Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Un unchi cinefil

Un unchi cinefil

 

 

Întru pomenirea lui Iosif Iacob, neobosit povestaș

În Zenda copilăriei mele rulau două filme pe săptămână, unul marțea și joia, celălalt sămbăta și duminica. Marele meu necaz era că nu puteam vedea decât filmul care rula duminica după-amiaza, de la ora trei. Marțea și joia filmul începea la ora șapte seara și părinții mei nu puteau accepta în ruptul capului ca eu să umblu pe uliți când se termina filmul, aproape de ora nouă. Și asta nu pentru că mi s-ar fi putut întâmpla ceva, Doamne ferește, căci Zenda nu era un sat mărginaș și lipsit de priveliștea lumii, cum scria știm noi cine despre satul lui moldav, era un sat cu oameni toți unul și unul, care știau să se poreclească cu mult drag unii pe alții. Nu se cădea însă ca eu să vin acasă la ceas târziu, mai ales toamna și iarna, tocmai când ies de la birtul Auricăi marii bețivani ai satului, puși la grea încercare de a ține drept drumul spre casele lor.
Bunul meu unchi Iosif, mare iubitor de poveste și de vinars de prună băut cu Păvăloancă și cu Ionuț Bârconea la poarta doamnei Zăvoi, poreclită Slătinănița, a încercat să mă ajute. „Păcat că nu-l lăsați mâine seară la film, pregătea el din vreme terenul, e un film frumos pentru copii. Mi-a spus mie văru Sinesie, care l-a văzut la Sebiș!” Mama îi dădea imediat replica: „Filmele pentru copii sunt puse duminica la trei, nu noaptea!”. Unchiul Iosif nu se dădea însă bătut și în săptămâna următoare încerca din nou să-și ajute nepotul: „Ar fi bine să-l lăsați, mâine seară e un film cu ilegaliști!”.
Mai târziu aveam să aflu că în tinerețea lui unchiul Iosif a fost social-democrat, mă rog, membru al partidului, cu siguranță simpatizant al „tovarășului Titel”, om „tare faină” și „tare popular”, cu toate că l-a văzut o singură dată când, cine știe cum, Titel Petrescu s-a întâlnit cu tăietorii de lemne din pădurile Ravnei și a mâncat cu ei clisă friptă la frigare și a băut și un pahar de vinars.
Așadar, unchiul Iosif insista că va rula un film cu ilegaliști, în realitate era un western, Ultimul tren din Gun Hill, cu Kirk Douglas, care a fost reprogramat pentru sâmbăta la ora trei și la care ne-am dus „cu școala”, film care mie mi-a plăcut, nu însă și președintelui sfatului popular al comunei Zenda care a cerut sancțiune pentru directorul școlii că a dus elevii nu doar la un film american, ci și imoral, dacă ne gândim la un viol doar sugerat în film.
Părinții mei nu se lăsau înduplecați nici de argumentele politice ale unchiului Iosif, dar tot unchiul a găsit soluția salvatoare. Într-o seară, la cină, și-a amintit că a văzut el cândva un film frumos, nu mai ține minte cum se numea, asta s-a întâmplat de mult, când a fost el concentrat la Arad în timpul războiului. Și pe nepusă masă i s-a făcut dor să mai vadă filme. Și le va vedea marțea sau joia seara, când treburile casei, la care nu participa cu prea multă însuflețire, erau isprăvite. Cel mai mult s-a bucurat mătușa Mărioara, gândindu-se că măcar într-o seară a săptămânii unchiul va uita de birtul Zendei și de bunii săi prieteni de pahar.
Așadar, unchiul Iosif s-a hotărât să meargă în fiecare seară de marți la film, dar nu singur, ci cu nepotul, cu mine adică! Tot el va plăti și biletul, care, fie spus, costa o nimica toată! „Cred că aveți încredere să-l lăsați cu mine la film. O ba?”.
Cum nimeni nu a îndrăznit să-l contrazică pe unchiu, a doua zi, să fi fost marți, să fi fost joi? la ceasul înserării am plecat cu el la filmul care rula la Căminul Cultural.
Căminul Cultural se afla chiar în centrul comunei, nu prea departe de casa noastră, între biserică și Sfatul Popular și, mai ales, lângă birtul unde se adunau oameni vechi și de treabă ai satului.
Tocmai cînd mă pregăteam să-i spun că sunt mândru că merg cu el la film, unchiul Iosif s-a oprit chiar în fața Căminului Cultural, la câțiva pași de birtul Auricăi. Mi-a întins leul pentru biletul la film: „Du-te tu la film, eu intru la birt. Cînd se gată filmul ne întoarcem amândoi acasă”.
Am plătit biletul și am intrat plin de importanță în sala mare a Căminului Cultural din Zenda, după ce-l lăsasem pe unchiu la birtul de peste drum. Nu-mi aduc aminte ce film am văzut atunci, în marțea aceea de sfârșit de toamnă, dar m-a captivat atât de mult încât nici măcar pentru o clipă nu m-am mai gândit la bietul meu unchi, rămas totuși în siguranță alături de bunii lui prieteni Păvăloancă și Ionuț Bârconea.
După încheierea filmului, am părăsit îngândurat sala căminului, despărțindu-mă cu greu de lumea eroilor pe care-i urmărisem cu sufletul la gură vreme de aproape două ceasuri.
Unchiul Iosif mă aștepta afară. „Ți-a plăcut filmul?”. Eram încă emoționat, parcă nici nu puteam vorbi, așa că am dat doar din cap aprobator. „Să nu ne grăbim, m-a prins de mână unchiul, să mergem încet, iar tu să-mi povestești, pe drum, filmul.”
Atâta am așteptat! Flatat că unchiul apreciază talentul meu de povestitor, am început cu genericul filmului, o zi cețoasă, cum se risipește apoi ceața, cum încep să se deslușească chipurile personajelor, apoi secvențe din film, cele care mă impresionaseră pe mine mult de tot, apoi finalul, se aude un singur pocnet de armă, unul singur fiindcă era doar un singur glonț destinat personajului principal, care moare, firește, dar nu cade, nu putea să cadă, se vede doar cum o pădure se rotește amețitor, înainte de a scrie pe ecran. „Sfârșitul filmului.”
Ai casei nu se culcaseră. Tata s-a dovedit foarte curios la acel ceas de seară: „Ți-a plăcut filmul, unchiule?” Eu am înghețat. Netulburat și oprindu-se din mâncat, calm, unchiul a început să le prezinte celor din casă filmul. Mai întâi genericul. Nu înainte de a spune ce curată era sala căminului cultural în acea seară, o plăcere să stai la film. Și ce cald era acolo, păcat că niște neisprăviți au vorbit în sală în timpul filmului. Unchiul a revenit la generic: o zi cețoasă, cum se risipește apoi ceața, cum încep să se deslușească chipurile personajelor. Nu a uitat secvențe din film, exact cele care mi-au plăcut și mie și pe care i le povestisem în drum spre casă, apoi finalul: se aude un singur pocnet de armă, unul singur fiindcă era doar un singur glonț destinat personajului principal, care moare, firește, dar nu cade, nu putea să cadă, se vede doar cum o pădure se rotește amețitor, înainte de a scrie pe ecran. „Sfârșitul filmului.”
Este greu să-l oprești pe unchiul din povestit: „Dar cel mai mult mi-a plăcut atunci când (trebuie să-l iertăm, nu vorbea de scene sau de secvențe) soldatul se întoarce din război și se oprește la marginea satului, într-o pădure de mesteceni. Privește de acolo satul și pe obraji încep să-i curgă lacrimi. Din creanga mesteacănului retezată de o schijă picură seva care i se scurge pe obraji, amestecându-se cu lacrimile”.
Asta a fost prea mult pentru mine. Văzusem filmul cu mare atenție, tot ce am văzut i-am povestit unchiului, dar secvența aceea cu lacrimile amestecate cu seva copacului nu o văzusem. Nu se amestecau lacrimile cu seva, nici vorbă, soldatul se întoarce pur și simplu acasă și atât!
Apoi mi-am adus aminte că unchiul Iosif transforma în poveste până și drumul la magazinul sătesc, drum pe care trebuia să-l povestească la întoarcere. Degeaba încercai să-l întrebi dacă a cumpărat ce i s-a cerut, el începea cu ieșirea din casă, eveniment important ce nu trebuia să-i scape, după cum eveniment era pentru el fiecare întâlnire cu cineva. O dată l-am întrebat dacă e adevărat că minte. Așa îmi spunea bunica, pe care am iubit-o mult de tot, când îi povesteam câte ceva: „Numa să nu fii mincinos ca unchiu-tău Iosif!”. Unchiul nu a acceptat niciodată că ar fi mincinos, el punea doar de la el, „pun de la mine, nepoate, că altfel nu mă crede nimeni”.
Felul cum a povestit unchiul filmul i-a determinat pe mama și pe tata să vadă și ei pelicula, peste două zile, adică joi seara.
Joi dimineața am mers la școală, mi-am făcut temele, am citit ceva, seara s-au întors ai mei de la film. Unchiul venise mai repede acasă: „V-a plăcut filmul?”
Tata nu era unchiul Iosif, el a vorbit de scene și chiar de secvențe: „Mi-a plăcut mult scena în care soldatul se întoarce din război și se oprește la marginea satului, într-o pădure de mesteceni. Privește de acolo satul și pe obraji încep să-i curgă lacrimi. Din creanga mesteacănului retezată de o schijă picură seva care i se scurge pe obraji, amestecându-se cu lacrimile”
Se făcuse târziu dar tata a socotit că mai are timp să-mi verifice tema la matematică. Cu nelipsitul creion bicolor în mână urmărea atent fiecare cifră. Eu nu mă uitam însă la foaia de caiet, mă uitam pe fereastră și vedeam cum în lumina becului din fața casei se ivesc primii fulgi de zăpadă din acel an. Aș fi vrut să le spun tuturor vestea cea mare, dar cifrele severe din caietul meu de teme m-au convins că deocamdată nu e vreme de așa ceva!

 

 

(Din volumul în lucru Oameni de dincolo. Adevăr romantic și minciună… românească)

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg