Ce se mai întâmplă prin Cluj, declarat pe tot parcursul anului 2015 drept capitală europeană a tineretului? Probabil lucrul cel mai frapant, şocant şi permanent este numărul decibelilor. Într-un oraş cu Filarmonică, cu două Opere şi multe alte scene muzicale de elită, „muzica străzii” în ipostaza concretă a cacofoniei sonore domină cvasi-total. Combinând vacarmul utilajelor ce lucrează în tot oraşul (extrem de lent, dar permanent) cu instalaţiile de amplificare supradimensionate ale concertelor trupelor de rock, (de regulă în spaţii deschise publice), Clujul a devenit un oraş al zgomotului, al dejecţiilor sonore, pe scurt un oraş futurist, pentru tineretul zgomotos. Am intrat în sfârşit şi noi în Europa futuristă! E drept cu un secol întârziere, dar… probabil că Marinetti, Boccioni, Russolo, sau chiar Schaeffer ar fi fost mândri de această capitală a tineretului!
Şi dacă cele câteva premiere la Operă sau Filarmonică au trecut aproape neobservate, iar cele de artă teatrală rămân apanajul unui public redus dar stabil, cu atât mai mult manifestările de artă vizuală (cele care merită acest nume) sunt discrete şi rămân de regulă în interiorul spaţiilor consacrate, cărora le trec pragul pe tot parcursul anului, doar câteva sute de clujeni. Între acestea Tribuna Graphic 2015 ne prezintă acest an a VI-a ediţie internaţională de artă grafică, constituind una dintre cele mai consistente manifestări ale artelor imaginii din urbea noastră. Pauci sed electi, aceşti artişti de marcă de pe tot mapamondul ne invită la meditaţie profundă – în linişte, de această dată – asupra rosturilor imaginii, a simbolului şi alegoriei vizuale mânuite cu tehnici artistice de înaltă clasă.
Această discretă şi modestă artă grafică este singura care a pus urbea Clujului, cu adevărat, pe harta graficii internaţionale, plasându-l la cel mai înalt nivel, realizând expoziţii de grafică de o dimensiune care în cadrul cultural al României erau aproape neverosimile. Iar în cadrul acestor expoziţii participanţii au fost de cel mai înalt nivel – elita artei grafice internaţionale. În anii ’90 a fost cu adevărat o capitală culturală nu numai a Europei, ci pe plan internaţional. Vorbim aici de bienalele de grafică desfăşurate în anii ’90, cu nume dintre cele mai „grele”, premiate, cunoscute şi respectate pe toate meridianele. În plus ele au adus patrimoniului cultural al Clujului mii de lucrări donate cu generozitate de artişti. Nu ştim când se va realiza în această urbe un spaţiu expoziţional capabil să găzduiască măcar parţial aceste lucrări dintre care multe sunt adevărate capodopere. Iar aceasta s-a făcut fără manageri care nu ştiu nimic despre artă, dar ştiu să manipuleze spaţiul public, fără milioane de euro care se scurg de obicei pe lucruri inconsistente, sau inutile, dacă nu cumva sublimează în eter. Omul care a realizat acest lucru cu o muncă enormă, efort ostinat şi dăruire e doar un artist modest, dar responsabil, discret dar binecunoscut profesioniştilor peste hotare – graficianul Ovidiu Petca. Atunci Clujul a fost o adevărată Capitală!
Conform paradigmei canonice deja statuată şi respectată încă de la primele ediţii, Tribuna Graphic 2015 ne prezintă în spaţiile Muzeului de Artă din centrul oraşului 41 de lucrări, create de 30 de artişti venind din 23 de ţări ale lumii. E mult,
e puţin? Greu de judecat apodictic. Cert e că aceasta colecţie de lucrări strict contemporane (din 2010 încoace) e suficientă însă pentru a ilustra o fastuoasă demonstraţie de tehnici, de idei şi de imaginaţie debordantă. Şi, mai ales, ca de fiecare dată, întâlnim pe simeze un florilegiu de artişti noi, pe care nu i-am văzut la ediţiile anterioare, ce vin cu idei, idiosincrazii şi proiecţii proprii, originale. Avem lucrări de valoare, incitante, interesante, care fac dovada măiestriei, imaginaţiei şi creativităţii.
