Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Temeiuri ale gândirii occidentale după Anton Dumitriu (III)

Temeiuri ale gândirii occidentale după Anton Dumitriu (III)

 

 

Această atitudine (esenţialmente faustică, n.n.) a lui Descartes este la originea culturii europene, a stilului ei de permanentă nelinişte, agitată ca o mare de propria ei adâncime, căutând o cunoaştere fermă şi definitivă, dar care nu poate fi totală şi nici definitivă, fiindcă nu se poate, prin natura ei, să se sfârşească vreodată.

Descartes […] este concretizarea tendinţelor sociale, politice şi intelectuale – mai ales – care au opus Renaşterea scolasticismului, au provocat Reforma, au făcut ca ştiinţele să facă progrese uimitoare şi astfel să apară în mod necesar ideea de metodă. El nu se găseşte numai la originea filosofiei moderne, ci la originea întregii culturi occidentale, a spiritului de care este pătrunsă, a coordonatelor care îi definesc poziţia.
Anton Dumitriu

 

 

În opera lui Anton Dumitriu, se pot constata cel puţin cinci reveniri elocvente asupra subiectului René Descartes. Se poate constata de asemenea că, în decursul timpului şi cu referire strictă la filosofia cartesiană, abordarea autorului român a înregistrat, o serie de fluctuaţii semnificative care împreună şi toate la un loc alcătuiesc un tablou reprezentativ al acestui moment unic în istoria filosofiei. Toate acestea reveniri decurg firesc şi organic din interesul constant pe care Anton Dumitriu l-a manifestat în ceea ce priveşte descifrarea gândirii cartesiene şi, în genere, a resorturile profunde care au schimbat cursul tradiţional al filosofiei deturnându-l sistematic înspre raţionalism, mecanicism şi în cele din urmă, înspre ateismul materialist. Totuşi, ar fi eronat să se creadă că fascinaţia pe care a exercit-o gândirea lui Descartes asupra gândirii lui Anton Dumitriu a fost o atracţie intelectuală pură şi irezistibilă; în egală măsură, acest prim şi firesc imbold este umbrit, în multe privinţe, de puternice tendinţe critice şi de respingere a doctrinei cartesiene. Iată, în acest sens, un citat reprezentativ: Descartes a făcut cea mai mare descoperire pe care putea să o facă gândirea omenească, s-a descoperit pe Sine ca Principiu, dar negarantând acest Principiu prin el însuşi, el a alterat însăşi esenţa Principiului; Dumitriu, 1990, p. 103.
Prin studiul denumit Misticismul lui Descartes (1938), care deschide această serie, Anton Dumitriu va fi întreprins, cu mult aplomb şi entuziasm, un prim survol asupra unei culmi care, pe bună dreptate, poate fi denumită cumpăna apelor în ceea ce priveşte filosofia occidentală din moment ce separă ferm cele două mari tendinţe orientate către bazine de acumulare gnoseologică diametral opuse. Ca atare, vom avea, pe de o parte, philosophia perennis – gândirea tradiţională, perenialistă, în interiorul căreia metafizica lui Aristotel rămâne, totuşi, cheia de boltă a întregului sistem – şi, pe de altă parte, philosophia garrula – filozofarea speculativă, gândirea modernă care scoate Principiul din om şi din lume şi astfel validează, treptat, nihilismul pe care Friedrich Nietzsche îl va ridica la rang de sistem şi, în cele din urmă, ateismul materialist având ca apogeu sângeroasa prigoană comunistă din secolul XX. În esență, studiul menţionat analizează elementele mistice din filosofia lui Descartes şi mai ales pe cele referitoare la dualismul minte-corp, existența lui Dumnezeu și relația dintre cunoaștere rațională și cea intuitivă. Totodată, se relevă faptul că, deși Descartes este adesea perceput ca un filosof raționalist și fondator al epistemologiei moderne, există și aspecte misticiste în gândirea sa. Este semnificativ să precizăm aici că, în anul 1937, Academia română a organizat o manifestare de amploare vizând aniversarea a trei sute de ani de la publicarea volumului Discours de la méthode. Evenimentul a reprezentat un moment de apogeu al receptării operei lui Descartes în România iar Petre P. Negulescu – îndrumătorul de doctorat al tânărului Anton Dumitriu – a conferenţiat atunci în Aula Academiei. Desigur, toate acestea nu au rămas fără ecou în ceea ce priveşte creaţia şi parcursul ulterior al aspirant Anton Dumitriu; Negulescu, pp. 239-247.
Cea de-a doua referire substanţială la René Descartes şi la opera sa este acel amplu studiu cuprins în Capitolul al XXX-lea din monumentala lucrare Istoria logicii (1969) în care autorul prezintă specificul gândirii filosofului francez şi, cu deosebire, logica geometrică pe care se bazează acea faimoasă reprezentare intitulată mathesis universalis având ca idee centrală conceptul de ordine universală ce se relevă pregnant prin măsură şi armonie. Prin această mathesis universalis, Descartes înţelegea …o algebră foarte generală care, independentă de conţinut, arată numai ordinea de succesiuni a unor termeni sau măsura, dar numai pentru raporturile dintre lucruri. Desigur, mathesis universalis sau scientia mirabilis nu poate fi o disciplină matematică având obiect distinct, precum aritmetica, geometria etc., ci reprezintă, mai curând, ideea de ştiinţă universală, de spaţiu coerent şi omogen, conceput la modul cel mai general şi având proprietăţi ce pot fi studiate cu ajutorul metodei cartesiene; Dumitriu, 1969, pp. 521-523. În prelungirea acestei reprezentări, Descartes avansează celebra sa metodă care, în esenţă, presupune două principii fundamentale decurgând din scopul specific (obţinerea de idei clare şi distincte) şi, mai ales, din procedura utilizabilă pentru decelarea adevărului (îndoiala metodică); aceste două principii cartesiene sunt condiţionate, totodată, de respectarea celor patru reguli1 anume proclamate de către Descartes pentru …a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe. În timp, metodologia cartesiană a intrat în educaţia omului modern; cu toate acestea ştiinţa va renunţa, treptat, la postulatul privind ideile clare şi distincte însă va menţine ca fiind valabil cel de-al doilea enunţ, cel care, altfel spus, invocă faptul că forma ideală a adevărurilor ştiinţifice este ecuaţia matematică.
A treia revenire a lui Anton Dumitriu la cartesianism este chiar textul consemnat în Cartea întâlnirilor admirabile (1981) care a fost intitulat Descartes sau îndoiala nesfârşită şi asupra căruia vom stărui în continuare; prin amplitudinea şi profunzimea expunerii, eseul respectiv reprezintă, cumva, un apogeu în această exegeză antondumitriană. Pe parcursul studiului său, Anton Dumitriu identifică raţiunea cu bunul-simt2, după modelul impus de Cartesius, prezintă numeroase elemente de bio-bibliografie şi, în fine, comentează metoda inedită promovată de către filosoful francez pentru a conduce raţiunea pe calea cea justă întru cercetarea ştiinţifică a realităţii şi aflarea adevărului. În contrast cu filosofia dogmatică de tip scolastic, Descartes proclamă raţiunea umană – rigidă şi relativă, în fond – ca fiind unicul motor al cunoaşterii umane, limitând, prin aceasta, rolul inteligenţei şi deschizând calea pragmatismului, utilitarismului, pozitivismului, agnosticismului etc.; Guénon, OO, pp. 30-31.
Cea de-a patra referire la Descartes pe care o vom trece în revistă succint aici este cea existentă în lucrarea Culturi eleate şi culturi heracleitice (1987), respectiv Capitolul al VIII-lea – Eroarea lui Descartes.3 Anton Dumitriu identifică un viciu originar care, în timp, a fragmentat în mod constant unitatea Occidentului şi a creat un haos neverosimil introducând, prin aceasta, o nesiguranţă evidentă şi o inconsecvenţă haotică semnificativă. Anton Dumitriu consideră că autonomia / libertatea gândirii produce o îndoială persistentă care, până la un punct, poate fi un factor benefic, creator, dar care, în situaţia că este folosită cu imprudenţă şi fără minime măsuri asiguratorii poate genera, dimpotrivă, efecte nocive şi consecinţe dintre cele mai distructive.4 Mai mult, prin negarea sistematică a Adevărului suprem se va ajunge la o îndoială absolută care va eroda necontenit cunoaşterea şi aplicarea acesteia până la cote alarmante. În această situaţie, precum sofistul din antichitatea elenă, omul occidental va fi constrâns să conchidă că nu există un sistem absolut de adevăruri şi, astfel, de la această concluzie până la o deplină anarhie intelectuală nu mai poate fi decât un singur pas. Drept remediu, Descartes propune îndoiala metodică; în fapt, aceasta provine dintr-o continuă nemulţumire în raport cu nivelul curent al cunoaşterii şi astfel funcţionează ca o erezie mereu angajată în a contesta adevărul şi în a formula noi perspective privind înlocuirea acestuia cu un alt enunţ mai adecvat în raport cu realitatea.
În fine, ultima revenire asupra momentului Descartes, cea pe care Anton Dumitriu o va fi expus pe parcursul Capitolului al VII-lea din cartea sa Homo universalis (1990), se concentrează asupra cogito-ului ca sublim şi rafinat produs al intuiţiei intelectuale – gâtul clepsidrei prin care metafizica antică elenă având în prelungirea ei scolastica medievală alunecă persuasiv în corpus-ul filosofiei speculative moderne. Interpretările formulate, de-a lungul timpului, cu referire la dictonul cartezian au fost nu doar deosebit de numeroase, ci şi întemeiate, îndreptăţite şi foarte bine argumentate, de cele mai multe ori; chiar şi aşa, aceste nu au fost în măsură să diminueze sau să anuleze puterea acelui enunţ sibilinic şi misterior. Această veritabilă avalanşă de comentarii, interpretări şi obiecţii care s-au acumulat în cele aproape patru veacuri trecute de la pronunţarea cugetării respective are drept cauză, în mare parte, o evidentă carenţă a acelui aforism marcat de o inerentă imprecizie care, în timp, a declanşat o nevoie acută de clarificări şi precizări ale sensurilor avute în vedere.
Incontestabil, momentul Descartes reprezintă punctul de inflexiune dintre viziunea perenialistă cu centrul său metafizica tradiţională având ca pivot său originar – Principiul suprem şi absolut, pe de o parte, şi viziunea modernă, antropocentrică, dominată de concepte precum raţionalismul, nihilismul, ateism-materialismul şi diverşi indicatori cantitativi, pe de altă parte. Cartesianismul modifică din temelii morfologia şi fiziologia filosofiei, separă phisis-ul (studierea raţională a fizicalităţii) de meta ta phisis (studierea intuitivă a principiilor prime), introduce dualismul minte-corp şi, de aceea, poate fi considerat un punct de cotitură semnificativ în filosofie, cu influență profundă și durabilă asupra dezvoltării ulterioare a gândirii și societății occidentale. Descartes a fost unul dintre primii filosofi moderni care a abordat filosofia într-un mod sistematic și rațional.
În mare măsură, René Descartes a fost motivat să considere filosofia anterioară lui ca fiind vetustă și restrictivă din moment ce, în concepţia sa, abordarea tradițională nu produseseră descoperirea unei cunoașteri certe și fundamentale. Gânditorul francez a fost interesat în mod special de abordarea ştiinţifică, adică de cunoașterea raţională și de modalitatea prin care se pot obține cunoștințe solide și sigure. Având mereu în vedere o contestare a enunţurilor anterioare, el a susținut că este necesar să se pună sub semnul întrebării toate vechile convingeri pentru ca astfel să se identifice o bază solidă și incontestabilă privind cunoașterea. Întrucât, în concepţia sa, procesul cognitiv trebuia să prezinte garanţii certe, Descartes a proclamat invenţia sa ca fiind cheia de boltă a întregii cunoașteri umane şi astfel îndoiala metodică s-a generalizat devenind o măsură de precauţie sui generis vizând eliminarea prejudecăților și a credințelor neîntemeiate.
Descartes nu a exclus în mod absolut Principiul suprem transcendent sau metafizica tradițională. El a încercat să demonstreze existența lui Dumnezeu prin intermediul argumentului ontologic și a atribuit o importanță deosebită dimensiunii spirituale și intelectului uman. În paralel, metoda sa recomandă cunoașterea bazată pe rațiune și pe intuiția intelectuală, în detrimentul cunoaşterii dogmatice și a credințelor tradiționale. Îndoiala metodică promovată de către Descartes, la vremea sa, poate fi văzut acum ca o modalitate concretă prin care se viza realizarea unei cunoașteri fundamentate, în timp ce negarea Principiului și a metafizicii tradiționale poate fi văzută ca fiind o consecință a accentului pus pe rațiune și pe autonomia intelectuală în căutarea cunoașterii certe.
Revenind la textul menţionat anterior, intitulat Descartes sau îndoiala nesfârşită, vom preciza că Anton Dumitriu considera metoda ca fiind în centrul filosofiei cartesiene (p. 528); în Discours-ul său, publicat în anul 1637, autorul nu face o teorie a metodei sale ci, pur şi simplu, prezintă parcursul formării lui intelectuale şi a modului cum a ajuns la această soluţie. Metoda lui Descartes – marea lui inovaţie – este mai mult decât o simplă şi banală procedură (înşiruire de acte şi intervenţii defalcate pe etape succesive) căci, în fond, aceasta prescrie o atitudine care stimulează gândirea sistemică şi cercetarea ştiinţifică autentică.
Descartes produce o critică severă a ştiinţelor şi îşi arată deschis neîncrederea faţă de cunoştinţele umane acumulate până la vremea sa. Despre domeniul humaniores, de pildă, arată că ştiinţele respective nu transmiteau cunoştinţe clare şi sigure şi, ca atare, nu aveau capacitatea de a forma caracterul omului, potrivit utilităţii lor declarate. Matematicile, la rândul lor, având …fundamente atât de ferme şi solide… nu au făcut posibilă edificarea unei construcţii socio-umane cu adevărat impunătoare. Filosofia îi apărea lui Descartes ca fiind un etern teren al disputelor de idei astfel că, în final, totul părea incert şi confuz. Critica ştiinţelor îl conduce pe Descartes la un scepticism generalizat faţă de cunoştinţele omeneşti; din această insatisfacţie faţă de ştiinţele timpului său se va naşte determinarea lui de a căuta lăuntric adevărul şi de a cerceta sistematic marea carte a naturii.
Influenţa filosofului francez asupra posterităţii a fost covârşitoare în toate planurile. Tocmai făurirea unui nou mod de a gândi este caracterizant pentru Descartes… şi, mai departe, …omul tuturor momentelor care au urmat lui Descartes va fi un om al îndoielii, al nemulţumirii, în neobosită căutare a soluţiilor tuturor problemelor pe care şi le pune şi pe care le rezolvă provizoriu. Pe acest om, chiar pe culmea ştiinţei, a tuturor ştiinţelor, Goethe avea să-l descrie foarte bine: este Faust – spune Anton Dumitriu (p. 535).
Referitor la schimbarea fundamentală pe care o introduce filosofia lui Descartes în gândirea europeană, un important teolog francez de sorginte catolică5 a ţinut să menţioneze că aceasta a fost posibilă datorită unei stategii elaborate şi foarte bine pusă în operă căci, …filosofia lui masca ceea ce voia să distrugă, întreaga fundaţie a metafizicii tradiţionale, impunând un matematism universal, o ruptură între noua ştiinţă şi vechea înţelepciune; […] gândirea mascată este chiar o caracteristică a gândirii cartesiene (p. 541).
Dată fiind evidenţa subiectului gânditor (ergo sum) şi cea a gândirii (cogito), Descartes proclamă intuitiv celebrul său dicton cogito, ergo sum – în formulă completă, dubito, ergo cogito, cogito ergo sum! Dintr-o altă perspectivă, acel dubito (îndoiala) naşte conştiinţa cugetării (gândirea ca luciditate a conştiinţei subiective) pentru ca, apoi, din cugetare să se întărească certitudinea existenţială. Acest enunţ cartesian a fost ridicat la rang de principiu şi a fost preluat ca adevăr fundamental în întreaga construcţie socio-umană care a urma. Mai târziu, eroarea a fost explicată prin aceea că Descartes a introdus ego-ul în constatarea sa şi astfel îl inlocuieşte pe Dumnezeu cu eu gânditor. Aşa se face că …prin hotărârea de a renunţa la criteriul autorităţii […] Descartes a făcut şi greşeala ca dintr-un orgoliu nemăsurat să creadă că o singură viaţă de muncă, fie ea chiar a unui om de geniu, poate să suplinească frământările de secole ale altor multe minţi de geniu. O privire comparativă a propriei sale teorii a cunoaşterii cu aceea, de exemplu, a grecilor, l-ar fi ajutat, desigur, să depăşească unele goluri în treptele logice ale edificiului filosofiei lui (pp. 548-550).
Mathesis universalis – ştiinţa miraculoasă care i-a fost revelată lui Descartes – a traslatat ferm metoda geometrică în cercetarea ştiinţifică şi a impus, prin aceasta, exigenţa unei demonstraţii riguroase privind toate enunţurile. De-a lungul timpului, această supremaţie a metodei matematice a căpătat o aparenţă de legendă şi graţie credo-ului respectiv, ştiinţa a înregistrat progrese remarcabile. Ca atare, gândirea umană apare, în acest moment, asemenea unui demiurg care produce existenţa ca existenţă, astfel că, potrivit aceluiaşi Jacques Maritain, citat de către Anton Dumitriu, …nu realitatea va cere ştiinţei să fie adevărată, ci ştiinţa va cere realităţii să fie ştiinţifică (pp. 550-552).
La finalul studiului său, Anton Dumitriu trece în revistă etapele pe care le va fi parcurs Descartes pentru a ajunge la certitudinile sale absolute şi conchide că îndoiala metodică, aşa cum a fost aceasta proclamată de către filosoful francez, macină inclusiv adevărurile şi convingerile cartesiene. Ca atare, atâta vreme cât raţionalismul profund şi intim legat de concepţia ştiinţelor cantitative va ocupa un loc dominant în cultura occidentală, îndoiala metodică are toate şansele să rămână universală. În aceste condiţii, chiar dacă raţionalismul şi antropocentrismul cartesian îl propulsează pe om la rang de co-părtaş la Creaţie, fiinţa umană nu va putea face nimic pentru a evita propria sa extincţie ca specie.

