Consiliul
Județean Cluj
Adevărul minciunilor sau despre un cititor fericit

Cele treizeci și șase de eseuri incluse de Mario Vargas Llosa în volumul Adevărul minciunilor (București, Editura Humanitas, 2006) sunt precedate de un text în care autorul își prezintă opiniile despre roman, despre minciunile și adevărurile romanești, fără a uita, cum era de altfel firesc, cititorul.
Înainte de a urmări perspectiva lui Llosa asupra literaturii, doresc să amintesc ceea ce scria un Georges Poulet în Conștiința critică, volumul său publicat în urmă cu mai bine de cincizeci de ani: „Pe rafturile bibliotecilor, în vitrinele librăriilor, cărțile așteaptă să vină cineva să le elibereze de materialitatea, de nemișcarea lor […]. Tot ce se poate afirma este că, înainte de venirea cititorului, cărțile rămân la locul lor și în starea în care sunt”. Pentru Georges Poulet, cartea este un obiect în așteptarea cititorului care îi împrumută propria conștiință și pe subiectivitatea căreia se grefează universul textual. Gândirea cititorului este invadată de gândurile altuia: „Din cauza ciudatei invadări a persoanei mele de către gândurile altuia, sunt eu un eu căruia îi este dat să gândească o gândire care îmi rămâne străină. Sunt subiectul unor alte gânduri decât ale mele. Conștiința mea se comportă ca o conștiință a altcuiva decât mine”. În această situație, lectura este „actul prin care, cu toate că nu încetează să se exercite, principiul subiectiv căruia îi dau numele EU se modifică în așa fel încât nu am, la drept vorbind, dreptul de a-l considera ca fiind EUL meu. M-am împrumutat altcuiva, iar acest altcineva gândește, simte, suferă și acționează înăuntrul meu”. Din acest moment, al contactului cu opera, începe o fascinantă (și riscantă, într-un fel) aventură a cititorului, fiindcă acesta se abandonează minciunii: „De îndată ce înlocuiesc prin cuvintele unei cărți proiecția mea asupra realității, mă predau, cu picioarele și mâinile legate, atotputerniciei minciunii. Îmi iau rămas bun de la ceea ce este, prefăcându-mă a crede în ceea ce nu este”. Mai mult, subliniază Poulet, „mă înconjor de fantasme și de fantome, sunt pradă limbajului. Limbajul mă înconjoară cu ficțiunea lui așa cum apa acoperă un regat înghițit de mare. Nicio secțiune a realității nu e la adăpost de această îngropăciune universală”. Dar „strămutarea realității într-un echivalent imaginar, prin limbaj, are avantaje de netăgăduit”. Cel mai mare avantaj rămâne fără îndoială conștiința interpretului că se află deja în fața unui univers imaginar ale cărui dimensiuni sunt „fluiditatea” și „elasticitatea” (mai pregnante decât ale realității imediate). Faptul are consecința dorită de hermeneut: având dimensiunile menționate, universul operei „se pretează la toate întrebuințările, cedează fără prea multă rezistență solicitărilor spiritului”. Același Georges Poulet consideră că acest univers al creației, „lăuntric” (legitimat de limbaj) nu poate fi conceput separat de gândirea interpretului: e vorba de „obiecte mentale, deci subiectivizate”. Limbajul care transferă realul în plan imaginar atenuează în ultimă instanță opoziția „dintre subiect și obiectele sale”. În asemenea situație, criticul are perfectă dreptate atunci când consideră că, pe parcursul lecturii, conștiința interpretului se împrumută conștiinței operei, oferindu-i „subiectiv, formele la care îndeamnă limbajul”.
Admirabila carte a lui Mario Vargas Llosa, Adevărul minciunilor, urmărește în mod deosebit condiția de adevăr și minciună a unei ficțiuni. Fiindcă „nu povestirea în sine determină, în ultimă instanță, adevărul sau minciuna unei ficțiuni, ci faptul că ea este scrisă, nu trăită, că este alcătuită din cuvinte, nu din experiențe concrete”. Cu alte cuvinte, realitatea este încredințată cuvintelor care și-o adaptează: „Traduse în cuvinte, faptele suferă o transformare profundă”. Cititorul Mario Vargas Llosa știe că tot ce scrie autorul devine o semnificativă descriere. După cum este convins că romanul este o minciună necesară, dar, în ipostaza sa de cititor, Llosa crede în adevărul acestei minciuni, adevăr legitimat de scris, de cuvinte și de limbajul romanesc. Scriitorul este convins că pentru a fi independent, „un roman trebuie să se elibereze de adevărata realitate, să se impună în fața cititorului ca o realitate distinctă, dotată cu niște legi, un timp, niște mituri sau alte caracteristici specifice și inalienabile”. Mai mult, ceea ce conferă „originalitate unui roman – spre deosebire de lumea reală – este elementul adăugat, un plus sau un rest pe care fantezia și arta creatorului le introduce în experiența obiectivă și istorică […] transferându-l în ficțiune”.
Plăcerea celui care citește Adevărul minciunilor este asigurată nu de criticul literar și de teoreticianul Mario Vargas Llosa, ci de un cititor care, citind și scriind despre ceea ce citește, rămâne totuși un extraordinar prozator. Într-un fel, scrisul său marchează fascinanta aventură a lecturii. Ca un prozator ce nu se dezminte , Mario Vargas Llosa fixează de cele mai multe ori momentul în care se consumă aventura lecturii, localizând chiar evenimentul. Așa se întâmplă atunci când scrie despre Tropicul Cancerului, cunoscutul roman al lui Henry Miller: „Îmi amintesc foarte bine cum am citit Tropicul Cancerului pentru prima oară, în urmă cu treizeci de ani: pe nerăsuflate, surescitat, într-o singură noapte, Un prieten spaniol făcuse rost de o versiune franceză a acestei mari cărți blestemate pe seama căreia circulau atâtea zvonuri în Lima, și, văzându-mă atât de dornic s-o citesc, mi-a împrumutat-o pentru câteva ore. A fost o aventură stranie, cu totul diferită de ceea ce-mi imaginasem, căci romanul nu scandaliza prin ipostazele-i erotice, după cum se zvonise, ci mai degrabă prin vulgaritate și nihilism. Alt roman, Condiția umană, al lui Malraux, este și el „citit pe nerăsuflate, într-o singură noapte”, după cum cutare roman este citit de cinci sau șase ori, fiindcă prozatorul devenit cititor descoperă la fiecare lectură particularități ale imaginarului și construcției romanești care-i întăresc în fond convingerea că are în față o carte de valoare. O valoare în numele căreia nu ezită să înceapă fine trimiteri polemice la lecturi făcute de alții (cum este cazul atunci când scrie despre Condiția umană, romanul lui Malraux). În general, Llosa citește și recitește cu voluptate. Despre nuvela lui Thomas Mann, Moartea la Veneția, mărturisește că a fost citită „de câteva ori”, lucru absolut explicabil câtă vreme fericitul cititor are „în permanență senzația neliniștitoare că a rămas ceva misterios în text, care-ți scapă chiar și la o lectură mai atentă”.
Cititorul Mario Vargas Llosa simte nevoia să(-și) amintească în permanență că lectura sa are ca obiect un univers legitimat de cuvintele care transformă creator realitatea în minciună, în ficțiune. Lui nu-i scapă niciodată modalitățile la care apelează scriitorul, modalități pe care le reține și le fixează uneori de-a dreptul conștiincios. Un exemplu îl oferă lectura romanului lui Conrad, Inima întunericului: „Extrema complexitate a textului e bine subliniată de complexa structură narativă, de naratori, scenarii și timpi suprapuși alternativ, vase comunicante și cutii chinezești se ivesc și se suprapun, alcătuind un tot narativ funcțional și subtil”. Dar mai ales naratorul nu poate fi ocolit de Mario Vargas Llosa: „Acesta este întotdeauna personajul principal al unei ficțiuni. Invizibil sau prezent, unul sau mai mulți, scriind la persoana întâi, a doua sau a treia, zeu atotștiutor ori martor implicat în roman, naratorul este prima și cea mai importantă persoană pe care trebuie s-o inventeze un romancier pentru a deveni convingător. Naratorul omniprezent din Doamna Dalloway reprezintă marele merit al Virginiei Woolf în această carte, rațiunea existenței și eficacității creatoarei, a irezistibilei forțe de convingere ce se degajă din povestire”. Importanța naratorului este subliniată și atunci când scrie despre Marele Gatsby: „Naratorul – vizibil sau invizibil – este întotdeauna personajul pe care autorul trebuie să-l creeze cu mai multă atenție, fiindcă de el, de abilitatea, coerența și istețimea lui, va depinde soarta celorlalți. Dacă Scott Fitzgerald n-ar fi inventat o sită așa de fină și de eficace ca aceea a unui simplu agent de bursă care ne relatează povestea, Marele Gatsby n-ar fi putut depăși limitele unei întâmplări irale și truculente”.
Mario Vargas Losa nu este cititorul unei singure cărți a unui autor, ci a întregii opere a acestuia, ceea ce-i permite să raporteze cartea citită la creația scriitorului respectiv, asupra valorii căruia volumul își pune amprenta.
Scriitor de excepție, laureatul premiului Nobel este în același timp „un cititor excepțional: un profesionist desigur, dar unul cu imaginație, cu sensibilitate și cu darul de a reconstrui, trecând prin filtrul inteligenței și experienței sale de romancier universul cărților despre care scrie. Îl amuză și aspectele anecdotice, cancanurile, legendele” (Alexandru Călinescu).