Ca de mulți ani încoace Toamna culturală a Clujului apare cu consistentele expoziții realizate de Tribuna Graphic. Ediția 2018 vine din nou să ne propună o gamă restrânsă, dar bogată, limitată, dar nuanțată selecție de lucrări de grafică de înalt nivel artistic. Şi în artă toamna înseamnă recoltă, conştientizarea unei mase de lucrări adunate în cursul anului. În cazul expozițiilor asta înseamnă însă şi un act de alegere şi selecție atentă a lucrărilor semnificative. O alegere este întotdeauna realizată ca un act de judecată conform unor diverse criterii. Iar rezultatul unei judecăți este însăşi valoarea lucrării căci o judecată artistică este întotdeauna o judecată de valoare.
Avem din nou configurația deja tradițional-clasică ce ne prezintă 30 de autori cu 30 (şi încă mai multe) lucrări propuse de artişti care vin din 26 de țări. Remarcăm aici existența unor artişti cunoscuți deja în plan internațional, ca şi prezența unor şcoli de grafică de înalt nivel (din Polonia, din Japonia, Italia etc.) ca şi apariția unor autori şi lucrări din zone nu mai puțin valoroase, dar relativ puțin cunoscute (cum este Mexic, Lituania, Macedonia, Bangladesh, Hong Kong etc.).
Judecata asupra acestor lucrări, dincolo de performanța tehnică care este aproape întotdeauna foarte înaltă pune problema esențială a stilului, a sensului şi semnificației imaginilor. Arta este în forma ei cea mai generală un tip privilegiat de comunicare ce foloseşte limbaje specifice pentru a vehicula şi transmite sensuri şi semnificație. Există deja o notabilă teorie asupra imaginii ca şi o semiotică vizuală ce îşi propune integrarea imaginii într-o teorie coerentă asupra comunicării şi încearcă definirea sensului şi semnificației din acest domeniu. Deşi specifică această comunicare de tip vizual trebuie să aibă referința esențială în conceptele de sens şi semnificație (gramaticitate şi semantică), care au fost în detaliu şi profund abordate deja în cadrul lingvisticii, structuralismului, a semanticilor logice etc.
Sensul. Ce anume are sens? Definiția insistă asupra oricărui enunț, discurs, imagine corect configurate gramatical şi formulate compozițional coerent. În cazul artei însă se pune întotdeauna peremptoriu problema: care gramatică şi care sintaxă? În câmpul artistic acestea evoluează, se contrazic, se completează sau pur şi simplu sunt anulate prin inventarea unor noi sintaxe imagistice. Între G. Frege (cea mai strictă definire a sensului într-o viziune logicistă) şi Noam Chomsky (cea mai largă deschidere lingvistică prin gramatica universală) sensul are o multiplicitate deconcertantă de ipostaze şi posibilități de realizare. Avem şi aici lucrări cu un sens definit (vezi Seung Yeon Kim, Krystyna Piotrowska, Anca Boeriu, Eddie Lui, Koichi Kiyono, Kit Chirachaisakul), precum şi lucrări ce prezintă, evident intenționat, o lipsă a sensului manifestă (Maria Bonomi, Krasi Dimtch, Koichi Yamamoto, Vladimiro Elvieri, Zbigniew Lutomski…). În egală măsură există lucrări asupra cărora e dificil sau imposibil a ne pronunța asupra sensului. Sunt aceastea lucrări fără sens? Vom relua întrebarea la concluzii.
Semnificația. Semnificația este definită ca referință, denotare, mono- sau polisemantică. Ea trebuie să fie obligatoriu coerentă şi consistentă, conform referințelor acceptate. În domeniul artistic, însă, al discursului, a imaginii, al gestului expresiv, al discursului muzical în principiu toate acestea au semnificația stabilită în însuşi actul fundamental pe care artistul îl conferă prin creația anumitei configurații. La propriu vorbind putem şi aici aprecia că există lucrări ce prezintă semnificație clară (vezi Seung Yeon Kim, Luis Miguel Valdes, Krystyna Piotrowska, Eddie Lui, Koichi Kiyono, Kit Chirachaisakul, Marco Trentin). Există şi lucrări în principiu fără semnificație (vezi Krasi Dimtch, Koichi Yamamoto, Ann-Kristin Källström, Silvestre Pestana, Maya Simic, Abdelsalam Salem, Stanislaw Baldyga etc.). În lingvistica de sorginte logică propozițiile sunt categorizate ca având sens sau fără sens, având semnificație sau nu, cu sens dar fără semnificație, fără sens dar cu semnificație şi posedând ambele, dar şi nici una dintre ele. Nu este o clasificare validă în domeniul artistic căci grafica, artă ce foloseşte în comunicare semnul, desenul, imaginea utilizează în egală măsură toate ipostazele retorice ale valorizării conținutului ce poate fi conotativă, denotativă, alegorică, metonimică, metaforică, poate constitui o hiperbolă sau litotă dar şi un simbol. Este relativ simplu să defineşti aceste lucruri acolo unde sensul şi semnificația există şi sunt relativ clare, dar extrem de dificil de a surprinde ipostazele care sunt neclare, obscure, chiar paradoxale (vezi Krasi Dimtch, Koichi Yamamoto, Ann-Kristin Källström, Zbigniew Lutomski, Eddie Lui, Zdenek Bugáñ, Koichi Kiyono etc.). cu atât mai mult cu cât de multe ori artistul are o modalitate de a ascunde înlăuntrul imaginii mai multe straturi care uneori nici nu se văd dar pot fi mental surprinse, bănuite, instituite.
Încă mai interesant este contextul de judecată atitudinal al artistului ce propune un fapt împlinit, o imagine concretă, dar care este rezultatul unei îndelungi procesualități ce mânuieşte semantica, tehnica de compoziție ca şi valorizarea expresiei. Vă invit să meditați asupra unei polarități simple, dar profunde, elementare, dar nuanțată. În considerațiile sale asupra stilului Tudor Vianu a introdus perechea polară tranzitiv-reflexiv. Tranzitiv este un limbaj obiectivat ce comunică în mod clar, univoc, definit termeni, semnificații, idei. Idealul tranzitiv este evident de găsit în limbajul ştiințific în lege şi teoremă ce trebuie să aibă sens clar, obiectiv. În acest caz autorul însuşi se „obiectivează” trimițând în mod tranzitiv către semnificații precise. La celălalt pol, reflexivul înseamnă atitudinea centrată pe sine. Ea este intropată şi reflexivă reuşind să transmită mai curând intuiții greu de precizat, semnificații noi, surprinzătoare ce se justifică prin însăşi trăirea profundă a artistului. Vă îndemn să supuneți acestei polarități lucrările prezente în această expoziție şi veți descoperi nebănuite corelații ca şi punctiformități de originalitate individuală.
Ca şi celelalte arte, grafica poate propune şi realiza imagini care au sens şi semnificație, dar şi toate variantele combinării lor. Pentru că arta în sine propune ontologic „lumi posibile” şi concret realizabile, obiectul reificat al operei de artă este doar o coajă superficială căci în esență ideea conținutul, semnificația țin de un alt tip de ontologie. Deşi porneşte din real ea configurează şi structurează idealul ce nu este de regăsit în lumea noastră concretă. Cât este real şi cât ideal într-un obiect artistic? E greu de distins şi măsurat. În mod sigur însă idealitatea este scopul şi rostul artei. Vă rămâne să apreciați în acest sens lucrările propuse a căror provocare (dincolo de realizarea de înaltă tehnicitate), propun sensuri şi semnificații sau câteodată „Ceva” dincolo de aceste instrumente de judecată a comunicării şi limbajului ce este extrem sau chiar imposibil de definit.
Se cuvine însă o dată să mulțumim domnului Ovidiu Petca, grafician de marcă, ca şi revistei de cultură Tribuna pentru reiterarea ocaziei de a ne pune întrebări esențiale mai curând asupra noastră decât asupra exteriorului. Înțelegem atât cât suntem capabili să urmărim, să propunem, în cadrul Autonomiei Artei, Sensuri şi Semnificații.