Rudy Roth
Geometriile contradictorii ale singurătății
Editura Ars Longa, Iași, 2019

 

 

Miniprefața semnată de Acad. Dumitru Radu Popescu la acest volum de debut al poetului Rudy Roth – trăitor în țara lui Don Quijote din 2012 – este ea însăși un poem eseistic, în stilul inconfundabil care l-a propulsat în marea literatură, ca romancier și dramaturg. Ni se amintește, sub tirul unor întrebări, că „s-ar putea să fie vorba în cartea lui Rudy Roth de un nou Adam, și de o nouă Evă, (…) care par sortiți unei treceri și tăceri misterioase” ? Este ea vocea-vocii adamice, sau este ecoul primului și singurului om paradisiac ?… Sau între foștii paradisiaci se încropește o altă soartă? (…) Iar soarta s-ar învălui în visele lor luminoase”. Ni se sugerează că „răspunsurile nu trebuie grăbite”, dar suntem înștiințați și că „talentul poetului se vede și atunci când e vorba de Adam și Eva – din ziua de azi”. Astfel că lectorul pornește să cunoască – sub asemenea auspicii… apriorice – lumea poetului și graficianului (cartea fiind populată de insolitele sale expresii grafice) Rudy Roth.
Chiar primul poem ne întâmpină cu trei întrebări (euharistice, poate?) care par să inducă acel sentiment acut și reverberant al originarității, care se mulează pe cuvântul ce semnifică profunditatea raportului antinomic tăcere/ rostire: Din care șoaptă te-ai născut/ Și-n ce tăcere aparții,/De totu-n jurul tău e mut/ Și totuși prin cuvânt îmi vii? Și cărei liniști te închini/ Și în ce suflet mă trăiești,/ Când în ecouri mă înclini/ Și vocea-vocii mele ești? Nu îmi răspunde, e târziu/ Și timpu-mi cere alt răspuns,/ Mai bine spune-mi, al meu viu/ E-n harta sorții tale pus?(Totuși). Este de subliniat „vocea-vocii mele”, pentru că, de-a lungul întregului volum, această sintagmă a dedublării semantice relevă o asumată sincronicitate: aceea a crezului poetic sublimat în ipostaza unei voite ambiguizări. Dar asta, în interioritatea unui timp perpetuu oscilant, suspendat, nu arareori, între ceea ce pura onticitate invederează în poem, și sugestia contrară, devoalată în paralel, din nevoia de a căuta alte întruchipări, alte forma mentis în arealul hipersensibil al incertitudinii: Acolo-n podul veșniciei,/ Printre clepsidre incomplete/ Se dezgolește infinitul/ De sens, de semne și de sete. Acolo-n bezna resemnării,/ În colbul timpului pierdut,/ Mor amintiri și se nasc clipe,/ Fără sfârșit și început. Acolo-n lagărul uitării,/ Unde prezentul e și nu-i/ Stă visul nostru de iubire,/Închis în timpul nimănui.( Acolo).
Motivul timpului revine, obsedant, obturând și perturbând aparenta infailibilitate a trăirilor (preponderent erotice, desigur) pentru că „Orișicând coboară timpul/ Prin fântânile negării”, „Stă visul nostru de iubire/ Închis în timpul nimănui”, „Doar secunda neiubirii/ Face timpului risipă”, „Când timpu-și ascunde-nchinarea-n detalii”, „Alteori pipăi timpul, ce-mi cade pe umeri”, „Deodată, timpul nostru fără nume/ Și-a dat sfârșitul într-un sens plebeu/ Ca orice timp de demi-uniune,/ În care eu nu sunt, și tu ești eu”, „Se destramă timpul în fâșii de alb”, și iată, la pagina 65, un fel de corolar nu doar temporal prin excelență, ci și arhetipal, prin geometrizarea oniricului în inclementa (dar și energizanta, ființial) temporalitate : Lângă tâmple, aceeași tăcere/ Și cearcănele timpului,/ Scrijelite adânc/ Pe cadranul scorojit/ Al ceasului moștenit de la tata. Lângă inimă, aceleași cioburi/ Înghesuite-n vechile vitralii/ Cu geometrii contradictorii,/ Lângă care, odinioară,/ Destinul îmi tatuase/ Visul tău pe pleoape … Au șubrezit până și schelele/ De care strămoșii mei ceasornicari,/ Vânzători de timp pe datorie,/ Și-au rezemat aproape dintotdeauna/ Tristețile ereditare. (Lângă).
Ei bine, a sosit… timpul, iată, să identific o inefabil-inocentă „desincronizare” a poetului Rudy Roth (temporar, cum altfel) de la acea monadă a dedublării, paradoxală doar în accepțiunea celor survolați de aripa scepticismului, înmiresmați, totuși, cu efluvii luminiscente din Cântarea Cântărilor : (…) Și doar tu ai știut să mă vindeci de mine,/ Trăgând soarta de colțuri, ca să-ți faci adăpost,/ Iar când timpul iubirii s-a închis peste tine/ Ai brodat un nou sens, peste lipsa-mi de rost. Și tot tu necuprinsul să mi-l simți ai știut,/ Chiar de teama uitării în priviri o purtam/ Și mi-ai fost mereu Evă, ca atunci la-nceput,/ Chiar de eu nu ți-am fost, niciodată, Adam. (Numai). De la această (trecătoare) stare – de autoculpabilizare irizată în evanescența iluziei – se ajunge, mai apoi, la ceea ce ne trimite cu gândul la chiar titlul acestui volum: exaltând, cu o suavă ambiguitate, înseși (in)temperanțele erosului și ale eclatantei interiorități: Probabil că nu ai de unde să știi/ Că atunci când pășești desculță/ Peste singurătățile mele,/ Visul meu ia forma pașilor tăi. Probabil că nu ai de unde să știi/ Că permanent deformat de tălpile singurătății,/ Ultimul ciob din sufletul meu/ A devenit doar o dală semi-transparentă/ În pardoseala amintirilor. (…) (Probabil). Suntem… teleportați apoi în tărâmuri cosmogonice și cu inflexiuni teleologice, unde luăm la cunoștință despre faptul că poetul – luând înfățișare adamică, desigur – ca personaj al ținuturilor paradisiace, își clamează obstinația recurențială, atunci când îi spune Jumătății sale „Că fără semnul păcatului tău,/ Sufletul meu n-ar fi avut niciodată / Vocația universului. (…) Adu-ți aminte de a unsprezecea poruncă/ Ce spune că-n rostul său/ Femeia nu trebuie să îmbătrânească / În brațele-n care s-a încărcat de singurătate”. Și-n alt loc (pag. 76) putem rezona, sau nu, cu „Acest deznodământ,/ Al antitezei singurătății, (care – n.m.) Nu e decât o autoprofeție/ Care s-a împlinit/ Înainte de termen”.(Negreșit). Dar am mai descoperit în acest volum insolit (asemeni înfățișărilor grafice) și (auto)insurgent, dar și inclement cu sinele devorat de „evități”, doar că (și) dintre cele (de după) „autopsiile cotidiene ale amintirilor”, când „Începe să mă apese/ Faptul că tălpile tale/ Degeră azi lângă tăcerile altuia”.
Ehee… și iată acum (pag.129) și un poem … obrăznicel de-a dreptul, să-i zic așa, de un curaj lingvistic și sur-realist- metaforic ce se impune atenției cu o indubitabilă pregnanță: Câteva respirații/ Și mâna hotărâtă a timpului/ (timpul și iar timpul! – n.m. A. Sf.) Chiuretându-mi visele./ Naștere năclăită-n sânge/ Și-un destin/ ce-ncearcă să mă-mpingă/ înapoi în uterul nevieții./ Doare anti- nașterea asta,/ În care până și tu/ încerci să m-agăți de trompele uterine/ ale unei iubiri căreia nu-i aparțin.(Câteva). Pentru că, într-un final deloc „paradisiac”, A fost mai mult decât o antimetaforă a iubirii, În care eu ți-am trăit prezența/ Fără ca tu să fi fost, într-adevăr,/Cu mine. Dar… totuși: Ți-oi încropi și-un dor în pripă/ Din setea ce în mine crește/ Și viața am să ți-o învălui/ Cu-n sens din sensul meu, firește. (Firește).
Rudy Roth – un remarcabil poet al iubirii, al acelui sentiment etern uman, care (poate) face din om neom, și invers (…)