În 2016 Casa de Editură Max Blecher publică o substanțială antologie de poezie maghiară în traducerea lui Andrei Dósa. Textele, așa cum sugerează și subtitlul volumului, aparțin tinerilor poeți maghiari din Transilvania, iar imaginea de ansamblu creată este una eterogenă, complexă, direcțiile poetice propuse aici orientându-se spre zone dintre cele mai diferite.
Volumul debutează cu o prefață semnată de János Szántai care face o paralelă între tânăra poezie românească și cea maghiară subliniind ideea că cele două „lumi” nu sunt, de fapt, paralele ci, dimpotrivă, există un spațiu comun de dialog tot mai bine conturat în ultimii ani. De altfel, inclusiv antologia de față constituie un asemenea punct de dialog intercultural.
În continuare, într-o scurtă notă a traducătorului, Andrei Dósa, discutând dificultățile pe care le-a întâmpinat ca traducător al acestei antologii, reușește în numai câteva rânduri să surprindă multitudinea de direcții spre care se îndreaptă opțiunile poetice ale celor antologați: „e interesant cum unii dintre cei care scriu poezie la ora actuală în Transilvania mizează pe adaptarea unei oralități și directeți specifice poeziei slam, pe când alții mizează pe formele elevate, sapă zidul care desparte epoca vitezei și a versului alb de cea a poeziei clasice. Iarăși alții își asumă ciuntiri și condiționări, o bruscare în acest sens a limbajului, textele lor dând senzația ca au fost extrase dintr-o lume interioară aglomerată, cu o logică twisted”. Poate tocmai datorită acestei diversități a stilurilor (dar și a temelor abordate) e foarte dificil de găsit un fir roșu comun tuturor textelor antologate. Cu toate acestea, câteva puncte/teme comune există, iar dacă semnalarea lor nu e suficientă, ea poate fi totuși, lămuritoare, orientativă.

Liniște
Comunicarea în societatea contemporană pare să fie un aspect adesea problematizat în textele antologate. Acestea surprind natura artificială a limbajului, banalizarea conversațiilor care, în loc să stabilească o apropiere între oameni, ajung să convenționalizeze un stereotip de relație. În poemul galop, spre exemplu, Ferenc André rezumă, aproape explicit, această situație: „[…] și-ți spun mai povestește-mi/ despre bunica ta să treacă timpul,/ pentru că eu nu am despre ce să povestesc,/ dar te ascult cu plăcere, dar tu nu mai/ găsești cuvintele, spui doar/ că ți-e teamă […]”. Într-un alt poem (intitulat care se îndepărtează), Ferenc André dezvoltă această idee într-un limbaj, de această dată, metaforizat: „eu ți-am închis cuvintele-n borcane/ și totul a mucegăit […] și cum sa spun ce sunt/ dacă tu nu povestești/ adică ai povesti/ dar ți-am închis cuvintele în noroi/ am vărsat împrăștiat cuvintele/ și amestecat/ și atunci cum sa ajungă la mine vocea […]”.
O formă de neputință conversațională reușește să surprindă foarte bine și Gothár Tamás: „Apoi spre casă, fără o vorbă tot drumul,/ cincisprezece ore, și măcar am încercat/ să vorbesc în dodii, dar. Nimic. Știam/ că nici din asta nu voi scăpa teafăr”. De fapt, la Gothár Tamás problema dialogului, a conversației, pare să fie o necesitate generată de context: călătorind cincisprezece ore, așteptând un tren până dimineață pe peron alături de alți călători (ostili), poetul privește dialogul ca fiind un ingredient necesar completării acestui cadru, însă obținerea unui dialog real se dovedește a fi extrem de dificilă. Se observă, de asemenea, la Gothár Tamás faptul că acesta preferă cadrele de tranziție (autobuz călătorind, peron de gară în așteptarea trenului, graniță etc.), astfel nu e de mirare că unul dintre poemele sale se numește, foarte reușit, Anatomia mutării.

Pace
E ușor de remarcat faptul că în antologia liniște, pace, perversiuni, heppiend se fumează foarte mult, fie că vorbim de țigări, fie că e vorba despre marijuana sau alte substanțe narcotice. Aș aminti în acest sens două poeme remarcabile semnate de Botond Fischer unde tema centrală vizează tocmai fumatul. De altfel și titlurile poemelor sunt foarte sugestive: Marijuana, respectiv Nicotină.
Fumatul, așadar, pare să fie o activitate suspendată între două stări aproape opuse. Pe de o parte vorbim despre o naturalețe a fumatului, devenit rutină comună a vieții de zi cu zi, iar pe de altă parte vorbim despre efectele nocive ale sale, traduse într-un limbaj metaforic tulburător. Ideile nu apar exclusiv la Botond Fischer ci, după cum anticipam, tema este una recurentă de-a lungul antologiei. Astfel, grupajul de texte ale poetei Mária Magdolna Gondos, spre exemplu, se deschide cu versurile: „Am făcut bine că mi-am investit în grade minus/ timpul pentru cinci țigări aprinse în lanț […]”. În poemul următor însă, nocivitatea fumatului apare semnalată cinic: „Aveai chibrituri, dar ai cerut și ai primit./ Apoi a murit de cancer la plămâni, iar tu/ te-ai culcat lângă el în criptă”.

Perversiuni
Un alt aspect major ce poate fi identificat în amplul grupaj de poeme antologate ține de configurațiile poetice ale sinelui/eului. În mai multe cazuri, textele reușesc să surprindă nuanțe ale unui sine scindat, proiecții monstruoase ale eului în exterior, măști sociale care alterează conștiința, experiențe traumatice imprimate în materia spirituală a sinelui sau, pur și simplu, manifestări alienante ale subiectului. Zona această este explorată în profunzime mai ales în textele lui Benji Horváth care-și încheie primul poem prezent în antologie cu versurile: „ai spune uneori doar atât: vie/ împărăția ta, doamne, și lasă-mă/ pe mine să trăiesc așa cum înțeleg eu,/ apoi dizolvă-mă în cei înfometați”. Într-un alt poem, epistolar (Dragă Irina,), impulsurile de tip agresiv (sau pasiv-agresiv) ale eului sunt foarte reușit traduse într-un limbaj metaforic: „Oriunde aș merge,/ parcă aș avea un animal/ care locuiește în sângele meu/ și vrea să facă mereu cunoștință cu toată lumea”. Sigur, în cazul lui Benji Horváth exemplele pot continua aici, iar titlurile poemelor pot fi, în egală măsură, edificatoare (amfetamina ce va să vină, deepthroat, dependențe).
Cu nuanțe mai puțin categorice, putem identifica și la Botond Fischer câteva versuri care surprind o multitudine de (false) euri, un fel de scindări grotești ale sinelui într-o continuă și alarmantă dezvoltare: „Eu sunt elementul strident al peisajului,/ cântec aparent fals, ce petrecerea o strică,/ pe care îl miorlăie în cor/ eurile mele în proliferare lăuntrică”. De aceeași zonă se apropie și multe dintre textele lui Ágnes Kali, surprinzând raporturile tensionate dintre lumea interioară (a sinelui), lumea exterioară, discurs și relații inter-umane: „pe gură ți-au ieșit dintr-o dată toate bestiile latente/ ai prefera să le împingi înapoi cu degetele altcuiva”. Autoarea apelează adesea la un ton mai degrabă pesimist în versurile sale, reușind să-l contrabalanseze printr-o serie de paradoxuri aforistice: „Despre moarte nu se cunoaște nimic, doar victima./ Rămân un posesor îngrijorat al plăcerilor,/ […] m-am blocat în mine însămi, mor de rușine că nu/ am pudoare, să mor atunci, dacă așa m-am născut”.

Heppiend
Pe lângă temele/aspectele comune semnalate mai sus (problematizarea discursului/ a dialogului, fumatul, configurarea sinelui), putem identifica și atitudini comune care se păstrează de la un autor la altul sau de la un text la altul, iar, în acest sens e foarte vizibilă o atitudine sarcastică (sau, mai exact, o atitudine ce îmbină cinismul cu forme ironice sau autoironice). E, așadar, o atitudine prezentă la mulți dintre autori, fie că ea apare manifestată izolat în două-trei versuri, fie că acaparează întreg poemul. Probabil că cel mai interesant caz în acest sens este textul Emese, semnat Árpád Kulcsár. Încă din prima strofă, analizând o relație de dragoste mai veche, autorul reușește să fie deopotrivă critic, narativ, amuzant apelând la tehnici (auto)ironice și la comparații/metafore foarte potrivite cadrului general pe care îl creează poemul: „Emese nu mă mai iubește/ m-a iubit timp de trei ani masivi/ așa spune masivi de parcă nici nu s-ar referi la cei trei ani/ ci ar vrea să facă momentul mai memorabil decât e cazul/ mă uit cum se transformă în armă ceașca în mâinile ei/ daca tot m-a iubit timp de trei ani masivi”.
O atitudine similară, deopotrivă critică, amuzantă, învăluită într-un aer de sarcasm propune László Edgár Varga în poemul său, intitulat de fapt, unde reușește să formuleze o imagine a scriitorului absolut inedită: „și așa ar trebui fără îndoială să fie/ și scriitorul […]/ necerând nici glorie nici onorariu/ în stânga ținând strâns două cărți:/ lucrarea cu titlul «cum să scriem un roman despre nimic/ întru mărirea patriei și tării noastre»/ și «dicționarul ortografic al limbii maghiare» ediția adăogită”. Nu de puține ori, aceste mecanisme ironice ajung să sublinieze foarte clar caracterul absurd al anumitor situații. Exista însă poeme unde același caracter absurd (al vieții de zi cu zi, spre exemplu), apare semnalat nu în tonuri comice-ironice, ba chiar dimpotrivă. Astfel, într-un poem inspirat intitulat apatheia, Zalán Serestély vorbește despre o vizită dificilă la un azil de bătrâni apelând la un discurs neutru, distant, dar care surprinde cu atât mai bine absurdul situației: „în iarna aceea/ era deja aproape complet cheală/ ea/ bunica mea/ și când după luni de zile/ i-am vizitat singurătatea/ ne-a fost frică s-o sărutăm pe obraz/ iar ea a preferat/ să ne întrebe despre banane/ daca i-am adus”.
Astfel, antologia liniște, pace, perversiuni, heppiend se dovedește a fi un proiect literar remarcabil, nu doar datorită importanței sale interculturale, ci și datorită unei diversități de stiluri și teme propuse care, fără îndoială, bifează multe dintre direcțiile majore ale poeziei contemporane în general.