Autorul unor cercetări biobibliografice despre Marin Preda, despre Constantin Noica, despre Mihai Eminescu și al altor lucări semnificative de istorie literată, Stan V. Cristea a publicat la sfârșitul anului 2020, la Editura Aius din Craiova, cea de a doua ediție, revăzută și adăugită, a monografiei etnografice despre Tradiția Călușului în județul Teleorman. De la ritual la spectacol – titlul lucrării este singur în măsură să stârnească interesul etnologilor știind cât de rare au fost și sunt preocupările, dar și mai rare lucrările pe această temă în istoria cercetării de specialitate în România.
Lucrarea, consistentă (424 pagini de text și șaizeci de pagini cu ilustrații), în format academic, răspunde nevoii de a avea astfel de studii integrale, în nădejdea că generațiile viitoare le vor continua din perspectiva vremii lor. E adevărat că despre Căluș s-a scris destul de mult; o dovedește bogatul material de referință folosit de autor în documentarea sa. Însă în Teleorman s-a găsit receptivitatea pentru o astfel de lucrare; sperăm ca exigențele ei să fie o provocare cel puțin pentru regiunile unde dansul Călușului a avut o tradiție bogată și îndelungată. Studiul este complex și urmează în diacronie celebrul dans ritual, azi în patrimoniul UNESCO, de la originile îndelung controversate ale acestuia, la atestarea istorică și/sau documentară, la tipologie, contextualizare europeană, în relație cu alte dansuri rituale (Drăgaica, de pildă), semnificații, funcții, structură, ceată, recuzită și până la destructurarea acestuia în Teleorman, unde a avut o istorie așa de bogată. Văzând și această a doua ediție a lucrării, mă gândesc și acum că o astfel de contribuție ar trebui totuși secondată/întregită de similare contribuții coregrafice și etnomuzicologice, deși ediția despre care vorbim aduce în discuție și aceste aspecte deloc neglijabile.
Cercetările și compararea materialelor atestă că tradiția Călușului din Teleorman a fost observată în timp de etnologi și etnomuzicologi ca Harry Brauner, C. Brăiloiu, Ion Crăciunescu, Anca Giurchescu, H. Barbu Oprișan, Gail Kligman, însă, cu toate acestea, au mai fost multe de spus și ele se regăsesc cu prisosință adunate în monografie, adăugându-și la cea de a doua ediție o serie de lucruri care nu i-au fost accesibile la prima apariție. Pentru a avea conștiința lucrului finalizat, Stan V. Cristea, ca și în cazul Preda sau în cazul Eminescu, fără a se putea spune că s-a grăbit la prima ediție, insistă pentru sprijinul arhivelor de specialitate din București, din Cluj-Napoca și de peste tot de pe unde socotea că ar mai fi ceva de văzut și de adăugat. Mai mult decât atât, sunt îmbogățite și informațiile din Teleorman, este revăzută și restructurată harta răspândirii obiceiului fiind adăugită cu noi informații, este îmbogățită iconografia.
Autorul motivează cu argumente plauzibile rațiunile care au dus la elaborarea monografiei sale inclusiv a ediției a doua: „…pe parcursul cercetării, ne-am trezit inevitabil în fața unor întrebări obsesive, care se cereau și trebuiau puse, respectiv ce și cât din tradiția Călușului din Teleorman, așa cum se cunoaște ea astăzi, mai poate fi revitalizat, dacă nu măcar salvat?; de ce și cum mai poate fi salvgardată această tradiție, atâta câtă se mai păstrează, începând de azi înainte?; este sau nu este dispusă și capabilă comunitatea rurală – de astăzi și de mâine – să revitalizeze, să salveze și să păstreze acest obicei?; este sau nu este nevoie de o întrepătrundere între acțiunile inițiate în plan local, județean și național, spre a putea fi salvată, revitalizată și păstrată tradiția Călușului în Teleorman, cum se poate întâmpla și în alte părți?”(p.8). Și tot de la început, autorul ne asigură că nu și-a propus să avanseze idei sau soluții pentru salvarea de care amintea, însă „a realizat o radiografiere exactă, însoțită de un corpus al descrierilor Călușului așa cum s-a practicat în diferite localități” (ibid.).
Monografia urmează pe cât posibil datina, obiceiurile, ceremoniile, ritul în sensibila lor diferențiere. Călușul din Teleorman (textul lucrării ne prilejuiește multe astfel de argumente) are suficiente lucruri cu care se deosebește de variantele lui din Olt, din Vlașca, din Argeș, chiar și de cele din fostul Romanați de care credem că se apropia mai mult. Exigențele demersului cercetării se identifică în cele formulate, în principiu, de Ov. Densușianu, de H.H. Stahl, de Ov. Bârlea pentru culegătorii de folclor și Stan V. Cristea se ridică la nivelul acestora cu monografia sa.
Iconografia lucrării, prin cele 123 de imagini diferite, prilejuiește și ea, atât cât a fost posibil (nu peste tot unde s-a practicat Călușul s-au mai păstrat imagini cu acesta), observații legate de recuzită, de costume, de actele apotropaice aferente, de asistență, iar harta sinoptică de la final este de vădită utilitate, ea prilejuind informații nu numai despre atestarea în sincronie a obiceiului, ci și în diacronie, fiindcă vine cu atestări pentru perioade memorabile: 1840-1850; 1851-1900; 1901-1947; 1948-1989; 1990-2000 și, totodată, cu relații despre prezența formațiilor de călușari–bărbați (1935-1947; 1948-1989; 1990-2020) și despre formațiile de copii (1948-1989; 1990-2020). Pentru partea pur teoretică, de specialitate am putea spune, autorul se sprijină pe credibilitatea unor etnologi de talia Ancăi Giurchescu, a Sandei Larionescu, a lui Gail Kligman ori a lui Vlad-Ionuț Semuc în ce privește secvențele esențiale din structura ritualului: pregătire (abstinențe rituale), ridicarea steagului, Călușul propriu-zis cu colindatul extins sau restrâns, cu interludii dramatice, cu acte de vindecare a unor boli considerate de natură magică, dans de virtuozitate și încheind cu dezlegarea Călușului.
Pe temeiurile solide ale cercetărilor generale privind obiceiul, Stan V. Cristea trece la explorarea spațiului de referință de unde aduce, cu acribia binecunoscută, toate informațiile de care avea nevoie, de asemenea pe perioadele istorice propuse și motivate documentar. Diferențele semnalabile se referă sintetic doar la aceste perioade, fiindcă descrierea pentru localitățile inventariate prilejuiește, la rândul ei, comparații între ele – informațiile sunt suficiente și cuprind diferitele paliere ale ritualului.
Descrierea făcută de călușarii înșiși are credibilitate aparte. Iată de pildă o privire secvențială a Călușului la Drăcșenei: „1. Tăiatul copacilor (în satul vecin, Drăcșani, „Tăiatul grâului”). Mutul dă călușarii la rând și-i taie cu sabia. Cad în mâini (creci) ca adevărați copaci. Face pod și procedează la : 2. Trecerea podului: Întâi încearcă podul pe dedesubt, călușarii se surpă peste el. Apoi, victorios, îl trece, în acordul viorii, pe deasupra, podul se surpă. Se supără și-l împrăștie. Să-i împece, face: 3. Împărțitul pogoanelor. Perimetre din ciomege fac călușarii astfel (pătrate cu laturile din ciomegele lor, de unde deducem numărul par al acestora n.n. I.C.). 4. Apoi, călușarii iau imaginar semințe din fesuri și seamănă [Se face/ se mimează] Semănatul. 5. Se face pe urmă Plimbatul măgarilor: Cei mai voinici înșfacă pe cei mai mici și, /cu ei/ după gât, se iau cu ei după public. 6. Se face apoi Atacul: În sunetul viorii – ca la «77» –, călușarii, cu ciomegele la șold, atacă într-o direcție indicată de Mut cu sabia, care dirijează totul. «Zăi! Zăi!», zic ei… Vătaful, în acest caz, e «căprar». 7. Apoi călușarii se răscoală, prind Mutul, îl pun pe o scară și-l aruncă într-o grădină. Sar gardul la el, îl culcă ca pe mort, i-aprind lumânări și-l jelesc – Jelitul Mutului. Jelind, îl înjură: «Muriși bă, că prea erai al dracu’». Mutul înviază, se ia cu sabia după ei, dă «porunci» la Vătaf să-și adune călușarii” (p.82).
Informațiile despre Căluș sunt ușor diferite de la o localitate la alta. Fără să urmeze un chestionar (nici nu ar mai fi posibil azi), relațiile sunt obținute peste vreme, uneori descrierea făcând-o subiecți care au făcut parte dintre călușari, alteori ea vine de la cei care cunosc direct tradiția din viața satului sau din alte surse credibile. Iată de pildă o relație despre Jurământ, de la Pietroșani: „Fiecare pune mâna pe steag în timp ce-l leagă Vătafu. Nimeni nu vorbește. Vătaful leagă câteva spice de grâu, căpățâni de usturoi verde și pelin verde. Dacă cade ceva, moare Vătafu. După ce a legat Steagu, Vătafu zice și călușarii odată cu el: «Jurăm să ne legăm să fim cu toții cât ține Călușul, să jucăm în credință, să ascultăm și să nu dosim nimic!» Jurământul nu are un text fix. «Îl închipuie pe loc Vătafu». După ce au pus Jurământul, Stegarul ia Steagul, se face un joc, după care se vine la Vătaf acasă, unde se păstrează Steagu.”(p86).
La fel, sunt consemnate diferențe și în ce privește ceata călușarilor de la o comună la alta; aici sunt alte date semnificative despre Căluș privind numărul variabil al călușarilor – de la 5-9 oameni la Nenciulești, la 13 călușari la Conțești, dar ceata putea fi și din număr par, de pildă la Peretu (8-10-12 călușari). Peste tot, însă, Vătaful era cel mai bătrân și el știa cel mai bine jocul și regulile rituale, atribuțiile lui (p.118), în timp, au rămas esențial aceleași. Recuzita este și ea destul de importantă, fiindcă diferențele nici aici nu sunt esențiale (p.136): Ciocul Călușului (efigie a zeului cabalin purtată de regulă de Mut), Steagul Călușului, Masca Mutului, Falusul Mutului, Sabia Mutului, Biciul Mutului, Bețele călușarilor, leacurile (de un real interes nu numai pentru etnologi) etc. La fel de importante sunt și datele despre ritualul Călușului (momentul pornirii Călușului, durată, nașterea simbolică a Călușului, legarea Steagului, jocul Călușarilor, dar și colindul cu Călușul pe la curțile gospodarilor (p.170) etc. – cu prilejul fiecărei secvențe sau funcții rituale autorul urmărește în teritoriu descrierile/ relatările cunoscătorilor, sursele scrise.
O tradiție așa de puternică și cu un substrat mitic, îndelung controversat, dar mai ales cu o aderență așa de mare în mediul rural nu putea fi trecută cu vederea la fractura ideologică de după cel de al Doilea Război Mondial: „Odată cu instauratea regimului totalitar în România, începând cu anul 1947, se constată un fenomen cu impact negativ asupra tradiției Călușului, și anume accentuarea demagizării, desemantizării și deritualizării sale, fenomen pe care îl subsumăm unui proces de destructurare a Călușului, ca urmare a politicii și propagandei oficiale”(p.216). Sincopa îndelungată care a urmat, nu numai din cauza asocierii ritualului cu Rusaliile, a avut efect adânc în receptarea acestuia pentru că, atât cât s-a mai păstrat în acei ani, Călușul a fost brutal deposedat de atributele sale tradiționale și, cum ruptura nu putea fi definitivă, obiceiul s-a redus la spectacolul scenic, și el pauperizat coregrafic până la schematism. Reluările ulterioare au rămas palide nostalgii ce n-au mai putut reanima tradiția după ce a fost tulburată în temeiul ei de credințe. Or și asupra acestor aspecte autorul insistă și se documentează cu râvnă constantă. Bibliografia și toți indicii de sursă vin, pe de altă parte, să completeze o întreprindere laborioasă, pe care de regulă și-o asumă doar echipe de cercetători; Stan V. Cristea a făcut-o strălucit în timp, cu minuțiozitate, cu pasiune și cu competență de unul singur.