§ David Hume
Acest filosof englez (1711-1776) consideră că numai omul superstițios nu se poate sinucide, că numai superstițiile limitează libertatea omului și îl pot împiedica de la sinucidere1. Filosofia este singura învățătură care poate să curețe spiritul uman de viciul superstiției. Există în om o teamă naturală de moarte și o oroare față de acest fenomen, iar superstițiile vin să-i adauge spaime noi. Filosofia le poate reda oamenilor libertatea lor originară, respingând toate argumentele curente împotriva sinuciderii. Dacă sinuciderea este o crimă, aceasta ar trebui să fie o încălcare a îndatoririlor noastre față de Dumnezeu și față de semenii noștri, dar în realitate nu este așa.
Argumentele lui Hume, potrivit cătora sinuciderea nu este o crimă față de Dumnezeu sunt următoarele. Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu anumite aptitudini și totodată Dumnezeu conduce lumea, dar acțiunea Proniei divine nu este vizibilă imediat. De exemplu dacă o casă ajunge în ruine și se prăbușește, aceasta nu se prăbușește din cauza Proniei divine, ci din vina omului care nu s-a îngrijit de acea casă. Aptitudinele omului sunt opera Creatorului, dar omul are libertatea să le folosească într-un fel sau altul. Așa după cum Dumnezeu lasă legile naturii să acționeze după natura lor, tot așa și oamenii sunt lăsați să acționeze după natura lor, adică după propria lor judecată, în cele mai felurite domenii, putând utiliza aptitudile cu care sunt înzestrați pentru a se îngriji de nevoile lor și pentru a-și asigura propria fericire. Ce se va întâmpla atunci când un om obosit de viață, doborât de durere fizică sau nefericire, va depăși toate spaimele naturale ale morții și va evada de pe scenă? Să credem oare că va risca indignarea Creatorului său? Își va rezerva Creatorul dreptul de a dispune de viața acestor ființe, fără să o lase în seama legilor naturii și a judecății omenești? Ar fi absurd să credem astfel.
Trebuie să observăm că omul inovează permanent în anumite domenii și supune în interesul să legile generale ale naturii. Atunci de ce a dispune liber de propria sa viață ar însemna să impieteze asupra acțiunii Providenței? Dacă ar fi ceva criminal să dispui de propria ta viață, atunci și încercarea de a prelungi viața printr-un comportament prudent, împotriva voinței Providenței, ar fi un gest la fel de criminal ca și scurtarea ei prin sinucidere. Dacă deturnez din cursul ei natural o piatră care este pe punctul să îmi cadă în cap, atunci eu tulbur cursul naturii și voința Atotputernicului, dincolo de durata vieții care mi-a fost acordată prin legile naturii.
Trebuie să recunoaștem că viața poate fi și nefericită, că poate fi încărcată de durere și de boală, de dezonoare și de sărăcie. Atunci eu pot să mulțumesc Providenței pentru binele de care m-am bucurat deja în viață, precum și pentru puterea care mi-a fost dată de a scăpa de viața de aici înainte, ca de un rău care mă amenință. Supunerea față de Providență pe care o pretind predicatorii, pentru fiecare calamitate care mă afectează, nu exclude deloc abilitatea sau inscusința umană, dacă prin intermediul lor eu pot ocoli sau respinge aceste calamități. Dacă viața nu ne aparține și ar fi criminal să dispunem de ea, atunci nici un om nu ar merita titlul de erou sau de martir, pentru faptul că și-a expus în mod conștient propria viață și a pierdut-o. Pe de o parte, nici un om nu ar trebui să aibă puterea Creatorului său de a rupe ordinea din univers, dar pe de altă parte nici un om nu ar avea putere asupra propriei sale vieți, dacă această putere nu i-ar fi fost dată de către Creatorul său.
E o impietate, spune superstiția europeană modernă, să îți pui capăt propriei vieți și să te revolți astfel împotriva Creatorului tău, dar de ce nu ar fi de asemenea o impietate să construiești case, să cultivi pământul sau să navighezi pe oceane, pentru că prin toate aceste acțiuni omul își folosește puterile spiritului său pentru a produce inovații în cursul naturii. Pentru că toate acțiunile omului sunt egal de inocente sau egal de criminale.

