Anii ’80 din întunecatele decenii românești ale dictaturii comuniste ies la lumină în romanul-surpriză al prozatorului Constantin Cubleșan La ferestrele Europei (apărut la Junimea, Iași, 2024). Precaut, autorul ne avertizează din start să nu căutăm asemănări cu persoane reale și-i respectăm dorința, deși, cunoscând lumea ziariștilor din Clujul perioadei semnalate, tentații de identificare ar fi. Nu puține. Căci despre Clujul acelor ani este vorba în romanul luat spre analiză. Reperele urbanistice sunt recognoscibile la tot pasul. Autorul nu se ferește să le folosească în stăruința-i cunoscută de a fixa elementele descriptive ale narațiunii. Memorialist desăvârșit, Constantin Cubleșan a scris cărți importante de evocări referitoare la viața literară și gazetărească a Clujului. Pitorești ilustrări literare aduc în prezentul narațiunii „strada Clinicilor” „Colina Zorilor”, „Turnul Croitorilor”, restaurantul „Fetițele vieneze”, e amintită fabrica de încălțăminte „Janos Herbak”, devenită „Clujeana”, actualmente distrusă. Rolul lor e pur decorativ, dar creează cadrul ambiental necesar pentru a propune o dezbatere despre „nobila profesie de ziarist” din totalitarismul comunist. Celelalte sintagme, specifice perioadei osândite, sunt de-a dreptul deranjante, obositoare. De aceea am strâmbat din nas, sastisit, când am dat din nou peste aliniamente frazeologice de tipul „județeana de partid”, „tovarășul prim”, „învățământ ideologic”, „tovarăși activiști”, „aparatul județean al sindicatelor” „bufetul partidului”, festivalul multilateral dezvoltat „Cântarea României” și alte ziceri din vocabularul „activiștilor de partid”, intrate automat în mentalul colectiv al epocii. Care partid? Partidul unic al muncitorilor și țăranilor, desigur! Al nomenclaturii odioase, adică! Cuvântul „tovarășul”, simbol al dictatorului, inspira teamă. Dar mi-a picat cu tronc descrierea succintă, admirabil de exactă și sugestivă: „Clădirea județenei de partid arată ca o construcție din bomboane fondante”. Azi și bomboanele fondante sunt uitate. Au fost înlocuite cu alte delicatese. Dar nu putea fi înlocuită această terminologie, deoarece, spune prozatorul mai spre sfârșitul romanului său „Opera unui scriitor trebuie să fie oglinda vremii sale”. Sub acest aspect, demersul scriitorului este nu numai motivat, dar și absolvit de vreo vină nostalgică. Așa a fost epoca, realist și fidel oglindită în roman.
Nucleul epic se constituie în jurul excluderii din redacția unui ziar local a lui Serafim Loga pentru că… a fluierat în biserică. El dă în vileag, în ziar, faptul că geologul Bogățean, care descoperise zăcământul de fier de la Căpria, a fost furat de către membrii Comitetului geologic de la București. Plin de curaj, ziaristul insistă în mai multe articole asupra furtului brevetării. Descoperirea lui Bogățean e atribuită „ginerelui cuiva cu funcție importantă pe undeva pe sus”. Serafim Loga (Fimi) consideră că a dat lovitura cu această „bombă de presă autentică, puțin practicată la acea vreme”. Se iscă un scandal, „organele” la putere se agită, iau măsuri și ziaristul este îndepărtat din redacția ziarului. Adevărul este încătușat și camuflat. Dar Serafim nu se lasă. El vrea să afle ce și cum, de ce a fost pus pe liber și care e „capul de acuzare”. Răscolește tot aparatul de partid al județenei, merge și la București, dar lucrurile intră într-un con de umbră. Mușamalizare specifică, spălare pe mâini jegoase. Proscrisul rămâne pe mai departe marginalizat. Un securist binevoitor vrea să-l ajute să-și redobândească postul pierdut, desigur, contra unor servicii. Așa mergeau lucrurile înainte de 1989.
În foiletonul său „Poveste despre o comoară”, Fimi scrie despre zăcământul de fier descoperit ca despre o „împărăție alegorică”. Ceea ce trezește suspiciuni, interpretări. În „povestea” cusută cu ață albă apar Negură Împărat și Împărăteasa cea rea. Împărăteasa face experiențe chimice în eprubete. Trimiterea spre „cabinetul 2” este evidentă. Acestea erau subiecte tabu în epocă și îndrăzneala lui Fimi trebuie pedepsită exemplar. Un foarte bine portretizat personaj este Vasile Oiță, olog, coleg de redacție cu naratorul. El e îndrăgostit lulea de Maria Luțaș, fiica unui „șef la Sindicate”. Din muncitor în fabrică, prietenul lui Fimi urmează curs seral liceal, frecventează cenacluri literare și ajunge ziarist. A rămas în cârje după o poliomielită și asta l-a înrăit. Vorbăriile dintre ei doi și alți ziariști pun în evidență atitudinea iconoclastă a lui Vasile Oiță, bețiv și liber la vorbă, un răzvrătit împotriva regimului care suportă tot mai greu povara minciunilor din presa aservită, plină de fraze golite de conținut. Moare în zilele revoluției din 1989, provocându-i pe militarii scoși în stradă să apere „cuceririle și izbânzile comunismului”. Este panorama unei epoci sumbre din societatea românească, văzută prin prisma unui erou-narator-ziarist înzestrat cu luciditate și rațiune. Împovărat de divorțul cu Letiția, ajunge să se confrunte cu ex-socrul lui, medicul Bazilescu. Acesta avea în pivniță, bine dosită într-un dulap, o întreagă colecție de cărți din operele lui Mao-Tze Dun, Stalin, Lenin, Gheorghe Gheorghiu-Dej, dumnezeii și apostolii ideologiei comuniste. După un accident de mașină, Fimi o cunoaște pe Arancia în spital, studentă din Argentina și vrea să plece cu ea peste ocean. Se vorbește pe la colțuri despre Solidarnosc și reformele lui Gorbaciov. Într-o doară, Fimi îi sugerează lui Vasile Oiță să scrie un roman cu titlul La ferestrele Europei, dar acesta se înfiripă chiar sub ochii noștri. Pentru că „La ferestrele Europei s-au aprins luminile. Toată lumea e trează. Numai la noi ferestrele par întunecate, ca la o casă pustie”. Urmează revoluția: „în aer pluteau norii unei furtuni nemaivăzute”, sunt semnalate „fapte ieșite din matca lor”, „străzile fremătau”, „era o stare de tensiune mocnită”. E momentul în care apare necesitatea ca adevărul să fie spus și scris în publicațiile momentului. Fimi intră în febra acelor zile și e îmboldit să scrie, să spună totul în deplină libertate.
Acțiunea romanului se împletește din multe fire colaterale. Materia epică e structurată în două părți, desemnate ca deambulări ale personajului narator între Scila și Caribda, preocupat să-și afle dreptatea într-o societate cameleonică: Strada Arini și Parcul. Digresiunile dau consistență discursului ancorat în zona unui subiectivism nu în întregime camuflat. Cum numește pe cineva autorul, cum se lansează în biografia acestuia, în trecutul lui revelator pentru funcția caracterologică îndeplinită în narațiune. Fraza are amplitudine polifonică și înaintează, ca în alte scrieri în proză ale lui Constantin Cubleșan, în dulcele stil clasic ardelenesc. E surprinzător cum a reușit să-și păstreze intactă naturalețea și suplețea expresiei, după ce a scris atâtea cărți de critică literară care modifică, volens nolens, concepția despre scriitură sau lasă urme asupra gândirii prozatorului. Romanul La ferestrele Europei este o dovadă peremptorie că scriitorul și-a urmat cu credință și consecvență vocația de prozator, adăugând încă un roman la seria de scrieri în proză, un roman care merită toată atenția.