sunt și excepții, cum e Un teatru (multe piese de calitate), însă majoritatea sunt ca Teatrul Reaktor (Cluj-Napoca), mai nou fixat pe „stand-up comedy” sau ce înțeleg ei prin asta: a vorbi pe șleau, în public, despre problemele adolescenților și tinerilor, cu 99% preponderență biologic-sexuală și vocabularul aferent. Umorul și cultura sunt pe ultimul plan, ca în mai toată „stend-apăraia” românească!
Bineînțeles, sunt necesare „actualizarea” și „des-prăfuirea” multor opere clasice, chiar moderne, cu subiecte total obsolete – multe nici nu-și mai au rostul în Zeitgeist-ul nostru! Avem, din nefericire rar, dovada că se poate moderniza păstrând textul, mesajul autorului și calitatea piesei: la Festivalul Atelier – 2016 al teatrului băimărean englezii de la CoIn Theatre Company (Londra) îl recuperează pe Shakespeare (Cum vă place, regia Adam Burak) cu mare succes pentru generațiile tinere, în variante apropiate de text, subtil actualizate și „epurate”, cu mult umor și auto-ironie tipic britanică, de lungile monologuri sufizante sau scenele auxiliare. Și fără „farafastâcurile” la modă: sexism exacerbat, simbolistici & estetizări absconse, departe de realitate etc. Alte două excelente „dovezi” că se poate sunt la Teatrul de Comedie din București: O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale (regia: Alexnadru Dabija) și Revizorul de Gogol. Toate piesele discutate în studiul III și IV pot fi citite în volumul meu Lumea e o scenă – cronici de teatru fără mască, Editura Tribuna, Cluj, 2019, iar o mare parte se găsește în revista Tribuna sau pe internet: www.revistatribuna.ro.
Cum am reliefat, la New-Hollywood, după epoca marilor teme critice social-politic dintre anii ‚40 și ‚70, establishment-ul a pus „gheara” pe Hollywood interzicând marile „teme fierbinți”, la fel și în teatru: avem un divertisment visceral (un soi de mahaldier) cu unele tendințe estetizante și pseudo-„cestiuni arzătoare” la ora actuală de nebunii… Așa, regizorul Roberto Bacci (treia montări „trandy” la TN Cluj) aduce piesa lui Michele Santeramo: Aleg să nu fac nimic căzând în absurd (și involuntar!) doar pentru a șoca. Altă marotă a acestor veleitari sunt „manifestele” de credință pompos zornăitoare, care nu acoperă de loc textul și personajele: „nevoile celui care vrea să dea sens propriei vieți, dincolo de orice lege… alegerile extreme ale protagonistului, o chemare la esența fiecăruia… Acesta e un text politic, pe lângă o poveste de dragoste.” Adevărul e invers: povestea de dragoste e „pe lângă”, iar piesa total a-politică!
Alte „fobii” găsim în maniera exacerbat estetizantă de dragul… șocului și a „altfelului”, cum e paradigmatic Don Juan-ul (TN Cluj) aceluiași Roberto Bacci (adaptare Stefano Geraci după Molière) și iar nu scăpăm de aberațiile lui în caietul de sală… O actriță atinge anemic clapele unui clavecin, stâmd nemișcată toată piesa (!), însă mai ia o gură de cafea, au relanti, la 30 de minute – probabil la cererea sindicatului, pentru a nu fi livrată anchilozată direct la spital, după spectacol; Tatăl lui Don Juan moțăie, aproape o oră, pe scenă până intră în rol, peste tot vegetează niște ei și ele – „grele” simboluri regizorale… Și conform port-drapelului consumist, sex sells, femeile sunt „tăvălite” în toate pozițiile!
Ce face destinatarul inteligent și cult – o mostră edificatoare: vecinul (și alții, în jur – de data asta îi înțeleg) „butonează” de zor… Trag cu ochiul („deformație” de jurnalist) – prietena sa e în „jumătatea damelor” și își scriu: „EL: Cam plictisitor, tărăgănat! Ea: Da. El: Mai stai? Ea: Eu plec… Tu? El: Sunt în față, nu pot. Și un pic curios ce vor mai departe…” Da, lumea vine de „curiozitate” și divertisment – foarte puțin pentru cultură și artă! Ca la iarmaroc și circ – de aceea, titlul studiului…
Altă „monstră”: Teatrul „Tony Bulandra” Târgoviște oferă un Othelo stilizat în forță (Festival Atelier Baia Mare). Multe efecte vizuale, sonore, acustice: se „pompează” mereu ceață, butoaie de tablă (cu benzină!? să iau unul cu mine după…), Othelo e ca un „Terminator”, joacă încrâncenat, fioros mereu ca în seria respectivă, „efecte” vizual-auditive infantile à la Harry Potter: înfinge sabia imensă, des în podea, cu o puternică reverberație sonoră apocaliptică ce bubuie urechile spectatorilor! Mugește în „durerile” geloziei ca un adolescent cu năbădăi, Iago urlă turbat – alt șablon: totul e încrâncenat, nimic subtil, numai urlete (vezi și Meșterul Manole / TN Cluj) și mania asta de a sta, la un dialog intim, în câte un colț al scenei, vorbind școlărește spre public, ca o poveste simplificată de și pentru liceeni americani analfabeți cultural! Othelo stă pe scaun, Iago mai aduce șase, le prinde cu funii de șeful său, legându-l fedeleș, în timp ce el se zbenguie pe toată scena declamând silitor un monolog abia perceput de efort și muzica asurzitoare! Ciori, zvârcoliri și simbolistici absconse… se succed scene „alambicate” cu scaune în piramidă, butoaie, o ilustrație muzicală paralelă cu piesa. Emilia se suie pe un butoi, după ce-l demască pe Iago, e ucisă de el, cu pumnalul, de la 10 metri depărtare (!?) – ea moare și rămâne, în picioare, acolo! Se urcă și el (Cassio, Roderigo, Bianca erau, deja, sus – publicitate „ascunsă” la produse petroliere?!) pe unul liber, e ucis, tot de la distanță (e Darth Vader aici?!), de Othelo. Nimic nu mai e normal în lume pentru ei, deci totul și toate personajele le fac „anormale” – în psih-analitică asta se numește „proiecție” (a interiorului spre exterior)…
Montarea Antonellei Cornici (text Călin Ciobotari) „după” Ibsen / Teatrul I. D. Sârbu Petroșani) – totul e după în epoca bombastic-baroc-manieristă, am elucidat cauzele în primele două studii. Mofturi 2000: se iau nume mari (Sofocle, Shakespeare, Molière…) și, „pe spinarea” lor, se oferă noul mixtum compositum devalorizat și devalorizant. De ce?! Simplu: dacă ar fi piesa lui ixulescu/-easca nu i-ar lua nimeni în seamă! Hedda e o diabolică nimfomană roșcată „în rut” permanent, care manipulează lumea, dar e total ilogic: așa femeie nu s-ar fi sinucis niciodată pentru un amant „în plus”! Se „tăvălește” cu Eilert și Brack, deși la Ibsen e platonic, flirtând de plictiseală! Și nu e destul, se dă și la servitoarea Bertha, „transformată” de „textier” & regizoare (fidea „conservei” sex sells!) într-o tânără la care se dau toți bărbații, inclusiv Hedda – ambele au, de la început, un show stil streap-tease în fața lui Tesman, care „se dă” la Bertha (la Ibsen e bătrâna bonă care l-a crescut de mic!), dar și la vechea colegă de școală a soției, Thea! În afară de sex, nimic nu mai e pe lume – nici în Neanderthal nu era așa! Suntem sufocați de o „înșiruire” de manierisme – șabloane golite de sens, ce se vor super-estetizate! Se cred mari „creativi”, însă preiau „ordinele” venite de peste ocean, de la un New-Hollywood mercantilizat de bancheri din anii ’80, care și-au impus incultura și atavismul lor emoțional de trei (lulele) „ingrediente”: sex, action & brutalitaty! Bertha merge ca o gheișă, pe o coregrafie sofisticată, toți intră și ies prin patru imense uși („neunse” și zgomot „adecvat” – wow, ce simbol tare!) mobile, după un ritual ciudat: când ies pe una, se deschide, singură (!), și cea opusă (mare scârț!). Alt „ingredient”-conservă, des auzit în spectacole, e un foarte deranjant zgomot amenințător de fundal, care alterează, în plus, și perceperea dialogurilor. Am remarcat și voi repeta continuu: în mare majoritate, actori sunt buni și foarte buni, însă cheia regizorală e falsă și… „scârțâie rău”! Ca să folosim subtil-sarcastica replică laitmotiv a micii capodopere Directorul nostru de Jean Georgescu…

(continuare în numărul viitor)