§ Friedrich Nietzsche
Sinuciderea ar trebui să fie, dup[ Nietzsche, un drept al omului pe care să nu i-l poată lua nimeni. Rațiunea ne spune că trebuie să respectăm hotărârea omului de a se sinucide. În Omenesc, prea omenesc, Nietzsche arată că există un „drept” în virtutea căruia poate fi luată viața unui om, de exemplu în război sau în cazul condamnărilor la moarte pronunțate de către tribunale, dar pe de altă parte a-i interzice unui om ca să își ia el singur viața, așa cum se procedează cu deținuții din penitenciare sau cu bolnavii incurabili, este pur și simplu un act de cruzime (II, § 88). Atunci când emitem considerații despre boală și moarte, în afară de cerințele impuse de religie, ar trebui să ne fie permis să ne întrebăm: de ce trebuie să așteptăm decăderea lentă până la descompunere, într-un fel lipsit de glorie, în loc ca un bărbat în vârstă, care simte că puterea lui este diminuată, să poată să-și pună capăt zilelor, fiind încă pe deplin conștient? Sinuciderea, în acest caz, este un act firesc și care, fiind o victorie a rațiunii, trebuie să merite în orice caz respect. Mulți dintre marii bărbați ai Greciei antice, precum și cei mai viteji patrioți romani au murit, de obicei, prin sinucidere (II, § 80). Azi dimpotrivă, mult mai probabilă este dorința de a supraviețui zi de zi, cu ajutorul unor medici și regimuri de consultații și îngrijiri, care poate fi mai chiar mai dureroasă decât sinuciderea, fără a exista o anume tărie de caracter, pentru a aborda cu adevărat fenomenul sfârșitului vieții. Majoritatea religiilor lumii sunt bogate în mijloace pentru a evita necesitatea sinuciderii, prin acestea preoții se învîrt cu bucurie, ca niște hiene, printre cei care sunt peste măsură îndrăgostiți de viață.
Prin comparație cu spiritul religios, sinucigașul este unul care face dovada unui spirit cu adevărat liber. Nietzsche îl numește spirit liber pe acela care gândește altfel decât se așteaptă lumea de la el, pe baza originii, a mediului său, a clasei sociale, a funcției sale, ori pe baza opiniilor dominante în epocă. Spiritul liber este excepția, iar spiritele înrobite sunt regula. Spiritul înrobit îi reproșează celui liber că principiile lui își au originea fie în dorința de a frapa, fie că te duc cu gândul la acte care care sunt incompatibile cu morala impusă. Dar numai cine a trăt liber (Frei zu leben), își poate permite să se sinucidă, adică să moară liber (Frei zu sterben).
În Amurgul idolilor 2, Nietzsche scrie: „Să mori cu mândrie, atunci când nu mai este posibil să trăiești cu mândrie. Moartea aleasă în mod liber, moartea la timp, luciditatea și inima plină de bucurie, realizate în mijlocul copiilor și martorilor, în timp ce un adevărat rămas bun este încă posibil, în timp ce cel care ne lasă încă mai există și el este cu adevărat capabil să evalueze ceea ce a dorit, ceea ce a obținut, să-și recapituleze viața” (§ 36).

 

§ Jean-Paul Sartre
În al său eseu de ontologie fenomenologică L’Etre et le Néant (1943)3 Sartre pleacă de la „neantul” care intră în lume prin ființa umană. Există ceva ce s-ar putea numi o „dovadă ontologică”, pe care o putem obţine nu din cogito-ul reflexiv, ci din conştiinţa prereflexivă a percipiens-ului. Orice conştiinţă este o conştiinţă a ceva anume. Această definiţie a conştiinţei trebuie luată în două sensuri distincte. Un sens care semnifică un obiect al conştiinţei, precum şi un alt sens, care denotă că, în natura sa cea mai profundă, conştiinţa se raportează la o fiinţă transcendentă. Dar prima accepţiune se distruge singură: a fi conştient de ceva, asta înseamnă fiinţa în faţa unei prezenţe concrete, care nu este conştiinţa. Fără îndoială, se poate avea și o conştiinţă a absenţei. Obiectul se distinge în conştiinţă nu prin prezenţă, ci prin absenţă, nu prin plenitudine, ci prin neant4.
Privind ontologia sa, omul este scindat între fiinţarea în sine şi fiinţarea pentru sine5. În-sinele este materia moartă, inertă şi pasivă. Omul este prin excelenţă pentru-sine, dar prin anumite determinaţii ale sale – corpul, trecutul său, necesitatea exterioară, moartea etc. – prin această „facticitate” a sa, omul face parte şi din „în-sine”. Dar pentru-sine omul este conştiinţă, care se smulge din facticitate şi obiectualitate, pentru sine omul este o existenţă unică şi irepetabilă. În absenţa unei transcendenţe, înzestrată cu însuşiri personale, în absenţa lui Dumnezeu, existenţa umană este contingentă şi absurdă. Omul este „aruncat” într-o lume cu care nu are o legătură de necesitate.
Există o opoziție fundamentală între Obiect și Subiect, între lumea obiectelor și om, iar Sartre evidențiază această diferență prin termenii corelativi de existență și esență. Diferența este următoarea. În cazul obiectului, esența precede existența. Un obiect oarecare dat în experiență, pentru a fi cunoscut acesta trebuie mai întâi să fie conceput de către om, conceperea este ceva de natura esenței, a cunoașterii abstracte, deci în cazul obiectului esența precede existența. În cazul subiectului în schimb, mai precis în cazul omului lucrurile stau exact invers: existența este cea care precede esența. Ceea ce este omul în mod esențial, ceea ce îl deosebește de animal, rațiunea, valorile, însușirile umane în general, sunt trăsături care se fac pe parcursul vieții. Deci, omul trebuie mai întâi să ființeze ca existență obiectuală, în calitate de corp, și abia mai apoi se realizează pe sine în ceea ce are el esențial ca om, ca însușiri umane esențiale. Individul uman este rezultatul faptelor sale, pe care le-a făcut în baza unor alegeri libere. Ceea ce îi conferă omului o „ipseitate” profundă şi ireductibilă este determinaţia libertăţii. Libertatea este la Sartre „chiar existenţa omului”. Omul său este în întregime şi întotdeauna liber, sau pur şi simplu nu este om. Libertatea este libertatea de a alege, nu însă şi libertatea de a nu alege, deoarece a nu alege înseamnă, de fapt, a alege să nu alegi6. Nu contează facticitatea, adică ceea ce a făcut istoria din noi, ci contează ceea ce facem noi cu ceea ce a făcut istoria din noi.
Ontologia nu va formula ea însăşi prescripţii morale, scrie Sartre, dar ea lasă, totuşi, să se întrevadă ce este o etică a responsabilităţii, faţă de o realitate umană în situaţie7. Aceasta ne relevă, într-adevăr, originea şi natura valorii: psihanaliza existenţială este o descripţie morală, căci ea ne dă un sens etic al diferitelor proiecte umane. Se poate spune că omul se face om pentru a fi Dumnezeu, ipseitatea poate părea, din acest punct de vedere, un egoism suprem, dar este în realitate „cauză de sine”. Omul trebuie mai întâi să fie existență și mai apoi se crează pe sine ca esență, printr-o succesiune de alegeri libere. Deci în cazul omului existența precede esența.
După Sartre, libertatea omului este absolută. Nu există nici un fel de constrângere care să limiteze sau să anuleze libertatea noastră, pentru că noi ne putem sustrage oricărei constrângeri prin sinucidere. Atunci când vine vorba de constrângeri care ar îngrădi libertatea omului, morala cotidiană are în vedere o serie de factori comuni, cum ar fi: constrângerea fizică sau psihică, exercitată direct sau indirect, total sau parțial. Apoi, fapte care declanșează un sentiment de frică, amenințarea unui pericol, real sau imaginar. Sau ignoranța noastră, vinovată sau nevinovată. Sau dependența puternică, patologică față de obiectele unor pasiuni incontrolabile, alcoolism, consum de droguri, erotomanie, jocuri de noroc etc.
Jean-Paul Sartre ia în discuție situații de constrângere încă și mai brutale. Ca unul care a trăit experiența celui de al Doilea Război Mondial, Sartre se referă la mobilizarea oamenilor la război. Oamenii merg pe front, se omoară unii pe alții în lupte sau comit chiar crime de război, după care invocă drept scuză faptul că ar fi executat doar ordine, că ar fi fost „constrânși” să participe la război. Nimic mai ridicol și mai fals! În realitate, individul a ales liber să participe la război, după cum putea de asemenea liber să aleagă orice altceva: închisoarea pentru refuzul de a lupta, condamnarea pentru dezertare sau sinuciderea. Prin urmare, în nici un război nu există victime inocente, pentru că oamenii au aprobat războiul, au ales să participe la război, nu s-au răzvrătit împotriva războiului, fapt pentru care merită să suporte și consecințele nefaste ale războiului, distrugeri materiale, mutilări, suferințe, riscuri de pierdere a vieții. Libertatea absolută, mergând până la sinucidere, poate să anuleze orice tip de constrângere. În fond, ideea de constrângere presupune existența unei amenințări, dar această amenințare este luată în seamă în funcție de modul în care se poziționează individul față de ea, de scopurile, interesele și perspectivele individului amenințat. Singur individul este responsabil dacă alege să se conformeze amenințării, să o înfrunte sau să o anuleze, punând în balanță propria sa viață.