I-am spus, cum să nu-i fi spus, despre tărășenia cu tămâia. Amânasem o vreme să-l chem. Mă reținea o poveste cu dus și întors despre o icoană dusă și întoarsă. Sfântul Nicolae de la mine din odaie, icoana copilăriei. S-ar fi putut isca un sâmbure de conflict. Să-i zicem sfadă sau gâlceavă, poate că sună mai bine, mai potrivit cu locul, deși-s vorbe aproape uitate? Fie zâzanie și dojană, dezbinare sau ciorovăială? Nici vorbă, popa al meu era senin ca cerul după furtună. Adică proaspăt fulgerat, spălat, limpezit… Nimic nu știa, nimic nu-l supăra. Doar a mustăcit, atât, dar la istoria cu candelele, când eu voiam a-mi susține ideea că, uite așa, se nasc superstițiile și nu prea mai e altceva de zis, m-a oprit aproape violent. Nici vorbă, nici vorbă, ce fals e totul, m-a oprit aproape c-o mână în piept… Și eu am tresărit și bâiguit, că nu pricepeam, doar era extrem de clar. Adică?
În căsuța asta de munte, în care mă aciuiam peste vară până toamna târziu, avusesem o candelă de la început, apoi două. Mi se păruseră potrivite și în lumea lor. Le aprindeam des sau mai ales noaptea, aproape mereu. Jucau umbrele flăcăruii pe tavan și mirosea tainic. Odată, când a venit o amică spumoasă, ușor „zăltată”, cum i-a zis cineva veselă, ce mai, hăhăită, ne-am pus pe asemenea hohot dimpreună, că au vibrat podelele și grinzile peretului, astfel încât s-a desprins și a țâșnit drăguța de candelă din locul ei. Așa că ne-a rămas vorba – atunci când am râs de-a sărit candela… E plin de chestii d-astea și-n „1001 de nopți”. Adică, momentul când te faci de basm. Când fiul sultanului nu-ș ce-a făcut, a tras o puturoasă mai bine zis, de n-a mai putut reintra în târg, că lumea zicea – a fost demult, pe vremea când beizadeaua… și a trebuit s-o șteargă definitiv. Se întipărise bâlba lui, se osificase, devenise piatră de istorie…
De la un timp, și când nu uitam, puneam în candelă lumânărele pastiluțe și era mai curat. Nu te mânjeai și nu fumega spre sfârșit, plângând pereții. Acum devine cazul că iar meșterul Zgrumbir e pricina întâmplărilor ce-au urmat. Că mi-a apărut cu o sticlă de ulei de floarea soarelui. Observase că în casă nu era decât ulei de măsline. Mamă, ce mai băgător de seamă! A adus și o plută micuță cu fitil, bun de luminat toată noaptea. Fără vorbe, mi le-a întins. M-a înduioșat, cred, și m-am pus să întocmesc ceva și pentru cealaltă candelă… Buun. În seara cu pricina, trecuseră pe aici doi dintre fiii mei și m-au întrebat de le dau laptorul să se uite la un meci. Firește. Candela a ars, ce-a ars, și pe încetul s-a fisurat păhărelul de sticlă groasă, o ventuză, – de ce oare? – iar uleiul s-a scurs binișor, fără să dea foc la nimic însă, s-a scurs peste… locul laptorului, salvat prin absență. Pusesem acolo o pernă de buret, care s-a îmbibat bine de tot. Trăsnită am rămas. Mi s-a arătat că mi se purtase de grijă. Așa am socotit, nu? Numai că… de ce s-a petrecut totul? Băieții au plecat, iar eu am aprins cealaltă candelă. Oricum, mă mutasem în altă cameră, că frigul începuse să biruiască. Lumina ei s-a jucat blânduț și tainic cu umbrele, mi-a măturat odaia suav și am adormit… Peste noapte, am ieșit și am călcat peste ceva ciudat, ca o mică potcoavă. N-o să aprind, mi-am zis, c-o să mă trezesc de tot, așa că voi umbla ca Arthur, fantomița, voi pluti… Văd eu dimineața ce-a fost. Ei bine, a fost candela cea nouă! Se spărsese buza paharului. Retezată. Din fericire, uleiul n-a curs și nici nu s-a aprins nimic. Ceea ce se prea putea. Și eu în somn. Așa c-am intrat la idei. În seara aia, pocnise și un bec, cu sunet mare, chestie banală, dar mă speriasem că va trebui să meșteresc pe la siguranțe, în beznă. Dar nu. Iar fusesem apărată, așa se pare. Limpede?
Ce sunt astea – semne?, întreb preotul venit la sfeștanie de casă curățată sau pusă iar la punct, spre o nouă viețuire. Îmi închipuiam că un popă de țară, într-un cătun de munte, trebuia să fie înțesat, îmbuibat cu… motivații ale acestor fenomene, destul de ușor citibile…
Ei bine, dumnealui a tras o strâmbătură și m-am trezit mirându-mă de forma gurii lui. Nu-mi pusesem în gând să-l observ, nici atât să-i judec chipul. Dar m-am împotmolit, am mărit ochii, și-am încercat să-mi amintesc la ce fel de oameni am mai văzut asemenea buze. Nu țineam minte. Erau nu ciudate, ci vii, din zonă animalieră. Aveau independență, păreau… un fel de amoebe, însă subțiri, foarte roșii, vișinii, ca „pantofiorii” ăia, paramecii abia hrăniți. Fără formă conturată. Păreau lipite acolo buzele, puse pe deasupra ca un machiaj. Și mai aveau și luciu, un soi de strălucire, că se reflecta lumina în ele și nu-mi mai puteam lua ochii. Privisem de curând chipul lui Iosip Broz Tito, într-o poză bineînțeles. Câtă fermitate dură, virilitate, linii de lider aspru tăiate sever în obraz, contur precis și poftă sexuală de nestăpânit. Nici n-o făcuse, nu se stăpânise. Avea o târlă de urmași în curtea lui și prin curțile altora… Poftim de vezi ce-mi trecea prin cap și, culmea, mă întrebam care pe care? Adică era de bănuit, în mod straniu, că buzele astea moi, la care rămăsesem pironit, feminine să le zicem, mai mult vietate de sine stătătoare, o protozoare, decât aparținând unui om, ar fi putut îngloba ușurel și mistui pe cele dârze. Hait!
Ce spunea popa? Fascinată cum eram, n-am reținut nimic. Și apoi ochii lui, cu ochelari fumurii în casă, alunecau, aveau un balans stânga-dreapta, un aer oarecum jucăuș, nesigur, pâlpâit, o indecizie funciară. Cum să-i dai dreptate când părea să emită gândiri care nu erau ale lui, ci culese și absorbite după cum l-au atras. Îl captivaseă și acum îmi turna mie teorii despre antimaterie, în timp ce ridica sticla de vin, să-i citească eticheta mai bine. Pe îndelete. Păruse mulțumit. Cu mâinile frământa ușor și făcea biluțe de pâine. La urmă rămăsese masa plină cu mărgele sfărâmicioase…
A întrebat de la cine am luat brânza și mi-a expus lungul procedeu al momentelor cheie. Le știa de la bunicul său și cum nu trebuia greșită temperatura fierberii laptelui. Întâia oară – atât. Apoi – atât. Și iar apoi… Nimeni până acum nu-mi înșirase secretele astea. Și doar era țară de brânzari.
Mi-am amintit, privindu-i paloarea, cum de-un an, doi, umbla vorba că-i rău bolnav. Și când începea cântarea „Iubite-voi, Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu”…, te treceau fiori pe șira spinării, atât era de personal. Un strigăt din pustiul inimii. Fusese cântăreț de biserică, da, așa pornise, dar asta nu explica fiorul. Ți se strecura un șarpe pe spinare, de-a dreptul pe sub piele. Îți venea să te scuturi la sfârșit, să te trezești. Te electrizase emoția lui.
Discuția s-a rostuit singură spre… poezie. Că, la fiece predică, părintele Sebastian recita poeme de-ale sale, după ce anunța că-s de mare frumusețe și adânci de nu se poate și scrise anume. Total sincer. Certa poporul cu țâfnă și moraliza cele câteva babe, care clătinau din cap și făceau „nțț, țț, țț” convinse, picotind. Înșira sacadat, de parcă dădea cu pietricele, câte nelegiuiri și fapte necugetate sunt astăzi. Clar că era patimă mare și bucurie neînșelătoare. Nu păreau o făcătură, îți venea să crezi că versurile îl găsiseră pe popă, spre a se exprima, spre a ieși la lume. Îl lua apa și flama, îl purta zburând avântat, îi era greu să se stăvilească. Și când am aflat că, la volan, curgeau din el vorbe în versuri, cu ritm, rimă și coana preoteasă le nota cu creionul, într-un caiet mare, studențesc, am cam rămas fără aer. Mai ales că prima soață îl părăsise, se lipsise, și-a umblat rătutit o vreme. Apoi s-a ales c-o iubire, nu știu cum și nici nu-mi păsa. Nici cum de aprobase biseica o nouă căsătorie. Pogorământ…
De valoarea literară nu se întreba nimeni, nici popa desigur. Părea a fi dealtfel sigur. El simțea doar cum îi ies versuri pe nas, pe urechi, din gâtlej, torent. Gâlgâiau.
La paharul cu vin, s-a deslușit că nu erau numai cele de rostit în biserică, ci și poezii de dragoste lumească, omenească. Ba și măscări. Și să nu te gândești la Creangă răspopitul, ce făcea deliciul Junimii? Iar un alt preot, cu trecere la arhiepiscop și cunoscând gusturile sfinției sale, l-a luat cu sine pe popa al nostru, ca pe un exponat de succes și l-a dus la arhiereu. Chiar mare succes. Hohote bubuitoare, lacrimi de râs, uluire. „Măi, zisese cel în odăjdii scumpe, ești teribil, măi, numai c-ar trebui să-i schimbi titlul ăsteia din urmă, să fie imbatabil. Zi-i Balada căcăstoarei. Așa să-i zici…” Și iar râzi și râzi, dă-i și dă-i, cu admirație și stupoare. Prea sfințitul publica proză, cărți după cărți, ținea rubrică la ziarul local, dar aripa poeziei nu-l vizitase. Recunoștea. Acum însă trăise asemenea încântare, că nu fusese loc de invidie niciun pic. Harul popii părea desăvârșit.
Iată ce mi s-a dezvăluit și n-am mai stat să aflu cum e cu semnele și superstițiile. Uitasem pur și simplu de ele… Numai gura popii, cea rostitoare de cuvinte în avalanșă, ce se-mpiedicau unele pe altele, dar se și potențau, mi-a rămas definitiv întipărită în minte… Fusese un portal? Spre ce bizară lume?
De fapt, nici o pagubă că nu i-am deslușit teoriile lui despre semne, că le aveam și eu pe ale mele. Brânză mare. Încet, încet, ajunsesem să nu mă îndoiesc că era vorba despre… frică, despre frici. Energia omului dintâi, bietul, curgând prin Timp. Amicii mei de la oraș, rupți de această lume în care mă aflam, din îngrijorare pentru mine, chiar din iubire, îmi trimiteau, fără s-o știe, nesfârșite unde energetice destabilizatoare, să mă gonească, să mă desprindă… Mă socoteau îndărătnică și nu tocmai conștientă, halal. Păi? Ce-a mai urmat chiar e cu bănat. Dar nu mai are legătură cu popa, poate doar cu Zgrumbirul și vârtejurile ce le isca în jurul lui… În fond ce n-are legătură cu altceva și chiar cu tot? Să-l fi ascultat pe popa al nostru cum dezbătea chestiunea. Halal!