Adelina Fleva
Un alt anotimp la Patriarhie
București, Editura 33, 2017

 

 

Adelina Fleva este un excelent exponent al „generației Boema”, al serilor strălucitoare și pline de vervă, organizate sub patronajul poetului Daniel Vorona, seri la care au participat de-a lungul timpului multe nume din boema bucureșteană, s-au recitat și s-au cântat poezii, s-au lansat volume de versuri. Cartea acesteia, Un alt anotimp la Patriarhie, versuri și poeme, se bucură din plin de aceste accente benefice. Ilustrat cu imagini ale sculpturilor artistului Bogdan Imurluc, volumul este compus din mai multe părți: treptele în apă, trepte, frângerea treptelor, cireșe negre. Pe lângă o prezență aparte, Adelina Fleva vădește un real talent poetic, care clocotește în toate versurile sale. O exclamație frecventă a sa este: „Urăsc iubirea!”. Această declarație, aparent paradoxală, se reflectă în modul cel mai concret în cartea de față – un desfășurător exact al „iadului” iubirii, de la o carnalitate persistentă, agonizantă, purulentă (mai vizibilă în primele două părți), până la aparenta esențializare din cireșe negre. Departe însă de a alunga suferința, de a-și dori o salvare din acest iad, poeta pare să se complacă și să se desfășoare într-un chin aparent perpetuu. Acest chin îi conferă bucuria sacrificiului, iar vinovăția faptului de a fi, de a exista – simplul fapt pentru care ar trebui să ne pară rău – își află aici o coerentă exprimare.
Astfel în prima poezie (semințe) din treptele de apă, citim: „eu sunt hoinara cea repudiată de toți copacii/ nicio frunză nu mă dorește și nici un/ cuc nu-și abandonează ouăle în palmele mele” sau în poemul un răsărit ca o hemoragie: „decât un răsărit ca o hemoragie/ mai bine o palmă peste gură/ eu penultima dintre paparude/ cum mi-aș înălța genunchii spre Cer/ din rugăciunea mea ca o eclipsă/ aduc pe lume noaptea polară…”.
Adelina Fleva scrie dintr-un prea plin al unor trăiri ce tind să dea pe dinafară, fără a avea griji ale esteticului, ale posterității sau ale vieții în general. Moartea pare să fie un continuum și un stimul poetic, ce duce spre imagini debordante, sălbatice – putem spune că poemele sale mustesc de o „moarte vie”. Această aparentă mortificare a trupului vine și se combină cu o pasiune carnală dureroasă față de un iubit care pare să o respingă veșnic. Tulburător, în acest sens, este poemul nu te enerva: „și dacă vrei să vezi cum sângerează/ o/ pasăre/ cu capul tăiat/ privește cum răsare soarele/ între sprâncenele iubitului/ mersul meu/ se preface într-o ninsoare/ valsând/ pe jăratec eu v-am scris cu gâtul tăiat”.
O altă componentă importantă a universului poetic al Adelinei Fleva este puternicul filon religios, ce străbate, mai vizibil sau mai puțin vizibil, ca un fir roșu, fiecare poezie. Dealtfel, faptul transpare chiar din titlul cărții – Un alt anotimp la Patriarhie –, din exclamații sau rugi, rugăminți adresate lui Dumnezeu, trimiteri spre imagini cu semnificație ritualică profundă, în care poeziile abundă, cum ar fi: crucea, rugul aprins, biserica, magii, îngerii.
Astfel, în poemul soarele a răsărit dintr-o gură de canal găsim versuri precum: „nu aveam somn priveam oripilată păianjenul escaladând/ piciorul meu/ credea probabil că-i traseul ce-l conducea spre Dumnezeu/ sau din fără geneză și fără sfârșit –/ (ceafa ta ca un drapel cufundat în bernă/ nici un pistol să-ți aline urmașii/ și nicio urmă de glonț să-ți justifice Crucea)…” sau, în eu tremur dinspre lut spre Dumnezeu: „stăteam cu Maica Domnului la masă/ stam conjurați sub aburi de cafea/ din criză în criză și din ram în ram/ nici moartea nu mai e cum o știam/ un fluture s-a spânzurat de lampă/ iar trompa lui adulmecă miresme de ateu/ dar el purta pe gâtul frânt de funii/ miros de Biblie și de Dumnezeu”, ori un poem apoteotic, precum ruguri și jertfe: „mi-am pus mâinile la urechi/ mi-am pus mâinile înaintea ochilor/ să nu aud cum cresc buruienile deasupra mea/ să/ nu/ mai văd cum rădăcinile se încolăcesc împrejurul oaselor mele/ (ca într-un film mut)/ șapte degete ale iubitului meu/ aprind candele/ la răsărit de fruntea mea/ Dumnezeu mănâncă cireșe”.
Se poate spune, că de fapt acel iubit devine el însuși purtător al unui atribut divin, iubit de care Adelina Fleva este perpetuu atrasă și perpetuu sedusă. Starea sa de rău este însă filon de poezie și acest sacrificiu, profund trăit și asumat, înnobilează un mod de trăire autentică.