1. Prima schimbare a chipului său de a fi o reprezintă pentru V. G. Paleolog întâlnirea celor doi parsi, Anton Şamarodian şi Apolitis, refugiați în România, la Craiova, în urma masacrelor armenilor creştini, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, care scrutau viitorul prin aruncarea şi citirea unor zaruri cu semne zoroastrice. Ultimul i-a dăruit două zaruri, cărora mai târziu el le-a adăugat alte patru. Zarurile i-au prefăcut viața „în aventură şi risc”. Prin ele s-a petrecut a doua schimbare a chipului său de a fi, identificându-se şi despărțindu-se de Macedonski. Şi tot prin zaruri se continuă şi se frânge ucenicia întru trufaşa carieră dată de şcoli şi doctorate, pentru a se desfăşura ucenicia întru Brâncuşi, cu reflexia şi înțelegerea devenirii artei. Şi-a omului, cu tainele lor cu tot. Este a treia schimbare a chipului său de a fi.
Zarurile, acest scandal pentru rațiune!
În 1972 ține, la Universitatea Populară din Bucureşti, conferința Zarurile şi poezia; la întoarcere, întâlnindu-ne, mi-a dat o pagină, unde în dreapta erau imaginile cu hieroglife, semne şi simboluri ale celor 36 de fețe ale celor 6 zaruri, şi în stânga, un text rezumat, pagină dintre cele ce au circulat prin sală spre uimirea, curiozitatea şi stupefacția auditoriului. Spre a nu se pierde, o transcriem:
„Zarurile şi poezia
Din negura vremurilor, precum talazul, ne venea şi revine datul în arşice pentru a ghici.
În Apus, acest aspect al gândirii creatoare şi poetice se perpetuiază printr-o filiațiune ezoterică printre cari un Leonardo da Vinci spunea:
«Vederasse l ossa d morti con veloce moto, trattare la fortuna del suo motore – i dadi».
«Natura a piena d infinite ragioni, che non furono mai in isperienza».
Nietzsche:
«Dacă vreodată, jucând cu Zeii, am aruncat zarurile mele pe dumnezeiasca masă care este pământul, pentru că într-adevăr o Dumnezeiască Masă este Pământul, ce tremură sub cuvântul creator şi sub rostogolirea zarurilor de către Zeii…»
Stephane Mallarmè scria:
«Toute pensee emet un coup de dés.
Le hazard en peut faire jaillir un monde…»

În Orient, unii armeni, moştenitori ale unor tradiții poate izvorând de la Zoroastru, mai caută şi azi să ghicească viitorul aruncând nişte zaruri ale căror fețe poartă semne antice.
La începutul veacului, copil fiind, am surprins acest vechi obicei la un bătrân armean prigonit până în România din cauza credinței sale. Câțiva ani mai târziu, învățătorul meu întru poezie, Alexandru Macedonski zâmbea binevoitor auzindu-mi intențiile de a inventa un joc de zaruri cu simboluri poetice. Îmbătat de libertate, am ajuns la Paris, unde întâmplarea a vrut să-l întâlnesc pe Brâncuşi, prietenia noastră pecetluindu-se sub semnul acestor zaruri. Am meşterit şase, din marmură, şi am adăugat câteva simboluri apusene celor zoroastrice. Brâncuşi împrumută unul din ele, arhaica spirală care înseamnă Bucuria, pentru a face din el portretul lui James Joyce, zis şi Fennigan, un alt prieten al nostru.
Spre seara vieții mele, las tinerilor cele şase zaruri ale mele cu ieroglifele lor străvechi şi clare, pentru ca să se joace cu ele, fiindu-le izvoare de inspirație pentru atâtea poeme şi alte opere de artă câte stele sunt pe cer.
V. G. Paleolog”

Avea pe masă şi pe rafturile bibliotecii mai multe rânduri de zaruri, confecționate din marmură, din lemn, sau din alte materiale. Pe primul zar se aflau hieroglifele ce însemnau: Eu, Eu în Univers, Zeii, Înfruntarea Zeilor, Timpul, Castitate; pe al doilea: Conştiința, Spiritualitatea, A fi, Geometria, Senzualitatea, Identitatea; pe al treilea: Echilibru, Forma, Viața, Trăirea, Muzica, Bucuria; pe al patrulea: Moartea, Iubirea, Destinul, Etica, Materia, Bucuria de a fi; pe al cincilea: Concluziile, Inteligența, Literatura, Simbolul, Ştiința, Perfecțiunea; şi pe ultimul: Cauza, Verbul, Acțiunea, Plăcerile trupului, Durerile trupului, Infinire, Eu şi celelalte lumi.
Odată, răspunzând curiozității mele, a luat un zar în mână şi, privindu-i fața pe care era încrustat un cerc cu punct în mijloc, mi-a lăsat câteva cuvinte: „Este Eu în Univers. Adică, punctul din mijloc este centrul lumii, punctul de origine ale tuturor lucrurilor şi lumilor, unitatea primordială, după cei vechi, sau unus mundus, Sinele, arhetipul ordinii şi al Bătrânului, după Jung; acesta transcende eul individual, este o continuă iradiere, nu-i aşa?, de facere a cercului, a lumii. Circumferința nu poate exista fără centru, dar centrul fără ea, da. Prin punctul acesta omul îşi găseşte identitatea, stă față către față cu Dumnezeu. Pe multe pietre sau obiecte preistorice s-a găsit acest semn, această dodie hieroglifică. Trebuie să-i auzim, lăuntric, foşnetul când aruncul de zaruri ne-o întoarce cu fața spre noi. Lumea se generează prin fraze de
hieroglife…”

2. Într-un voluminos dosar „dospea”, cum zicea el, manuscrisul Zarurile, la care mereu mai adăuga câte ceva în vederea publicării. Cartea Zarurile era anunțată la rubrica Va apare în curând, alături de A treia Carte despre Brâncuşi, Nuvele filosofice şi Despre Leonardo da Vinci, încă din 1945, pe o pagină de la sfârşitul cărții Despre Erik Satie şi Noul Muzicalism, tipărită în stil manierist la tiparnița sa de la Corlate.
Picase aici chiar şi ciudat-construitul volum de 10 sonete, Cent mille milliards de poemes, (1961), al lui Raymond Queneau.

Poetul francez, care la Editura „Gallimard” îngrijea celebra colecție Pleiade, era prieten al multor artişti români, de la Brâncuşi – lângă care locuise cândva (11, Impasse Ronsin) şi pentru care scrisese poemul L’atelier de Brâncusi, intrat în antologia de cinstire a Artistului, Masa tăcerii. Simposion de metafore la Brâncuşi, (Ed. Univers), realizată de Ion Caraion în 1970 – şi până la Marin Sorescu, pe care îl cuprinsese cu poemul Shakespeare în antologia celor o sută de poeme ale tot atâtor poeți ai lumii. Volumul Cent mille milliards de poemes, trimis cu dedicație lui V. G. Paleolog, era construit pe ideea de „arunc de zaruri”, de permutări, paginile fiind decupate pe sub fiecare vers şi odată cu întoarcerea câte uneia se schimba în ordine câte un vers, celelalte rămânând aceleaşi. În felul acesta sonetul îşi schimba mereu câte un vers, în funcție de întorsul paginilor, generând alte şi alte sonete. În cuvintele şi explicațiile poetului: „Fiecare vers fiind înscris pe o bandă separată, de carton, e lesne de văzut că cititorul poate să compună 10 la puterea 14 sonete diferite, adică o sută de mii de miliarde. (Ca să fiu mai explicit cu indivizii sceptici: fiecărui prim vers (dintr-un total de 10), putem face, dacă vrem, să-i corespundă zece versuri secunde diferite; există deci o sută de combinații diferite între cele dintâi două versuri; adăugându-l şi pe-al treilea, acestea fi-vor o mie şi, pentru cele zece sonete, adică toate, avem chiar rezultatul enunțat mai sus.) Acum, dacă lectura unui vers durează 45 de secunde, iar schimbarea foii – 15, în opt ore pe zi, 200 de zile pe an, obținem mai mult de un milion de secole de lectură, şi, citind ziua-ntreagă, 365 de zile pe an, rezultatul e 190.258.751 de ani plus niscaiva ceasuri şi minute (fără a ține seamă de anii bisecți şi alte amănunte). Cum bine va fi spus Lautréamont, poezia trebuie făcută de către toți, iar nu de unul singur.“ Cartea devenea o „maşină” generatoare de poeme în mâna cititorului, prin permutări de versuri. V. G. Paleolog era tare încântat că undeva, şi nu departe de Brâncuşi, înmugureau idei ale zarurilor sale. Şi eu fascinat, mi-am construit volumul de versuri Lucifera (Editura Cartea Românească, Buc., 1973), din fragmente „permutabile”, dorind să fie tiparit cu paginile detaşabile între coperte pentru ca cititorul să le combine dupa voie, însă acest lucru nu s-a întâmplat şi cartea a apărut normal, doar cu o „steluță” indicând varianta întâi, soluție dată de Marin Preda.
3. Într-o zi îmi zice: „Am citat în acea comunicare, nu mai mare de câteva fraze, despre Zaruri, şi un cap de frază din Nietzsche, din acea „carte pentru toți şi pentru nimeni”, care este Also sprach Zarathustra. Doar atât, altele citate din acest neasemuit filosof sunt aici în dosar – şi răsfoind prin el, continuă – poate într-o zi le voi fierbe ca fierarul când înădeşte capetele şinei de fier, bine înroşite până se amestecă şi fac un tot prin bătaia barosului pe nicovală, de încalță roata de lemn a căruței. Uite unul din Precuvântarea lui Zarathustra – şi ridicând o fişă, citeşte – „Iubesc pe cel pe care-l cuprinde ruşinea, când zarurile cad de partea sa şi care se întreabă atunci: Nu-s oare un măsluitor? Căci vrerea sa-i să piară.” (Am căutat ulterior şi identificat pentru aceste note citatele.) Vezi, a continuat bătrânul Paleolog, îndoiala aduce şi sporeşte şi o altă serie de posibilități, a măsluitorilor. Eu nu zic a măsluitorilor, ci a scufundătorilor în apele inconştientului, căci acea vrere a dispariției, despre care grăieşte filosoful-poet, este tocmai o pierdere de sine în tulburătorul şi marele Sine, care, nu-i aşa?, nu mai are nimic personal. El ține ideea dintr-o carte anterioară, uite aicea fişa, din acea Die frohliche Wissenschaft (Ştiință voioasă, pe limba noastră). În Cartea a III-a, în paragraful 109, polonezul nemțit, cuprins de aceeaşi îndoială ne dă un sfat, Să ne ferim!: „Să ne ferim să considerăm ceva atât de desăvârşit ca mişcarea ciclică a stelelor din vecinătatea noastră drept sigur şi oriunde şi la modul general; chiar şi numai o privire îndepărtată spre Calea laptelui lasă loc îndoielii dacă nu cumva acolo există mişcări mult mai brutale şi mai contradictorii, dacă există tot stele cu traiectorii veşnice de cădere în linie dreaptă şi alte asemenea lucruri. Ordinea astrală în care trăim este o excepție; această ordine, precum şi durata considerabilă de care a avut nevoie, a făcut la rândul ei posibilă excepția excepțiilor: formarea organicului. Dimpotrivă, caracterul general al lumii este haos pentru veşnicie, nu în sensul absenței necesității, ci al absenței ordinii, structurii, formei, frumuseții, înțelepciunii şi cum se mai numesc toate estetismele noastre omeneşti. Judecat cu rațiunea noastră, zarurile norocoase constituie de departe regula, excepțiile nu sunt scopul secret, iar întregul mecanism al jocului îşi repetă veşnic cântul care nu poate purta numele de melodie – şi la urma urmei chiar noțiunea de „zar nenorocos” reprezintă o umanizare care conține un reproş. Dar cum am putea noi permite să mustrăm sau să lăudăm Universul! Să ne ferim a-i reproşa duritatea şi nechibzuința sau contrarul acestora, el nu e nici perfect, nici frumos, nici nobil, şi nu vrea să devină nimic din toate acestea, nici nu tinde să imite omul!”
Cam asta mi-a citat bătrânul, ca apoi să-mi precizeze că acest reproş adresat omului ce proiectează legi în univers, îi era propriu lui Nietzsche în tentația de a-l exclude pe Dumnezeu din lume. „Dragul meu, mi-a mai zis, să nu uiți, aruncul zarurilor ține de tentația omului de a ajunge cu umbră cu tot, cu inconştientul colectiv, cum a zis un alt neamț, Jung, sub lumina divină a întregului. În mai toate visele – şi visele nu mint – pomul reprezintă lumea, o împărăție dată visătorului ajuns cu fruntea sub tălpile Domnului! Însă să ştii că sub umbra acestui pom, omul joacă zaruri!
M-am gândit atunci şi la prezentarea sa cu zarurile la Einstein, în vederea unei lucrări de doctorat, ştiindu-se bine replica acestuia dată ceva mai târziu altor fizicieni, deschişi legilor probabilistice în Univers, că Bătrânul nu joacă zaruri. Şi mi-am imaginat cât de uimit trebuie să fi fost Fizicianul relativității de năstruşnicia unui oltean! Dar voi depăna firul acesta, cu altă desfacere de gând, de pe ghemul de amintiri lăsat de bătrânul Paleolog.

4. Cu altă ocazie, V. G. Paleolog m-a dus mai la începuturi, zicându-mi să am grijă că în orice început stăruie un sfârşit, parcă în vorbele că nesecat este izvorul fântânii trecutului, dar că o singură ciutură de apă îți este de ajuns să-ți potoleşti setea. Mi-a povestit că primul care a scris un Tratat despre zaruri a fost împăratul roman Claudius (41-54), după mărturia biografului său, Suetonius, dar, spre tristețe, nu s-a păstrat; tot la fel cum s-a întâmplat cu cele două mari scrieri istorice ale sale, Carhedoniaca şi Tyrhenica, ultima scrisă parcă la îndemnul şi sub influența soției sale etrusce, Urgulania: „În anumite zile şi ore ale zilelor se citeau pagini din aceste cărți în sala de cursuri a muzeului din Alexandria, cum acum citesc chinezii, acasă sau oriunde ajung în lume, din Mao. Dar atunci, cu spor de învățătură şi cunoaştere, fiindcă umbra cartaginezilor şi tyrhenienilor, adică a etruscilor, nu-i aşa?, încă mai era de temut pe apă şi uscat. Despre originea zarurilor, avem o informație de la Herodot, când încearcă să stabilească originea şi neamul etruscilor, încă pe timpul său în glorie. Să-ți citesc fişa: «Pe timpul domniei regelui Atys, fiul lui Maneus, se spune că în toată Lydia s-ar fi produs o lipsă cumplită de grâne. La început se spune că lidienii ar fi îndurat-o, pe urmă, însă, văzând că lipsa stăruie, au început să caute împotriva ei tot felul de mijloace, fiecare născocind altceva. În felul acesta ar fi fost inventate zarurile şi mingea şi alte jocuri de tot soiul cu excepția jocului de dame a cărui descoperire lidienii nu şi-o însuşesc. Şi cum toate acestea au fost scornite împotriva foamei, se spune că lidienii ar fi procedat astfel: o zi, de dimineața până seara jucau, ca să uite de hrană, iar a doua zi lăsau jocurile şi mâncau. Aşa, cică ar fi trăit timp de optsprezece ani. Cum însă nici după aceea nenorocirea n-a încetat ci, dimpotrivă, s-a înăsprit şi mai mult, se spune că regele i-ar fi împărțit pe toți în două tabere, apoi ar fi tras la sorți care din ele avea să rămână şi care să părăsească țara; taberei ce trebuia să rămână i s-a desemnat el rege, iar celei ce urma să plece l-a desemnat pe fiul săju Tyrhenos. Se spune că acei sortiți să părăsească ar fi plecat la Smirna unde după ce şi-au construit corăbii şi au încărcat pe ele toate lucrurile trebuincioase, au pornit pe mare spre a-şi căuta existența şi o țară, şi au navigat aşa, trecând pe lângă multe popoare, până când, în cele din urmă, au ajuns în Umbria; acolo au înălțat oraşe şi acolo sălăşluiesc până în zilele noastre. Şi-au schimbat numele după fiul regelui care i-a condus din patrie şi, luând deci numele lui, şi-au spus tyrhenieni.» Chiar dacă originea etruscilor se pierde în legendă, ei au constituit o civilizație, după cei mai mulți, matriahală, plină de mister şi stăpânitoare a artei prevestitoare, civilizație de secole, nu-i aşa? şi retrasă pentru secole în cripte sub tălpile romanilor şi surdă la zăngănitul armelor şi săpăturilor noastre. Se ştie că etruscii, şi Modigliani mi-a confirmat că în unele zone se mai păstrează încă această artă, îşi cinsteau preoții, pe cititorii în măruntaiele animalelor, haruspicii, în zborul păsărilor şi în fulgerele transmise de zei, pentru arta prevestirii”.
În dosarul cu manuscrisul Zarurilor se strângeau idei din divinația greacă, despre mişcarea mantică şi cathartică, despre orfici cu cretanul lor Epimenide, care le-a dat cosmografia… Date despre pasiunea pentru jocurile de noroc din lumea romană extrase din Suetoniu, dar cele mai multe şi surprinzătoare – îmi spunea – i le oferă civilizațiile vechi, îndeosebi cea egipteană. În vara anului 1973 se scufundase, la Biblioteca orăşenească „Aristia şi Th. Aman”, în Marcus Tullius Cicero, întorcând pe-o parte şi alta, adnotând, filele cărții De Divinatione (Despre Divinație). Dialogul lui Cicero îi era de folos, fiind o amplă rezumare a fenomenelor care desemnau capacitatea de presimțire şi cunoaştere a viitorului de către cei din timpuri străvechi, stăruind mai mult asupra grecilor, cu ale lor mantici, „zeiescul dar de a străvedea cu duhul”, cum i se zice în dialogul platonician Phaidros, oracole de la Delfi, Dodona şi Ammon, ridicate teoretic de presocratici şi stoici, de Platon şi Aristotel, de Carneades şi Pitagora. V. G. Paleolog, ocolind analiza strâmt-rațională a lui Cicero, acorda atenție existenței divinației, dimensiunii ei în viața oamenilor şi răsucirii în imaginația creatorilor. Urmărea disocierile de la greci dintre mantici, aici dintre divinația artificială, naturală, profetică, cât aparține naturii, cât omului, cât se află în mâinile zeilor şi cât părții zeieşti din sufletul înțeleptului, mai mult, cum divinația depăşeşte şi omul şi ceea ce ființa divină lasă să fie văzut. Mincinos este cine nu crede, i-ar fi spus el, ca la sfârşitul unui basm, nesigurului preasigur Cicero. „De-ar fi acum să vadă – mi-a zis –, şi-ar fi de-ajuns, nu-i aşa?, cum divinația prin vise, cea huiduită de el din scenă la sfârşitul dialogului, s-a întors de un secol ca dascăl şi vraci lumii moderne!”