Când am încheiat cronica la Singur pentru mârlani, am avut inspirația unei paralele cu romanul lui Harper Lee, după care s-a ecranizat filmul (cu Gregory Peck, 1962) nu mai puțin celebru Să nu ucizi o pasăre cântătoare! „Exact asta fac, actualmente, cei responsabili și publicul!”, am continuat. Mi-a dat impulsul să scriu (de mult intenționat) un studiu despre situația teatrului contemporan și cauzele care stau la baza acestei situații. Încă din 1990, când eram în Statele Unite, am remarcat o modă / direcție dată, ca de obicei, după 1960, de americani: Broadway-ul a început un stil, prin anii ’70, dar accentuat din ’80, cu spectacole pompoase, în care se combină teatrul, dansul, cântecele în „ceva” potrivit pentru spectatori „de la trei la 99 de ani”. Bineînțeles, suntem în patria capitalismului și a marketingului, unde și cultura ajunsese o marfă, astfel că scopul principal e cât mai multe vânzări, prin orice mijloace! Așa s-a ajuns la niște „modele / tipare” pentru „toată lumea”, numai că ea era și este mult mai puțin cultă, astfel că s-a ales cunoscutul stil „bulevardier” de jos, nu cel rafinat franțuzesc! Am „remarcat” acolo, de exemplu, un mare succes: musical-ul Les Misérables, după Victor Hugo; wonderful, gorgeos, marvelous… scria pe toate afișele publicitare, în mass-media. Acest stil pompastic, îl numesc eu, a ajuns (ca multe altele, după anii 1950) încet, dar sigur, din anii ’90, în Vestul Europei, și mai departe, din anii 2000 tot mai puternic în România. Sunt și reușite, nu se poate nega, cum ar fi Șveik în concert de Ada Milea – puneri în scenă distractive, cu profunzime, de calitate în întregul spectacolului. Însă, în ultimul timp prea mulți se „dedau” acestui stil fără a avea calități de scenariști, regizori, actori taletanți… Mai sunt și alte „trenduri” datorate americanilor – să o spunem direct (așa cum cerea Henry Ford, fondatorul mărcii omonime: Dacă nu aduci la masa discuțiilor o problemă și nu o discuți, nu se va rezolva!): acest stil de spectacol „ușurel” e „croit” pe nivelul publicului american, știut la maximum 12 ani, fără multă cultură. Din păcate, așa cum s-a văzut în Occident, alegerea unui asemenea repertoriu aduce și un alt public, alungându-l pe cel care avea pretenții la teatru de calitate. De fapt e un cerc vicios, cu osmoze reciproce care otrăvesc și denaturează teatrul de calitate cu care ne-au obișnuit marii dramaturgi, dar și pleiada talentată din jurul lor. Cel mai indicat e exemplul practic. Eram la Stuttgart, de pildă, când s-a făcut acest „schimb”: Landestheater, adică Teatrul Landului Baden-Württemberg, ca orice instituție de stat (nu numai la noi), e supradimensionată (teatrul și opera au împreună peste 2.000 de angajați!), cu posturi „calde” pe viață atât pentru actori, cât și regizori etc. Montările erau în stilul timpul trece, noi cu drag muncim, valabil pentru funcționarii „de stat” (la propriu și fugurat) și la ei! Sălile mai mult goale, pentru că publicul avizat a reacționat prin absență. Prin 1995 e adus un nou intendant (așa se numește directorul de Teatru / Operă la nemți) cu „prințipuri” noi și se trece „pe valu’ american”, inclusiv gorgeous… mai ales: actori dezbrăcați, multe urlete, împroșcări cu noroi, apă, vopsele, se scuipă, totul e ceartă, oribil, ne-natural, horror etc. Am văzut două spectacole, un Shakespeare, celălalt Ibsen – încă nu știam de „schimbare (schimbare, dar s-o știm și noi!)”: toți goi, nimic din textul pieselor, o bulibășeală totală!! Promiscuitate, vulgaritate și tot tacâmul – toată lumea cu toată lumea, în toate pozițiile și tot ce e mai rău… Bineînțeles, încasările au fost foarte bune, mereu săli pline cu „condimente” în noul stil – asta contează în capitalismul de junglă! Dar e un cu totul alt public: exhibiționiștii, veleitarii, moftangii, cum ar spune Nenea Iancu.
Hop și noi, românii, să nu rămânem mai prejos (la ce e de proastă calitate, nu la ce este bun!): așa ne procopsim cu pompasticile românești ca Visul unei nopți de vară de Petrică Ionescu la TNB, Craii de Curtea Veche – Răzvan Mureșan sau Procesul de Mihaela Panainte la TN Cluj, doar câteva exemple. Prima copulație pe scena unui teatru a avut loc, unde altundeva, în America, prin 1956, Românașii, mai „înapoiați”, se pare că au avut-o în 2017, la Cluj, cu Craii…, pentru că în pozițiile (Pașadia cu amanta lui, pe sofa) și colțurile întunecate, create special, nu e sigur că nu și-au împlinit „visul american”!
E un feneomen uman, care se manifestă și în arte plastice – un exemplu fabulos, care a făcut vâlvă în mass-media. Muzeul de Artă Modernă vienez are o bienală, dar publicul era tot mai puțin. Ce s-a gândit noua conducere „american style”: la deschiderea din anul, cred 2008, a angajat un faimos „artist” pentru fotografiile sale cu sute de nuduri în cele mai inedite locuri și a inaugurat acțiunea cu el și „modelele” lui în marea sală expozițională… Ei bine, a fost atâta buluc de lume, ce n-a mai văzut… Viena! Fiind ferestre mari, curtea era plină, au venit cu scaune să se urce pe ele, zidul din apropiere era înțesat, de asemenea, cu ciorchini de (bineînțeles numai) bărbați, urcați pe el!! Aici, ca în teatru, decidenții și „acționarii” își fac noul public, care ați văzut ce nivel și interese are!
Cele pe linia musical-urilor bulevardiere nu le mai fac „onoarea” să le numesc – sunt foarte multe. Cauzele esențiale le-am descoperit cu un bun prieten, actor și regizor, în acea vreme, la Theaterhaus, tot în Stuttgart – dar particular, care nu-și permite „experimente” de genul acesta, în plus să-și bată joc și de publicul avizat și iubitor de teatru adevărat. Această companie, pentru comparație, e aproape la fel de mare ca Landestheater. El lucrase și acolo și mi-a explicat: nivelul regizorilor, mai ales, dar și al actorilor a scăzut foarte mult: nu au cultură, au trecut ca gâsca prin apă la facultățile de profil, nu-i interesează tradiția, marii autori dramatici, doar ego-ul lor; însă vin să se împopoțoneze cu numele lor făcând talmeș-balmeș din texte. Vor doar șoc, violență, sex, se maimuțăresc… Clar că se face și un „schimb” de public, decăzând la nivelul „infantilismului”, fenomen observat și în literatură, unde toată lumea citește basme, acum – de la trei la 99 de ani – trăiască încasările! Iar teatrul de calitate a decăzut complet. „Visul american” e adus și în România – iată ce mi-au spus, la unison, Dan Tudor, Marius Bodochi și alți profesori la Institute teatrale, acum peste zece ani: Vin studenți la regie și actorie și-i întrebăm de ce au ales asta. Studenții: Să fim celebri din anul doi, să jucăm în telenovele! Când li s-a zis că un actor, regizor are nevoie de mulți ani de ucenicie pentru a ajunge „mare”, cum au fost și ei (I-am avut modele pe Calboreanu, Vraca, Finteșteanu…, Liviu Ciulei, Sică Alexandrescu… toți răspund impertinent și arogant: Ce nevoie avem de ăștia, nu ne interesează, ia mai lăsați-ne cu vechiturile alea! Ăsta este și teatrul care pune stăpânire (și) pe România!
Dem Rădulescu, în paradigmaticul interviu cu Eugenia Vodă, a răspuns clar la întrebare: Nu am jucat cu amatori, nu doresc să joc nici cu actori și regizori mediocri deoarece ne trag în jos! Ne-ar distruge și pe noi… Alexandru Darie spune și el, scârbit, într-un inerviu la Radio România Actualități (ianuarie 2019): Nu mă mai duc la teatru – se urlă prea mult!, iar Marcel Iureș deplăngea, în deschidere la TIFF (cred 2017): Nu înțeleg de ce râde publicul la tot felul de prostii, la cuvinte urâte și înjurături, de ce sare în sus după un spectacol prost și aplaudă încântat! În aceste condiții, cu noul public, cu noii „căpitani” ajunși și la frâiele culturii, adevărații actori, adevărații regizori și artiști „mor”. Dar ce facem, oameni buni, cu etica artei: SĂ NU UCIZI O PASĂRE CÂNTĂTOARE!?