Balaci Nelu Pașcu
Dosarul Kosovo
Editura Convex, Oradea, 2020

 

 

Așa-numitul ,,Dosar Kosovo”, a fost pentru juristul și scriitorul Pașcu Balaci un demers oarecum insolit, în sensul de a se focusa pe un areal a cărei pondere în sfera balcanistică ar fi putut fi minimalizată. Nefiind nici pe departe așa însă, tocmai din pricina impactului larg avut, dacă avem în vedere angajamentul instituțional, implicativ și decizional la nivel european (și nu numai). În mod cronologic, structural și secvențial, se face o adevărată radiografiere a evoluției stărilor de fapt și evenimențiale, de după abolirea autonomiei provinciei Kosovo (din 1989) – după venirea la putere a lui Slobodan Miloșevici – urmată de revolta albanezilor kosovari (din 1990), de represaliile sârbilor, iar apoi (în iulie 1990) de declararea în mod unilateral a independenței provinciei Kosovo, de către liderii albanezi. După ce scriitorul Ibrahim Rugova este ales președinte al autodeclaratei Republici Kosovo, urmează o serie de conflicte și ciocniri sârbo- kosovare, până ce (abia în 1999), Consiliul de Securitate al O.N.U. și N.A.T.O. recurg la bombardamentele împotriva Iugoslaviei (în 24 martie 1999, până în 11 iunie, același an).
Pașcu N. Balaci face un excurs-periplu istorico-geografic în peninsula balcanică, abordează problematica crizei provinciei Kosovo și încercarea de rezolvare a conflictului pe calea arbitrajului internațional, aici invocându-se lucrarea lui Hugo Grotius („părintele dreptului internațional”), „De jure belli ac pacis”(Despre dreptul războiului și al păcii) și principalele sale articulații în structuralitatea facticității. După Conferința de la Rambouillet (mai 1999), este clar eșecul încercării de resorbție a conflictului din Kosovo prin arbitraj internațional. În textul Declarației de independență a Republicii Kosovo, se specifică faptul că aceasta a fost plasată sub administrarea provizorie a Națiunilor Unite, dar și că Republica Kosovo „este un caz special apărut din dezmembrarea unilaterală a Iugoslaviei și că nu constituie un precedent pentru oricare altă situație” (subl. mea), cum ar fi fost tentați să creadă (și să susțină), de pildă, adepții separării de România a Ținutului Secuiesc. „Reafirmăm în mod clar, specific și irevocabil, că Republica Kosovo va fi angajată juridic să respecte prevederile din cele 12 puncte ale Declarației”, se mai afirmă răspicat și ferm, sub semnătura președintelui Adunării Naționale din Kosovo, Jakup Krasniqi (18 februarie, Priștina, 2008).
În ce privește aspectul literar de care aminteam în titlu, acesta se reliefează printr-un studiu de caz în care, zice autorul, „am stat de vorbă cu un albanez din provincia Kosovo, pe nume Berișa Etem, fost ofițer al armatei iugoslave și care nu s-a supus ordinului de recrutare, refuzând să fie trimis pe front împotriva slovenilor, fugind în străinătate și stabilindu-se în cele din urmă în România, la Oradea”. Acesta e căsătorit cu o româncă, dar – probabil pentru că România nu recunoaște independența noului stat Kosovo, zice el – nu i s-a acordat cetățenia română, deși a încercat de trei ori până acum. Pe bulevardul Decebal din Oradea, la sediul firmei „S.C. Kosova S.R.L.”, Pașcu Balaci îi ia un interviu lui Berișa Etem, în care acesta, între altele, povestește despre demonstrațiile pentru independența Kosovo, din anii 80 ,,când președintele Iosip Broz Tito a venit la Priștina și Prizren să domolească spiritele. Croatul Tito, zice Etem, a încercat mereu să dea albanezilor kosovari aproape toate drepturile pretinse; dar apoi, după 90, noul președinte, Miloșevici, s-a manifestat în contra liberalismului luminat al lui Tito, desființând autonomia provinciei Kosovo. Așa s-a ajuns apoi la Alegerile libere din Kosovo, după ce R.S.F. Iugoslavia fusese făcută țăndări”.
Este adusă în discuție și activitatea lui Vincent Dudant, reporter de la „Rose des vents”, a cărei carte intitulată „De la Tiraspol la Zagreb” (via Afganistan, Algeria, Nepal, Nicaragua, Ruanda) a fost tradusă în românește chiar de Pașcu Balaci, cu o prefață de regretatul critic literar clujean Petru Poantă. Sunt reproduse fragmente deosebit de captivante, elocvente și incitante din țările în care V. Dudant a activat ca și corespondent de război – inclusiv în Balcani – din viața unor oameni aflați în suferință sub amenințări și teroare, care luptau pentru drepturi și libertăți democratice. Iată ce spunea Heidi, fostă studentă, atunci liber- cugetătoare, de identitate musulmană: „La 18 ani, viața mea nu mai are niciun sens. Am trăit vreme de mai mult de un an îngropată într-o cavernă, la vreo 30 de metri de tranșeele dușmane. Apoi, zilele mi le petreceam prin baruri, prietenul meu fiind mobilizat de doi ani. Pentru mine și cei din anturajul meu, nimic nu va mai fi ca înainte. Dar nu este acum momentul să lăsăm garda în jos.”
În concluzie, Dosarul Kosovo – cartea lui Pașcu Balaci, despre care am glosat succint aici – este un remarcabil melanj istoric, politic, juridic și literar, capabilă a stârni interesul (și nu doar de „nișă”, cum s-ar putea insinua) unei largi categorii de cititori, pasionați de evoluția onticităților mai mult sau mai puțin sistemice ale balcanismului și balcanicității. Pentru că palpită, această lucrare, de specificități ancorate în informații, evenimente, adevărate entelehii politico-juridice, precum și iradiante „pepite aurifere” cu caracter eminamente literar.