Adrian Lesenciuc
diez
Editura Creator, Brașov, 2020

 

 

Preferința lui Adrian Lesenciuc pentru construcția literară de tip parabolă este cunoscută deja din precedentele sale romane, Cimitirul eroilor (Libris Editorial, 2017) și Limbile vântului (Cartea Românească, 2018), despre care am scris la momentul apariției lor. Dar parcă nicăieri realitatea nu bate ficțiunea ca în diez, unul dintre cele două volume care i-au apărut în 2020 la Editura Creator din Brașov1, sau, și mai corect spus, nicăieri sursa de inspirație nu este mai ușor recognoscibilă.
Apropiat ca abordare de Cimitirul eroilor, cu notabile deosebiri, totuși, diez este un roman distopic care își trage seva din miezul creațiilor literare de top cu această temă, continuând pe filiera Franz Kafka (Procesul), George Orwell (1984) sau Aldous Huxley (Minunata lume nouă), pentru a aminti doar trei dintre capodoperele genului. Prea desele asemănări, însă, cu lucruri și întâmplări din imediata realitate tulbură cititorul care, poate, nu ar fi fost rău să fie avertizat încă de la început cu o formulare precum aceea mult uzitată: „orice asemănare cu personaje și fapte din viața reală nu este întâmplătoare”. Dacă în romanul publicat în 20172 acțiunea se petrece într-un spațiu închis, construit și descris în cele mai mici amănunte (acolo ținutul poartă un nume, personajele de asemenea), o lume care, spuneam atunci, se consumă din interior, se autodistruge, și, astfel, cu toate trimiterile parodice spre un plan real, rămâne limpede construcția ficțională, de data aceasta acțiunile duc la autodistrugere dar nu fiindcă nu ar exista alternativă ci tocmai pentru a fi arătată soluția de a preveni ceea ce poate fi evitat. Finalul vizionar proiectează în viitor repercusiunile acțiunilor din prezent, romanul poziționându-se ca un avertisment pentru o societate reală care seamănă izbitor cu proiecția sa distopică. În diez locul de desfășurare al evenimentelor nu este precizat, personajele nu au nume, sunt folosite funcțiile politice sau gradele de rudenie pentru a le identifica (Prim-ministrul, Ministrul Culturii, Profesorul, Prietenul Profesorului, Soția Profesorului, Mama fetei, etc.) tocmai pentru că accentul nu se pune pe ele ca persoane, important nu este cum îl cheamă pe cutare sau cutare personaj, importantă este observarea fenomenului, surprinderea tabloului social în macro nu în micro.
Din adâncurile Rețelei (spațiul virtual folosit de propagandă pentru a controla oamenii, locul în care informația este manipulată și făcută să ajungă doar într-o anumită formă și cu un anumit conținut la utilizatori, care au astfel libertatea de exprimare îngrădită) se revarsă pe străzi indivizi care mărșăluiesc cerând înlocuirea regimului politic, fără să realizeze, în fond, nici ce îi mână-n luptă, nici cine, nici pentru ce. #schimbare este sloganul suficient care, rostogolit din gură în gură și dintr-o căsuță de mesagerie în alta, devine motorul, forța care provoacă revolta maselor, slujind, desigur, intereselor aflate în umbra postărilor provocatoare. Se prefigurează astfel o nouă lume, o societate de coșmar caracterizată de existența unui control politic din umbră, în care indivizii nu știu și nu trebuie să afle care sunt adevăratele scopuri și interese, servindu-li-se, în schimb, iluzia unei viitoare societăți perfecte. Utilizatorul de Rețea, și dependent în același timp de ea, este „o ființă schizoidă, retrasă, sperioasă, trăind mai degrabă în realitatea ecranului decât în realitatea vieții sale fizice”, pentru care „Tensiunea cunoașterii nu mai există, ci doar nevoia de cunoaștere practică, de rezolvare a celor mai simple cerințe imediate: utilizarea tehnologiilor, hrănirea cu minim de efort prin rețeaua de restaurante fast-food, abandonul timpului, retragerea din propriul timp pentru a trăi în propria lene, căreia i se spune confort”(pag.69).
Cetățenii acestui tip de societate, care se dorește a fi creată prin Rețea, sunt supravegheați îndeaproape și ghidați să venereze anumite idei, menite să ducă la un anumit sistem, să-și dorească anumiți conducători, inducându-li-se, în același timp, disprețul pentru lumea exterioară, reală, pentru valorile și politicile ei, educați să fie parte din turmă și descurajați să manifeste comportamente individualiste. Și toate acestea sunt posibile pe fondul carențelor culturale, în general, și ale celor legate de istorie, în special, din sistemul de gândire al indivizilor care alcătuiesc formațiunea politică nou-formată și reformatoare, URSS (Uniunea pentru Reforma Structurii Sociale). Denumire care va suferi o modificare pentru că vicepreședintele său (și președinte al Grupului de Reformă în Societatea Scriitorilor, prescurtat gr. SS) dând „căutare în rețea” află că „URSS nu are legătură cu tipul de democrație pe care îl propunem noi. Înseamnă ceva din alte epoci. Și atunci, ca să nu mai apară interpretări ideologice de către cei care studiază istoria, să-i spunem simplu Uniunea pentru Reformă Socială” (pag.28). Și aici intervine, în cel de-al doilea plan al construcției literare, la persoana întâi, povestitorul. Cel care asistă la toate întâmplările și le comentează în scurte intervenții inserate în text, cu un corp de literă micșorat, ca și cum s-ar adresa cititorului confidențial, în șoaptă, pentru a nu fi descoperit de celelalte personaje, dar transmițând mesaje suficient de clare pentru a avertiza despre pericole viitoare sugerând, în același timp, calea spre ieșirea din labirint pe care același cititor este invitat să o găsească: „[Poate că tu, dragul meu cititor, ai avut acces la istorie. Și poate că, având acces la ea, nu ți-a fost rușine cu cele întâmplate. Simt că au venit timpuri fără memorie și de aceea gestul meu disperat învinge frica, măcar pentru moment, astfel încât textul acesta să ajungă la tine. Ești cel de la care aștept să fiu judecat.](pag.29). În aceste fragmente povestitorul se exprimă ca martor accentuând, prin starea de teamă indusă, pericolul acțiunilor noilor lideri în viitoarea desfășurare a evenimentelor, o metaforă, de altfel, pentru cenzură într-un sistem totalitar. În restul paginilor, ironia bine țintită, prin mesajele subliminale și scenele satirizate, conturează imaginea unui popor care, neglijându-și istoria, sau necunoscând-o mai exact, ajunge să-și piardă verticalitatea.
Cum însă natura umană (și mai ales acea parte needucată a ei) se plictisește repede într-un scenariu, pentru că (nu-i așa?) „Lucrurile nu trebuie clarificate din prima. Piața trăia din neclarificări.”(pag.45), și protagoniștii acestei societăți distopice încep să intuiască o capcană, în primul rând din cauza interzicerii a ceea ce fusese rostul și scopul vărsării de hashtaguri în Rețea: ieșirea, seară de seară, în piață și manifestările publice. Un mod de petrecere a timpului în pauzele de deconectare de la virtual. „Unde drk să ieșim?/În piață./Gata cu #schimbarea./Au venit ai noștri./Care ai noștri?/Ai noștri, cu #schimbarea./Păi și nu mai schimbăm?/N-avem ce!/Schimbă #schimbarea, postă un pretins spiritual./Du-te, bă, de-aici! Ești prost?”(pag.29). Iar din acest moment de confuzie până la întrebările despre oportunitatea și legitimitatea controlului asupra indivizilor, provocate și de știrile abominabile despre unele fapte ale noilor lideri, știri care reușesc să străbată cenzura, soldate cu noi manifestații publice, distanța este relativ scurtă. O istorie recentă care nu are nevoie de proba timpului pentru a fi readusă în plan prezent. Prin ochii acestor personaje anonime, dar și ai celorlalte denumite parțial de autor, cum ar fi Profesorul și Primul-ministru – reprezentanți șablon ai celor două societăți aflate în conflict, noua și vechea orânduire, ni se dezvăluie ce este greșit, negativ și imoral, în ambele situații, pentru că ei descoperă și ne descoperă cum funcționează controlul și mecanismele prin care el este întreținut. Nici procedeul cenzurii, repetat în multe perioade, de ardere a cărților în piața publică, nu este uitat, din păcate un recurs la o istorie pe care oricum nu o cunoaște nimeni.
De obicei, imaginarea unei astfel de societăți într-o construcție literară se bazează pe întrebările pe care scriitorii și le adresează (și ni le adresează), în sensul de: ce ar fi dacă?, arătând insistent spre căile greșite pe care societățile reale pot ajunge la degradarea gravă a condiției umane, la dezumanizare. Cu rădăcini în fobiile lumii înconjurătoare, așa numitele teorii ale conspirației, dar și ale coincidențelor (sau nu?!) confirmate de realitatea imediată (tema eliminării persoanele vârstnice din societate nu este nouă și, mai grav, este prea discutată în vremurile noastre) lumea descrisă în diez nu se rezumă doar la a se prezenta în toată grozăvia imaginii sale distorsionate. Romanul propune și soluții, sau mai degrabă le sugerează, prin judecata unor personaje care, odată ajunse la putere, încep să întrevadă erorile, abordările greșite și periculoase, ca posibile amenințări, în primul rând la securitatea proprie. Așadar, întotdeauna există alternativă, recursul la educație, la memorie și, nu în ultimul rând, la implicarea civică fiind bune exemple, după cum sugerează povestitorul într-o intervenție din partea finală a romanului, unde cititorul este chemat din nou să reflecteze și să ia aminte: „[Mi-am imaginat că personajele acestui text se vor fi apucat de citit cele scrise. Sunt convins că mulți dintre ei ar fi abandonat de la bun început, acuzându-mă că sunt părtinitor. Cum să fii altfel când cu viața ta se întâmplă cele ce le citești acum, dragul meu cititor? N-ai cum să fii la distanță, neimplicat, omniscient, să-ți îndeși în arcă spre a pleca în plină furtună toate personajele astea despre care nu poți spune că așa le-a lăsat Dumnezeu, ci că părăsindu-le, Dumnezeu însuși s-a crucit de ce a ajuns să se întâmple. […] Nici eu nu mai știu ce poate să vindece într-o lume în metastază. Dar închipuindu-te că exiști și citești, mă luminez pe dinăuntru pentru a putea să închei socotelile.]”(pag.228).
În opinia mea, scriitorul trebuie să fie un „spectator angajat” al vieții cetății. Un om al timpului său, pe care este dator să-l analizeze, despre care trebuie să relateze cu obiectivitate, lăsând apoi celor ce-l vor succeda observațiile sale. Constat încă o dată că romanele lui Adrian Lesenciuc sunt nu doar în pas cu vremurile ci chiar cu un pas înaintea lor. Fin observator al societății, scriitorul anticipează viitoare mișcări pe tabla de șah a istoriei. Și asta este cu adevărat tulburător.

 

 

Note
1 Adrian Lesenciuc publică în 2020 la Editura Creator din Brașov romanele diez și Balada.
2 Adrian Lesenciuc, Cimitirul eroilor, Libris Editorial, 2017