 

Bibliografie
Damasio, Antonio, R. – Eroarea lui Descartes, Ed. Humanitas, 2005;
Descartes, René – Discurs despre metoda de a ne conduce bune raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe,
Ed. Academiei, 1990;
Dumitriu, Anton – Homo universalis. Încercare asupra naturii realităţii umane, Ed. Eminescu, 1990;
– Culturi eleate şi culturi heracleitice, Ed. Cartea românească, 1987;
– Cartea întâlnirilor admirabile, Ed. Univers, 1981, reeditată în volumul Eseuri,
Ed. Eminescu, 1986;
– Alétheia. Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia antică, Ed. Eminescu, 1984;
– Philosophia mirabilis, Ed. Enciclopedică română, 1974;
Guénon, René – Orient şi Occident, Ed. Herald, 2022 (OO);
– Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Ed. Herald, 2022 (DCSV);
Negulescu, Petre, P. – Scrieri inedite. Problema cunoaşterii, Ed. Academiei, 1969;
Vasiliu-Scraba, Isabela – Inefabila metafizică, 1993.

 

 

Note
1 În formulă extrem de concisă, cele patru reguli sunt: (i) acceptarea unui enunţ ca fiind adevărat sau fals numai după o severă şi corectă analiză prealabilă; (ii) parcelarea dificultăţilor întâmpinate privind aflarea adevărului astfel încât soluţiile sectoriale să concure la o rezolvare generală a problemei; (iii) orientarea rezolvării problemelor de la simplu înspre compus; (iv) enumerarea să fie cât mai cuprinzătoare (completă) cu putinţă; Dumitriu, 1969, p. 525.
2 Coborârea raţiunii (ca facultate de ordin strict individual) la nivel de bun simţ (…lucrul cel mai bine împărţit din lume, cum apreciază Descartes) este, în mod evident, o retrogradare / simplificare ce induce ideea de egalitarism pentru că se confundă raţiunea în act cu raţionalitatea; Guénon, DCSV, p. 113.
3 Capitolul al VIII-lea la care facem referire este, de fapt, o versiune revizuită şi adăugită a Capitolului al VII-lea din lucrarea antondumitriană Orient şi Occident (1943).
4 René Guénon sancţionează şi el această imprevizibilă şi mereu vie schimbare atitudinală în raport cu realitatea dar o atribuie antitradiţionalismului occidental. Originea acestei stări de lucruri este situată chiar la începutul epocii moderne, când spiritul antitradiţional se manifesta imediat prin proclamarea liberului examen (arbitru, n.n.), adică a absenţei, la nivel doctrinal, a oricărui principiu superior în domeniul opiniilor individuale; Guénon, OO, p. 50.
5 Jacques Maritain (1882-1973), cunoscut îndeosebi pentru faptul că a revizuit şi republicat opera lui Toma d’Aquino făcând-o accesibilă cititorului contemporan.

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg