Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Alexandru Mușina, cititorul

Alexandru Mușina, cititorul

Într-o carte publicată pe la începutul anilor 2000 (Supraviețuirea prin ficțiune), regretatul Alexandru Mușina se referea la relația semnificativă dintre ficțiune, traducere și literatură, relație din perspectiva căreia el citește o serie de romane americane, franțuzești și rusești, apărute la editura Univers. Pentru poetul și universitarul brașovean, capacitatea de a imagina și de a inventa este o componentă esențială în egală măsură a „limbii și a gândirii umane”. Afirmând aceasta, Alexandru Mușina susține implicit ideea că limbajul nu transcrie de fapt universuri și idei prexistente, exterioare sieși, ci le impune, legitimându-le între majuscula și punctul final al scrierii. Funcția ficțiunii este în primul supraviețuirea, în măsura în care, indiferent de cultură, ficțiunea „permite existența unui spațiu alternativ”, care să-i lase omului impresia că el contează cu adevărat și dincolo de „constrângerile biologice, economice, sociale, politice”. În egală măsură, în această ipostază, ficțiunea facilitează comunicarea între oameni, prin traducere. Autorul privește cu serioase rezerve celebra formulare conform căreia „Traducțiile nu fac o literatură”, gândindu-se la ideea lui Steiner care demonstrează în cartea sa După Babel. Aspecte ale limbii și ale traducerii că, pe lângă funcția de comunicare a limbii, esențiale rămân și funcțiile de „ascundere” și de imaginare. Alexandru Mușina motivează de altfel această rezervă:„sursa «progresului» într-o literatură o constituie în primul rând traducerile, ba chiar anvergura, dinamismul unei anume culturi (literaturi) sunt date de cât, ce, cum se traduce”. Cred că rămân în spiritul autorului dezvoltând ideea: dacă opera literară este, după teoria binecunoscută, „deschisă”, orice traducere a operei devine o replică nu atât a intenției autorului, cât, mai ales, a intenției textului însuși, o concretizare a interpretării în ultimă instanță. Traducătorul este/trebuie să fie un spirit viu, un interpret al operei pe care o traduce, optând pentru o posibilă semnificație a acesteia. Traducătorul nu mai este un trădător sau poate fi un trădător în măsura în care cititorul însuși își asumă acest rol. Dar pe cine ar trăda în ultimă instanță traducătorul/cititorul? Nici într-un caz textul, al cărui „complice” devine pe parcursul contactului nemijlocit cu acesta.
Și totuși, Alexandru Mușina revine asupra ideii, în substanțialul capitol Fac traducerile o literatură? (I,II). Exemplul lui Dosoftei este binevenit: psalmii lui David, traduși de Dosoftei, „fac sau nu parte din literatura română”? Autorul este consecvent și fidel perspectivei lui George Steiner: „ceea ce numim obișnuit literatură română nu ar fi, din perspectiva enunțată de mine (…) decât o parte a tradiției literare românești, cealaltă parte constituind-o tocmai traducțiile în limba română, literatura care nu a fost scrisă în limba română, dar a devenit, prin traducere, și a limbii române”. Ființând în limba română, care le concretizează imaginarul, „traducerile cele mai diverse din literatura universală (dar nu numai din literatură!) îmbogățesc «zestrea genetică» a literaturii noastre, sunt esențiale pentru un metabolism viguros al literelor autohtone, pentru viitorul – neapărat de aur – al acesteia. Fiindcă, deși ni-s dragi pașoptiștii, e evident: traducțiile fac o literatură!”. În această situație, perspectiva de lectură a lui Alexandru Mușina nu este deloc greu de bănuit: „a scrie despre cărțile recent traduse la noi e, în ultimă instanță, similar cu a scrie despre ultimele cărți scrise și publicate de către scriitorii români. Integrarea operelor traduse se face în literatura română, iar analiza lor – deliberat, cel puțin în cazul meu – tot din perspectiva literaturii române”.
O atenție deosebită merită incitantul capitol Paradisul artificial, care, după cum era de așteptat, are în atenție lectura și relația cititorului cu textul. Amintind observația tatălui („Ai viciul lecturii”), Alexandru Mușina acceptă ideea că lectura este până la urmă un drog, care produce dependență, iar cititorul este un drogat care caută paradisul artificial, de „dincolo de pura animalitate, de biologic”. Lectura este pentru toți un drog, cu mențiunea că, dependenți, unii pot comenta drogul lecturii, specialiști „care să-ți spună: drogul ăsta e bun, celălalt nu, drogul ăsta e pentru o ocazie, celălalt pentru altă ocazie”.
O asemenea condiție a cititorului și libertatea acestuia de a-și procura prin lectură îngăduitul „paradis artificial” sunt motivate de o anumită ipostază a scriitorului și a scrisului, în primul rând de asumarea condiției umane. Scriitorul este „cuceritor al indivizilor”, Alexandru Mușina făcând diferență între două ipostaze ale scrisului: „una e scrisul în sine și pentru sine – stare adamică – și alta e scrisul pentru Celălalt. Decădere din condiția paradisiacă, scrisul pentru celălalt e o asumare a condiției umane”. Sau, metaforic spus: „a ara «cu plăcere» vine după ce te-ai apucat de arat fiindcă nu ai încotro, obligat să trăiești din sudoarea frunții”. De aici o notabilă interpretare a baudelairienei ipocrizii a cititorului: „Ipocrit, cititorul e asemeni, asemănător, «semblable» scriitorului. Pentru a fi citit, pentru «a interesa», a «atrage», și acesta trebuie să se prefacă. Conducând jocul, scriitorul e e obligat să trăiască, să conștientizeze (și să utilizeze în folos propriu) masca, deși el nu ar vrea decât să «se exprime», să ajungă la celălalt «așa cum e realmente»”.
Scriitor cu recunoscut „viciu al lecturii”, Alexandru Mușina dezvoltă un demers ce transcrie neliniștea căutării marii, dar mai ales, autenticei literaturi, autorul diferențiind cu finețe scriitorul de literat, după cum o teoretiza un Wiliam Faulkner. Romanul lui Umberto Eco, atât de seducător pentru unii, contează în primul rând ca o creație ce se plasează „sub semnul ludicului, al pastișei, al trimiterilor culturale sau istorice”. Nu judecata de valoare stă în atenția lui Alexandru Mușina, ci una de situare: „dacă e adevărat că, citind o anumită carte, o și «scriem» în același timp, nu e mai puțin adevărat că marea literatură ne comunică și sentimentul că scriitorul deține un «secret» al lumii, pe care, prin text, încearcă să-l transmită, senzația că, în spatele cuvintelor, frazelor, imaginilor, întâmplărilor pulsează un univers unic și irepetabil. Că descoperim, citind, nu doar o lume, ci și un mod de a privi și înțelege lumea, descoperim o personalitate (model, poate, pentru propria personalitate). Toate acestea lipsesc din cartea lui Umberto Eco”. Admirabil scrisă, recunoaște Alexandru Mușina, Numele trandafirului „e întocmai unei struțocămile: ne poate plăcea «struțul» (…), ne poate plăcea «cămila» (…), ne poate chiar uimi struțocămila prin ineditul combinației, dar plăcerea e una ce nu lasă urme adânci în conștiință”.
Lectura lui Alexandru Mușina străpunge stratul de suprafață al romanului, convențional realist, mai ales când acesta camuflează un plan de profunzime, ce trezește cu adevărat interesul cititorului. Universitarul brașovean citește romane pe care ești tentat să le expediezi cu destulă ușurință, cum procedează cu cartea lui Vasil Zemliak, Stolul de lebede: „Suprafața, supraîncărcată de personaje și întâmplări (inclusiv câteva crime, o falsă sinucidere, câteva morți accidentale și nesfârșite adultere) ascunde o structură de adâncime, «mitică». Spațiul e unul imaginar și simbolic totodată (ținutul are în centrul său satul Babilon), deși real și recognoscibil în plan istoric”. Alexandru Mușina are plăcerea descoperirii metaforei și a decodării acesteia: „Metafora «stolului de lebede» și numele satului (Babilon – însă nu cel dintre Tigru și Eufrat, ci unul așezat pe râul Cebreț, adică«cimbrișor») sunt cheile pentru a pătrunde în structura de adâncime a cărții, pentru a-i înțelege «ideologia». Oamenii sunt ființe terestre, dar – în același timp – și ființe celeste. Ei trăiesc într-un anume timp istoric și într-un anume loc (Ucraina anilor 30), dar – totodată – într-un topos mitic. Oricare dintre acțiunile «babilonienilor» poate fi citită socio-economic, dar și simbolic”. Punctul central în care ajunge criticul se reflectă asupra întregii scriituri: „Dualitatea este o trăsătură nu doar a personajelor, ci și a sensului conflictelor, a vocii auctoriale, a perspectivei naratoriale etc.” La fel este citit romanul lui Cinghiz Aitmatov, O zi mai lungă decât veacul, după Alexandru Mușina (și nu pot să nu fiu de acord cu el!) „o capodoperă”, care se înscrie „în cea mai fertilă direcție de evoluție a romanului modern”. Și aici, demersul vizează ceea ce este mai greu de sesizat, profunzimea simbolicului și a miticului: romanul evită livrescul, el nu este, totuși, un roman realist, ci unul cu „sensuri ascunse, discret semnalizate, un roman «simbolic», mitic”, de o simplitate aparentă care „ascunde o construcție de mare rafinament și subtilitate”.
Supraviețuirea prin ficțiune dovedește că rafinatul cititor care este Alexandru Mușina nu este mai prejos de poetul Alexandru Mușina.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg