Ani Bradea
Poeme din zid
Timișoara, Editura BrumaR, 2016

 

 

Construit în acord cu triada hegeliană teză-antiteză-sinteză, volumul de versuri Poeme din zid semnat de Ani Bradea, falsul debut, debutul consemnat, este o lucrare matură, complexă, una dintre cele mai reprezentative lucrări ale ultimilor ani în literatura română. De fapt triada hegeliană este recognoscibilă doar în parcursul primilor trei pași (primelor trei cărți) ale volumului, Facerea – Rătăcirile – Desfacerea, în timp ce ultima carte, cea de-a patra, înglobează respirația ternară în întregul său organic: Povești din Submarginea, proiectând volumul în parcursul synalethist (în patru timpi) al lui Constantin Noica: temă – deschidere liberă – închidere – deschidere organizată. Iar când această proiecție constructivă e dusă în câmpul arhetipurilor, când e folosită respirația noiceană pentru a pătrunde în lumea miturilor fondatoare ale propriei culturi, volumul de debut nu poate fi decât falsul debut, ieșirea cândva și întâmplătoare în lumina tiparului, după o experiență creatoare de ani, după ce creația a devenit una cu autorul. Debutul lui Ani Bradea e un debut completamente diferit de cele grăbite, mult prea grăbite, ale generațiilor actuale; e un debut așezat, sigur, care nu înșeală, care nu produce îndoieli. Iat-o, așadar, pe Ani Bradea asumându-și mitul femeii zidite. O Ană trăind în zid, o Ană care, într-un spațiu care claustrează, își transformă propria neputință în povestea dusă mai departe, călătorind prin pietre deodată cu istoria locurilor, culturii. În decorul unei nopți dedate poveștilor, Ană și Șeherezadă deopotrivă, „arhetipuri ale feminității, stări fundamentale ale ei, celebrate între revoltă și imn” (Christian Crăciun), Ani Bradea rescrie facerea:
Cortegiul fecioarelor poartă doliu alb.// „Cad cioburi asurzitoare de liniște./ mulțimea curge, taie strada prin miezul ei,/ calcă spinarea trecerii de pietoni/ cu vertebrele rupte./ săgeți țintesc din spatele obloanelor ridicate./ nimeni nu doarme în orașul acesta!// Copila joacă șotron pe linia orizontului/ înveșmântată-n văluri./ în urmă,/ trena brodată cu trupuri de vise decapitate/ mângâie caldarâmul./ sub pielea translucidă/ sângele pulsează anemic în vene.// ia-ți, mireasă, ziua bună…// nimeni nu plânge în orașul acesta!// Copila joacă șotron pe linia orizontului./ piatra cade dincolo./ stins conturul i se pierde sub voalul însângerat./ un ultim gest, brațul ei ridicat a chemare./ nu vede nimeni,/ n-aude nimeni,/ în orașul acesta!// Din asfințit se face vânăt,/ din vânăt se face negru,/ din negru noaptea mai naște o zi.// Nu poți ucide, călăule, ce-a fost deja ucis!” (Facerea, II, pp. 17-18).
În orașul surd și orb, lipsit de simțuri, incapabil să audă poveștile sfâșietoare din ziduri, Ana închisă se confesează călăului. Orizontul separă vârste ale femeii din zid și vârste ale culturii, orizontul se îndepărtează sau se apropie de zidul nemișcat al poveștilor neauzite. Și în locul chingilor de piatră, povestea care se încheagă e despre goluri: „Dincolo de fereastră/ locul gol al plopului care plânge” (Facerea, I, p. 16). Eliberarea e prin poveste, iar povestea e încărcată de lirism. Epicul baladesc al ridicării mănăstirii pălește în fața sfâșietoarei povești neauzite. Singurul apt să audă e călăul. Călăul-lector, călăul-sine, călăul-lume uneori, prea rar însă. Eliberarea Anei e prin povestea în care Ana (Ani) se transformă, sugerează Christian Crăciun. Dar în eliberarea de sine, de chingile vârstelor, amintirilor, societății insensibile, Ana nu e doar sacrificata, nu e doar victima; ea, povestea însăși fiind, ca poveste exprimându-se, e arta, e creația, e cea pentru care închegarea poveștii are nevoie de propria-i închidere în zid. Ana e cea care, în Desfacerea, se va transforma treptat în propriul călău, în cel care transportă sentința ființei în eternitatea culturii. Ana va deveni „sfânt trup și hrană sieși”, după enigmaticul parcurs barbian înspre rădăcinile, înspre întemeierea în spațiul balcanic. Și acest parcurs îndărăt e vizibil în poveștile adresate călăului (o mult mai complexă proiecție a sângerosului Șahriar din O mie și una de nopți, un mult mai subtil Manole Ziditorul), un călău care scurtează din realitatea zilei, a copilăriei, a viselor: „Imaginile curg în sens invers…/ înainte ca tunelul timpului/ să mă înghită/ îți scriu scrisori,/ călăule,/ scrisori din celălalt trecut” (Facerea, IV, p.2 2). Amplul poem Facerea e în sine o naștere repetată, e o asumare a destinului, e o dinainte citire a lui, în lectura Cassandrei din Troia.
Din zid, Rătăcirile au izul spațiului care le-a permis. Spațiul balcanic, cu arhetipurile lui, se restrânge treptat în jurul burgului transilvan. Poemele însele capătă acest chip, ies din orizontului balcanicului arhetipal și duc cu ele rătăcirile evurilor și ale eului liric deopotrivă, transplantându-le în tărâmul de la mare sau aiurea, cu un acut presentiment al pierzaniei: „Străzi pavate cu urmele trecerii ei/ se reped sinucigașe spre mare” (Rătăcirile, I, p. 45). Dar transplantul spațiului cultural transilvan poate fi și aiurea, și imaginat. Important e doar acel mal du pays care însoțește murmurul dintre pietre, murmurul pietrelor. În Rătăciri, și zorii sunt mai stridenți, și ziua poartă prin lacrimi graba, lucrul neașezat, talantul neînmulțit și incapabil să promită orizonturi limpezi:
„Strivit sub cadavrul nopții/ pământul miroase ațâțător a carne tânără./ sângele șuieră clocotind peste margini,/ îmbată simțuri târziu adormite./ febril între buze se-mpletesc rugăciuni./ îngerilor surzi le plouă roșu pe aripi./ ca un bulgăre,/ plânsul izbește tavanul și se sparge./ țipătul coase tăcerea la loc.// Dincolo de obloanele crăpate,/ în cer,/ Dumnezeu plânge.// Ea a rămas să joace-n picioare pământul,/ să-l bătătorească bine cu amintirile purificate./ din picioarele ei cresc rădăcini./ din puterea brațelor ei,/ ca din crengi desfrunzite,/ a fugit umbra.// în marmura oaselor ei/ pietrarul își ascute dalta./ ea încă mai freamătă pământul,/ mirosind,/ din nou,/ ațâțător,/ a carne tânără.// Lutul însămânțat pe furtună,/ călăule,/ rodește întotdeauna pustiu.” (Rătăcirile, VII, pp. 61-63).
Burgul transilvan e zugrăvit din rătăciri printre peisaje de piatră și peisaje umane. Iată, de pildă, o recognoscibilă icoană: „Azi a venit îngerul,/ călăule,/ și nu l-am cunoscut,/ iar el s-a întors,/ abătut/ în frescă” (Rătăcirile, VIII, p. 65). Dar aceste rătăciri sunt doar pretext de redescoperire: „Fiecare Ană își poartă-n suflet zidul” (Desfacerea, I, p. 87). Iar redescoperirea relevă Ană și zid și călău (deocamdată ca proiecție): „Zorii nu mă prind niciodată dormind,/ călăule./ într-o dimineață voi îmbrăca și pielea ta!” (Desfacerea, V, p. 97), Desfacerea e pseudo-sinteza. Desfacerea e înțelegerea rosturilor facerii, prin conștientizarea rătăcirilor și pierderilor. E închiderea noiceană. Călăul inventat e cel ce poate produce doar „moartea cea mică”: „Dacă la cina tăinuită mi-am înmuiat inima în vin/ dăruind-o celui înfometat/ înainte de moartea cea mică,/ nu mi-e mai bine!” (Desfacerea, VII, p. 101). Sau, măcar așa a fost la început. Crearea lui înseamnă invocarea unei făpturi care se identifică cu actul creației. Călăul, personajul căruia i se adresează Ana, maestrul născător de povești prin constrângere, ca în O mie și una de nopți, cel care ajută prin durerea strânsorii nașterea povestirii, este incert, ubicuu, mereu în proximitate, luând forma zidului, forma poemului însuși. Cel inventat capătă puteri care depășesc imaginația Anei. Strângerea zidului nu permite odihna, Marele Somn. Povestea trebuie spusă mai departe, cu riscul separării de sine, în pseudo-sinteza Desfacerii: „Lăsați-mă să dorm după ultimul punct!/ acum nu mai am de spus nicio poveste…// Când te-am inventat,/ călăule,/ nu știam că securea ta/ mă va despărți pe mine de mine!” (Desfacerea, XI, p. 110). Dar pentru ca lucrurile să se lege rotund, pentru ca separarea să nu doară, noua Facere ia chipul spațiului. Povești din Submarginea constituie, de fapt, rescrierea, deschiderea organizată. Noua inspirație în fluxul hegelian al respirării ternare, actul final al expresiei noiceene, Submarginea, tărâm mai real decât ne-am putea imagina, mai ascuns în istoria Țării de dincolo de păduri decât și-ar putea închipui oricine din orașul fără simțuri, este ultimul cerc al restrângerii spațiale, dinspre Balcanii poveștilor din zid până în interiorul zidurilor transilvane. „Submarginea e o țară/ crescută-n coastele pustiului/ la ea poți ajunge doar prin fisura zidului,/ dacă ai sufletul ca aripa de înger/ și trupul netemător de durere”, sau „Sumbarginea e țara-n care m-am născut eu,/ călăule,/ pe când tu puneai deja la încolțit/ semințe de moarte” (Povești din Submarginea, I, pp. 113-115). Submarginea se închide în inima Anei, în care ea se poate revărsa printr-o fisură a zidului, cu toată opoziția lumii; Submarginea devine, deopotrivă, conturul cu creta pe zidul care strânge, conturul în jurul copilăriei, conturul în care se întinde apa vie a amintirilor: „Tot mai des îmi spăl rănile cu amintiri din Submarginea” (Povești din Submarginea, XII, p. 138). Submarginea devine spațiul arhetipal care întoarce parcursul, care risipește semințele „morții mici” pe care călăul le-a pus la încolțit de la începuturi încă.
Volumul Poeme din zid are precizia constructivă a zidurilor din care provine, rigoarea cu care cuvintele se așază în poem asemenea pietrelor în zid. Dar plonjonul în realitatea zidului, plonjonul unui Manole Ziditorul care renunță prin propria creație la sine, la tot, spre a naște fântâna, plonjonul care produce (sau determină) povestea, are o altfel de vibrație decât cea pe care piatra o poate purta în orașul fără simțuri. Neîmpăcată cu sine, obsedantă, viețuirea din zid se transformă în poveste. Eliberat de presupuneri, de speranțe chiar, textul în care moartea și viața sunt la vedere, complotează în numele creației. Creația, zidirea în text, nu poate fi înfăptuită decât în numele spațiului cultural, al „țării Submarginea” cum o numește Ani Bradea, toponim ambiguu, real și imaginar deopotrivă, al marginalului, aproape marginalului devenit centru după alte rațiuni decât cele ale creației postmoderne. Creația nu se poate naște decât în consonanță cu misterul vieții înlănțuite cu moartea, la submarginea lumii. Spaimele însele se împânzesc odată cu înțelegerea rosturilor propriei călătorii prin lume, prin zidul în creștere, cu rosturile creației la care se înhamă Ana cea zidită, sacrificându-se pe sine. Poemele Anei se scriu în viața zidului, viața zidului poartă povestea mai departe spre mereu același călău creator, dar zidul textului învinge moartea.