Ziua aceasta

 

 

Asist la ziua aceasta pe care o am cu tine,
pe care o smulgem
din Marele Timp secundă cu secundă,
cu atâta teamă, cu atâta grijă,
ca şi cum de aceste fragmente impalpabile
şi imposibil de măsurat – nici măcar cu respiraţia,
nici măcar cu bătăile inimii –
ar depinde veşnicia de la capătul acestei vieţi,
veşnicia pe care o vom putea măsura
doar cu respiraţia acestei zile,
doar cu bătăile inimii acestei zile,
poate singura pe care o mai am
împreună cu tine.

 

 

Ar trebui

 

 

Ar trebui ca moartea să aibă
o culoare intensă, fosforescentă,
ca să o poţi zări de departe
şi să mai poţi da un telefon,
un ultim telefon,
pe care ai tot vrut să-l dai, dar l-ai amânat
sau pe care n-ai mai vrut să îl dai niciodată
sau, poate, unul pe care l-ai fi dat oricum,
dar n-ai fi spus ceea ce acum ţi se pare esenţial.

Și dacă dintr-o dată
totul în jur ar deveni fosforescent?
Totul, în afară de o singură potecă
luminoasă şi caldă
pe care te îndrepţi fără teamă,
până când aceasta se termină, pe neaşteptate,
ca un râu ce se varsă
într-o mare fosforescentă.

 

 

 

Într-o zi glasul meu

 

Într-o zi glasul meu o să-ţi fie străin,
poate o să te întrebi cum mai sună
şi o să mă cauţi uneori prea departe,
alteori prea aproape de lună.

O să fie prea tare zumzetul lumii răsturnat peste el,
chiar şi liniştea o să-l acopere.
O să-l cauţi, presimţind că merge cu tine pe drum
într-un tub subteran paralel.

Glasul meu, paşii tăi vor vibra împreună
ca nişte corzi din aceeaşi orchestră
uneori prea aproape,
alteori prea departe de lună.

 

 

Poveste nespusă

 

 

E o poveste pe care
n-o să ţi-o spun niciodată.
E despre golul acela din tine
despre care-mi vorbeai
şi în care n-aş vrea
să rămân şi eu suspendată.

E despre luna perfectă şi plină
pe care mi-o trimiteai uneori
sau despre absenţa ei luminoasă
ascunsă între neputinţe, dileme şi nori.
E despre luciditatea ta contradictorie
cu care mă visezi şi mă aştepţi
în povestea aceasta
pe care o trăim în fiecare noapte
şi care în fiecare zi ne desparte.

 

 

Am fi putut să inventăm o limbă

 

 

În alte circumstanţe existenţiale
am fi putut să inventăm o limbă
(sau aproape o limbă, pentru că
alteritatea ar fi fost anihilată
de asemănarea noastră prea mare).
Ar fi fost o limbă cu o gramatică foarte simplă,
în care verbele s-ar fi conjugat
aproape mereu
la timpul prezent definitiv
şi toate cuvintele ar fi purtat în ele
seme ale intensităţii maxime,
aşa cum trupul poartă uneori
sufletul care tânjeşte sau agonizează,
care e cuprins de exaltare sau de magie.

Dar acum, în lipsa acelei limbi,
verbele mi se conjugă
la condiţional-optativ, prezent sau perfect,
nu are importanţă,
cel mai important este că te-aş fi putut iubi
la timpul prezent definitiv,
dincolo de limita
care desparte sufletul de trup
şi pe mine de tine.

 

 

Ochiul

 

 

Ochiul acela cu care
te priveam înăuntru
mi-a orbit dintr-odată
şi de atunci n-am mai putut decât să ghicesc
înfăţişările în care mă visai câteodată.

Ochiul acela frumos,
conturat cu tuş negru
ca al unei regine din Egipt
n-a mai putut să-ţi răspundă nimic
şi atunci a orbit.

Era fereastra prin care
alunecam dinspre lume spre tine,
era privirea întoarsă prin care înnodam împreună
începutul şi sfârşitul de drum
pe care nu le mai poate privi niciodată
ochiul meu orb de acum.

 

 

Restul Vieţii Mele

 

 

Te iubesc atât de mult, Restul Vieţii Mele!
Mă ademeneşti misterios, cu clipe promise,
în întregime al meu
până în ultima secundă,
ca un îndrăgostit care îmi promite totul
ca să mă aibă;
totul, în afară de veşnicie.
Nu te cred decât puţin,
doar atât cât durează clipa
care tocmai s-a dus în veşnicia
pe care tu nu mi-o promiţi şi de aceea
te iubesc atât de mult, Restul Vieţii Mele!