La această ediţie a expoziţiei Tribuna Graphic, artişti extrem de diferiţi atât ca mentalitate, valori ori repertoriu imagistic şi venind din spaţii etnoculturale extrem de diverse, oferă o gamă largă de tehnici, de la cele cu o venerabilă şi lungă tradiţie ce numără secole până la ultimele proceduri şi tehnologii digitale cu suport informaţional. Există artişti ce excelează într-o singură tehnică (pentru aceste lucrări) ca litografia pentru Nuno Canelas, xilogravura la Toshiya Suzuki, colografia la Peter Ford, acvaforte la Pascale Parrein, mezzotinta la Masataka Kuroyanagi, heliogravura la Janne Laine, ori serigrafia la Chaivut Ruamrudeekool şi Miroslaw Pawlowski. O opţiune ce revine consistent în atenţia artiştilor e linogravura – Cristina Sandor, Olesya Dzhurayeva, Toomas Kuusing, Dragoş Pătraşcu sau Ciprian Chirileanu. Combinaţia acvaforte/acvatinta e definitorie pentru Fernando Santiago, Masoud Ghafari, Zoran Mishe sau Art Werger. Tehnica de ac rece/acvaforte e reprezentată de Agustin Rolando Rojas, iar cea de ac rece/mezzotinta de Igor Piacka. Există şi lucrări ce conţin combinaţii diverse de mare complexitate acvaforte, gravură, mezzotinta, acvatinta, ac rece la Mehrdad Khatei şi Chayanich Muangthai. În sfârşit, cei care abordează cu curaj şi imaginaţie radicală tehnici digitale ca şi colajul de imprimãri electrostatice, fotogravura prelucrată digital şi imprimarea digitală ori deskjet, cum este cazul la Ana Golici, Acácio Carvalho sau Alexandra Haeseker. Aceste detalii tehnice sunt însă apanajul specialiştilor, artişti graficieni, critici ori istorici şi nu interesează publicul obişnuit, deşi ele sunt deja parte din cultura noastră trecută, modernă, contemporană. Nu este cazul aici să detaliem, dar am observat stăpânirea deplină a tehnicilor care în unele cazuri ajunge până la virtuozitate!
Ţinem însă să remarcăm – chiar dacă doar concis – şi bogăţia de idei, semnificaţii şi sensuri conţinute de aceste lucrări. Şi, poate că în mod special ar trebui urmărite, descifrate şi pătrunse lucrări de o mare profunzime metafizică cum sunt „Piatra” lui Masataka Kuroyanagi, ce prezintă existenţa în forma esenţială unei perfecte imperfecţiuni, ori „Alpha” al lui Janne Laine, ca imagine arhetipală a originii şi creaţiei. La fel umorul, detaşarea, şi chiar autoironia în variante subtile prezente în „Ukraina” de Olesya Dzhurayeva, „Săptămâna Modei” de Toomas Kuusing, ori „Inimă fără nume” de Chayanich Muangthai. Problema perenă şi inconturnabilă a identităţii, existenţei şi conştiinţei sinelui e surprinsă în „Viaţa mea” de Masoud Ghafari, „Spaţiu elastic” de Robert Koch şi cu o proiecţie de-a dreptul kafkiană în „Intereacţiune” de Peter Augustovic. Avem şi viziuni critice, cinice şi chiar apocaliptice în „Predare” de Adriano Castro, „Vânătoarea” lui Dragoş Pãtraşcu, sau „Supravieţuitori” de Ade Adesina şi câte altele…
Toate aceste şi încă acele „multe altele” le veţi găsi în saloanele de expoziţie dacă veţi avea timpul, dispoziţia şi poate şi hotărârea şi curajul de a vă confrunta cu viziunea unor artişti de excepţie. Nu e uşor. Dar „descifrarea” şi hermeneutica lucrării de artă, deşi aproape întotdeauna nelimitată, neterminată, subiectivă şi imperfectă, e întotdeauna benefică pentru existenţa umană însetată de sens.
Mai e nevoie de grafică în epoca noastră contemporană? Vorbesc despre grafica artistică, ce are deja în Europa secole de evoluţie, şi un număr incalculabil de capodopere datorate celor mai mari artişti desenatori şi mânuitori ai liniei şi valoraţiei şi petei de culoare. Ca să nu mai pomenim de grafica de ilustraţie, de realizare de manuscrise şi carte şi publicistică, şi ea, fabuloasă. Nevoia de grafică – în sens de artă majoră – şi nu de ilustraţia banală, accesibilă oricărui amator cu un PC şi câteva programe simpliste. Chiar şi grafica utilitară – aproape total computerizată –, e astăzi sever criticată. Căci utilizarea programelor de uz comun uniformizează, simplifică, deformează şi chiar falsifică realitatea şi cu atât mai mult o idee originală. Într-o lucrare de-acum celebră, Edward Tufte – profesor emerit la Yale de evidenţă statistică – statuează drastic: „Power Corrupts. PowerPoint Corrupts Absolutely”. Poate că în curând Grafica şi alături de ea Cartea (asemeni Incunabulului) şi Scrisul (asemeni Manuscrisului) vor deveni strict obiecte „de muzeu”. Nu ne putem opune unei presiuni tehnologice, lucrative şi globalizante covârşitoare, dar mai putem adăsta în linişte prin sălile de expoziţie, contemplând fragmente de idei, vis şi gândire, realizate cu măiestria unui artizanat de înaltă calitate, de către creatori ce slujesc încă o înaltă idee de Artă.
Atât cât mai este şi va mai fi!