Nu de puține ori sarcina (dacă poate fi vorba de o sarcină) de a citi și de a comenta, în așa zisul foileton de întâmpinare al criticului, pe marginea vreunei recente cărți, pentru a o recomanda și altora, poate părea, din multe puncte de vedere, o corvoadă. Uneori chiar un supliciu, desigur exagerând. Nu însă și pentru Radu Ciobanu, un veritabil prozator și încă unul de romane pe teme istorice, care ține cu regularitate profesionistă, din pură plăcere, o rubrică de comentarii pe marginea unor cărți, la alegere – acesta este marele său avantaj – în consistenta revistă, cu apariție lunară, de la Lugoj, Actualitatea literară. Este un lector pasionat și un rafinat degustător de literatură de bună calitate. Din când în când își reunește textele de acest fel în volume care sunt, evident, mai mult decât colecții de cronici literare; așa cum se prezintă și acesta intitulat Magia drumului (Editura Limes, Florești-Cluj, 2020). Se află reunite aici prezentările a nouăsprezece cărți din categoria impresiilor de călătorie, datorate tot atâtor autori (scriitori) români (George Topîrceanu, Romulus Rusan, Ana Blandiana, Virgil Nemoianu ș.a.) sau străini (Axel Munthe, Claudio Magris, Grégory Rateau ș.a.), asupra cărora stăruie nu neaparat cu exercițiul analizei critice, cât cu lejeritatea elegantă a unor paranteze eseistice pe tema călătoriei și a călătorului pasionat de drumeții, ele fiind, de altfel, excelente pretexte pentru asemenea reflexii în siajul temei alese. Și, poate cel mai important fapt este acela că se dovedește a fi un confesiv: „Am fost dintotdeauna un cititor pasionat al scrierilor acestui gen de ciudați – spune el într-un loc, lecturând cartea lui Sylvain Tesson, În pădurile Siberiene – În tinerețe, din spirit de aventură; mai târziu, pentru că, sedentar cum mă aflu, îmi dau sentimentul stenic al spațiului nemărginit și al libertății depline, deși iluzorii”. Cu aceste predispoziții se ambalează în lectura cărților, găsind în fiecare dintre ele provocări la frumoase divagații, de fiecare dată căutând a defini nu doar demersul autorilor respectivi ci însuși sensul călătoriei lor. Sunt paranteze, ca să zic așa, ce dau un farmec aparte lecturilor sale, încărcate mereu de conotații eseistice, nu neapărat teoretice cât sentimentale. „Întâia condiție a călătoriei frumoase este libertatea de mișcare (…) A doua condiție este detașarea de prejudecata că o călătorie trebuie pregătită prin însușirea unei «culturi turistice». Nicidecum. Cultura turistică se poate obține pe loc, oricând, din ghiduri sau de pe net”, important fiind căutarea „întotdeauna în preajma imaginilor frumoase, oameni, oamenii locului, cu specificul lor care-i personalizează, întrucât lumea lui Dumnezeu este o lume a diversității și nimic nu-l încântă pe un adevărat călător mai mult decât diversitatea”. Și imediat face trimitere la marii noștri călători ilustrați în istoriile literare: „Regăsim aici aspirația primilor noștri călători adevărați – Ion Heliade Rădulescu («Vreau să văd oameni, oameni vii»), George Barițiu («Oriunde ajung, doresc a cunoaște pe om»), Slavici se află la Veneția «ca să văd oameni și viața lor», Bolintineanu, Nicolae Filimon… (…) Și întocmai ca la aceștia, aspirația de a cunoaște oameni se asociază cu bucuria”. În acest sens face și deosebirea între turist și călător: „Spre deosebire de turist, care e dislocat de modă, de publicitate, de trendul voiajului consumerist asistat, călătorul se pornește după o prealabilă etapă neliniștită și dilematică, de-a lungul căreia aude chemarea inefabilă, poate chiar metafizică, a necunoscutului, a singurătătății, a libertății în cele din urmă, așa cum e făgăduită ea de drumurile rar călcate și imprevizibile, care-și păstrează taina în afara rutelor consacrate. Pe măsură ce înaintează însă, călătorul descoperă că libertatea spre care aspiră are și ea un preț pe care și-l asumă cu uimire și respect. El trăiește astfel o experiență unică, însușindu-și niște cutume care-i conferă drept de liberă circulație pe drumuri rezervate doar celor chemați, cum și acord de liberă viețuire printre splendorile Creației”.
Călătorul și, de ce nu?, călătoria, devin astfel eroii pe care îi caută, îi află (îi găsește) implicați anecdoticului relatărilor din textele altor autori ale căror cărți le savurează tocmai pentru că îi oferă șansa de a reflecta asupra lor. „Călătorul e propulsat de un geniu al deambulării – notează pe marginea volumului Cartea de la capătul lumii a lui Ioan T. Morar – n-are țintă, nici scop explicit și e animat de o stranie, irezistibilă chemare a depărtărilor. Reporterul, în schimb, merge în întâpinarea unei realități prefigurate, pe care își impune s-o exploreze și căreia nu-i depășește limitele. El este, așa zicând, un călător cu scop precis, uneori chiar lucrativ (ceea ce nu e câtuși de puțin blamabil, cum cred unii, în viziunea cărora scriitorul trebuie să facă voluntariat, sufletism…)”.
Luând sub observație, fără o ordine precisă a datării apariției cărților de călătorie pe care le ia în înstăpânire critică, caută a descoperi (a investiga analitic) specificul fiecărui călător și a călătoriei acestuia, evidențiind tocmai diversitatea personalităților, originalitatea scrisului lor. Astfel, Ana Blandiana „pledează pentru călătorie ca mod de cunoaștere și înțelegere, cu prețul îngândurării cititorului atunci când e povestită. Dar ce scriitor e acela care nu aspiră să-și îngândureze cititorul?” (v. volumul Soră lume); în vreme ce Vd. Jon Krakeuer (v. volumul În sălbăticie), consideră că „ceea ce motivează dorul de ducă al acestor scriitori-călători este curiozitatea, nerăbdarea de a înfrunta nu doar necunoscutul geografic, ci și pe cel uman, aspirația de a-și cunoaște «departele», cum zicea domnul Noica, și de a și-l apropia, chiar afectiv, într-un elan de a căuta «un suflet pereche»”.
Nu insist asupra comentariilor dezvoltate pe marginea tuturor acestor volume lecturate de Radu Ciobanu, ci urmându-i decizia: „n-am să mă apuc acum să repovestesc eu ce a văzut” el în fiecare excurs de lectură în parte, voi reține doar ideea căutării și creionării de către el a unui portret generic al călătorului și al călătoriei, ca fenomen social, pe care îl identifică central de-a lungul acestor jurnale de călătorie, desigur apreciindu-i esteistica aplicată, dacă pot spune așa, pe care o cultivă culant, depășind rigorile stricte al criticii literare și trecând ușor spre o divagație sociologică, incitantă, a fenomenului actual al călătoriei. „La prima vedere s-ar părea că este o modă. Și până la un punct chiar e, dacă ne gândim la agențiile de turism specializate în a-și purta clienții în «sălbăticie», protejați în mașini, de tren și vegheați de ghizi și profesioniști în uciderea de animale doar din plăcerea de a ucide și a colecționa «trofee». Pentru parveniții snobi «sălbăticia» nu e o chemare, ci o modalitate cool de a-și disimula vidul interior și plictisul cronic, ca și un mod printre altele de a-și toca banii. Nu la aceștia mă gândesc acum și nici la turismul comun, întâlnit pretutindeni, ca musca, ci despre călătorul solitar, cel care nu vrea doar să viziteze și să privească, ci să vadă și să pătrundă într-o cât mai profundă comuniune cu natura și stihiile ei, așa cum au fost lăsate dintru începuturi.” Ș.a.m.d.
Radu Ciobanu are plăcerea de a se delecta cu asemenea lecturi rezultate din însemnările de drum prin lume ale unor varii autori/scriitori. Comentariile sale nu sunt doar prezentări ale conținutului, insolit adesea, al acestor cărți, pe care le recomandă spre lectură tuturor cititorilor dornici a avea astfel o întâlnire de gradul doi (trei?) cu marele univers al Terrei și a feluriților ei locatari. Eseurile sale – căci de eseuri este vorba, mai presus de oficiul critic literar pe care îl îndeplinește – au darul de a capta interesul, prin eleganța divagațiilor și prin calitatea aparte a invitației la lectură odată cu provocarea cititorul la meditație asupra a ceea ce înseamnă călătoria și ca mod de cunoaștere de sine. În totul, așadar, o carte savuroasă, dacă știi și vrei s-o citești cu ochi romantici, lăsându-te condus de un cicerone culant, gata oricând să te avertizeze polemic asupra pericolului și gratuității surogatului călătoriei actuale, care ademenește (?!) prin oferta lui industrioasă: „În această omenire atât de diversă care populează România de azi, călătorul distinge o categorie socială nouă, care-i suscită îndreptățite neliniști și reacții resentimentare. E vorba de «omul nou», dar nu de cel ratat de programele partidului comunist, ci de un om nou cât se poate de real, care se află identic peste tot, ca un neprevăzut și indezirabil element unificator, generat după 1989 de capitalismul sălbatic și de libertatea preluată fără componenta răspunderii și culturii”.