Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Un anarhist la costum iată modelul meu în viață”

„Un anarhist la costum iată modelul meu în viață”

 

 

Arthur Suciu, O nouă pantă
Editura Tracus Arte, București, 2023

 

 

M-am gândit așa-ntr-o doară: dacă aș fi fost în locul cunoscutului critic literar Mircea A. Diaconu și să-l am coleg de „sorbonică” pe unul care scrie versuri, i-aș fi scris un text barochizant pe coperta a patra, în finalul căruia să afirm că „am sentimentul întâlnirii cu un poet veritabil, cu un mare poet”? Aș zice că aș fi ezitat, de nu chiar i-aș fi declinat rugămintea. Asta mai ales după parcurgerea poeziei de la pagina 59, intitulată, sartrian, cum altfel, greața: „greața de cuvinte nu mai trece/ ar trebui să renunț la scris o vreme/ fiecare cuvânt îmi amintește de ceva din trecut/ ceva neplăcut// au fost prea multe contexte/ în care am băgat de la mine texte/ am dat altora cuvintele mele/ și ei s-au pișat pe ele/ sunt prea sătul de vorbit/ caut sinonime în DEX/ ca să nu vomit/ ar trebui să nu mai scriu o vreme/ să nu mai vorbesc/ este tot ce-mi doresc”. De altfel, propria mamă i-a spus autorului, probabil, cu o condescendență abil mimată: „vei ajunge cineva/ nu e cazul/ să scrii poezii” (pag. 38). Iar, la un moment dat, le spune unor amici poeți, într-o cârciumă: „gata plec/ unde pleci/ plec în afara literarului” (pag. 30). Dar arthur suciu (așa își scrie numele, încercând să se minimalizeze, sau numai vârându-se în postura aia de lehămisit de tot ce nu-i intră în voie) adastă, nu de puține ori, în stări clamoroase vecine cu iconoclastia, de unde se auto-suspectează că este asaltat și hărțuit de gânduri, ca și cum acesta ar fi un mod de viață, cu lamentații și intensivități mai mult aporetice decât fantasmagorice, chiar dacă onirismul („visătoria”) îi este inebranlabil refugiu: „gândesc excesiv suprainterpretez/ somnul meu e o gândire permanentă/ între veghe și întuneric/ acolo unde gândurile devin acide/ și rapide/ dimineața gândesc pe WC gânduri foarte înalte/ gândesc la volan ca și când aș merge aiurea pe câmpii/ ca și cum aș dormi/ gândesc când gândesc/ gândesc întruna și întruna/ gândesc ruminez/ sunt un filosof/ al cărui sistem s-a prăbușit dar nu se poate opri din/ gândit/ gândesc depresiv (subl. mea)/ gândirea e depresie” (ruminația). Ca să vezi! Dincolo de faptul că depresia în sine nu-i altceva decât un câmp semantic al sensibilității impenitent ultragiate, unde poetul își permite să încaiere semnificatul cu semnificantul, alegoria cu parabola, infatigabilitatea cu jemanfișismul. Autorul acestui volum își maculează visul, ca să zic așa, în chiar primul text (confuzia) cu o stupizenie sadea, în care, cică, „l-am prins pe Ceaușescu/ nu mai știu cum/ îl țineam închis într-o sacoșă și mergeam cu el pe/ stradă/ […] Ceaușescu din vis/ semăna cu un biznismen postcomunist/ rafinat și corupt/ […] am ajuns la o mătușă de-a mea/ l-am lăsat pe Ceaușescu într-o cameră/ și m-am dus la WC/ […] când m-am întors Ceaușescu dispăruse/ și mă gândeam dacă o să mă urmărească/ de spaimă m-am trezit”. Nu știu dacă v-ați amuzat, dar în următorul text citim cum că „înțeapă ca un junghi de trei ori pe zi/ nevoia de a fi sensibil”, mai apoi „aerul care singurul exista/ mă durea”, iar în continuare aflăm „despre niște cuvinte fără sens/ care exprimau o revoltă ambiguă/ față de sine / și față de cine știe cine”.
Cică, în poemele acestui autor ar fi vorba, preponderent, despre „înscenarea subtilă a unei absențe care își exprimă într-un strigăt difuz prezența”. Dar îmi permit să spun, de ce nu, chiar invers: înscenarea subtilă a unei prezențe care își exprimă într-un strigăt difuz absența. Poetul acesta pare a se afla într-o anume criză, care poate fi nu atât de identitate, cât mai ales de personalitate, de confruntare a ego-ului cu viața, cu lumea în sine, din moment ce încearcă să ne convingă, antinomic și masochist, că (seducție sadea, nu glumă) „în acest rău care mă chinuie se află salvarea” (este și titlu, la pag. 74): „totul mi se trage de la încercarea de a-mi găsi un/ echilibru/ încercarea disperată de-a ieși din disperările mele/ din viciile mele/ din supa mea/ mă ucide/ față de orice standard mă simt mai prejos/[…] în rău e salvarea în rău e viața”. Mde, cu un asemenea tsunami al disperării nu e de glumit. Chiar și un medic psihiatru, nu-i așa, ar tresări speriat, trăgând cu ochiul spre… cămașa de forță. Mi se ițește, totuși, o grimasă sceptică. Pentru că, pe pagina următoare, poetul Suciu ne asigură, prezumțios, sub o aparență oarecum conciliantă: „aș avea nevoie de un alt nivel al cunoașterii/ de mine însumi independent de lucruri și situații/ […] trebuie să găsesc amintirile de sub amintiri/ ceea ce se află la rădăcina lor/ care e-n melancolia aerului” (subl. mea). Încerc să ignor afirmația (făcută cu un nod în gât, poate): „un anarhist la costum iată modelul meu în viață” (pag. 50) și să-l cred „poet veritabil și mare” (Mircea A. Diaconu dixit) pe A. Suciu; însă doar atâta timp cât pronunț, ținându-mi răsuflarea, sintagma subliniată mai sus. Altfel spus, renunț să comit vreo ironie „blasfemică” la adresa acestui… (autodeclarat) anarhist.

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg