La patru ani după publicarea romanului istoric Șapte sute șaptezeci (1) avându-l în prim plan pe Ovidius – personajul ficțional inspirat de marele exilat de la Pontus Euxinus – scriitorul constănțean Bogdan Boeru propune un alt roman istoric, Benedictiana (2), localizat într-o cetate fictivă de la sfârșitul veacului al XII-lea, după căderea Ierusalimului, pe teritoriul actualei Sirii, în plină angajare cruciată de recuperare a cetății sfinte. Benedictiana este numele orașului care, prin voci ale unor personaje din carte, are pretenția de a deveni Noul Ierusalim. În Outremer – teritoriul format din entitățile feudale create de cruciați în Asia Mică –, în mijlocul deșertului sirian, la zidurile cetății Benedictiana învăluită în aura de liniște aparentă a Orientului Mijlociu perpetuu, viziunea unui Christ răstignit a doua oară, cu carnea devorată de corbi, înviat și coborât de pe cruce pentru a-și duce cu corpul descărnat crucea și pentru a se risipi ca imagine, a lăsat o puternică impresie asupra oamenilor cetății asistând înmărmuriți la scenă. Lui Bogdan Boeru îi este simplu să construiască o astfel de proiecție, folosind ancore ale sacrului într-o lume profană, deoarece ideea romanului său s-a născut odată cu scrierea studiului Convergențe spirituale, prin care propunea o sintaxă a sacrului, o sintaxă a miturilor, gesturilor, atitudinilor și produselor culturale3. În jurul acestei scene a răstignirii și a altora de aceeași spectaculozitate imagistică se construiește firul epic, redat într-un complex de tehnici cinematografice: focalizarea pe detaliu și retragerea în cadrele ample, încetinirea acțiunii pentru a reda cruzimea confruntării și accelerarea derulărilor de imagini, magnificarea și micșorarea succesivă în raport cu unghiurile din care este privită scena, la care se adaugă o veritabilă coloană sonoră care însoțește derularea de fapte asemenea corului antic sau asemenea vocilor profeților din Vechiul Testament. În această remarcabilă concentrare de efecte cinematografice care transformă Benedictiana într-un roman puternic vizual și auditiv, ușor de închipuit cu mintea lectorilor, autorul încearcă să se folosească de toate pârghiile pentru a îi prinde captivi în lectură. Uneori cititorul însuși devine cameraman care urmărește acțiunea dictată de scriitorul-regizor omniscient și omnipotent asupra spațiului ficțional: „În acest timp, în livada cu portocali, ce se întindea la nord de zidurile Benedictianei și la vest, spre Orontes, adăpostiți de căldură într-un cort de pânză ușoară, doi oameni stăteau aplecați asupra unei mese, studiind niște hărți. […] Hai să ne apropiem de ei, cititorule! Poate nu cu viteza solului comandantului gărzii, dar hai să-i cunoaștem și să-l așteptăm împreună pe oșteanul demn de eroul de la Marathon!” (p.14), alteori servește ca instrument de sondare în adâncurile ființei ultragiate, pentru crearea efectelor care, tot cinematografic, depășesc simplele cadre psihologice, pătrunzând în inconștientul colectiv junghian: „M-am ascuns după un bolovan, tremurând ca varga și nu! Nu eu simțeam frică atunci! Era ceva dincolo de teamă. Venea din adânc… dintr-un adânc care nu era al sufletului meu. Venea din ființa tuturor generațiilor anterioare, de la Adam încoace!” (p.142).
Un alt procedeu cinematografic utilizat cu măiestrie în construirea cadrelor este regresia temporală, derularea înapoi a acțiunii, spre exemplu în povestea prezicătoarei Zhiva – un asemenea personaj, o voce a rațiunii neluată în seamă sub tumultul de reacții și decizii fundamentate emoțional – care servește unei stabilizări a imaginii de efect.
De la distanță de secole privind, cu puterea de a sugera sau angaja direct forța ilocuționară auctorială pentru un anumit tip de parcurs în lectură, spațiul ficțional al Benedictianei devine locul geometric în care lecțiile importante ale istoriei, utile în interpretarea discordiei cotidiene, sunt predate de un fin cunoscător al epocii, dar devine totodată și un spațiu al confruntărilor cotidiene de idei, intrigi, fapte, care conduc la o violență de care comunitatea umană nu s-a dezbrăcat încă. Ideea unui califat panislamic, reconstruită ca meditație a sultanului Salah ad-Din: „Știa că dacă oamenii săi loiali au, la rândul lor, oameni loiali, atunci visul lui de a uni lumea islamică se va realiza” (p.35), chiar dacă neaparținând unui arab, ci prințului kurd din Tikrit care a unificat comunitatea sunnită, este actuală prin suprapunerea peste califatul panarab proclamat în același Tikrit la mai mult de opt sute de ani distanță, prin Statul Islamic sunnit (Daesh). Actualitatea războiului religios (al cruciadelor) este adusă prin refocalizarea lectorului asupra jihad-ului interpretat ca război religios. Falsa miză religioasă a acelui început de mileniu doi se suprapune peste falsa miză religioasă a începutului de mileniu trei, fără a putea justifica, în fapt, vreo acțiune în numele unei (unor) religii a(le) iubirii: „Hotărâse, încă din adolescență, păstrând o sănătoasă tăcere asupra subiectului, că i-ar plăcea mult mai mult să trăiască într-o lume eliberată de religia în care fusese crescut, de constrângerile ei, de ura pe care o aducea între oameni, sau mai degrabă de ura pe care o aduseseră oamenii între ei, în numele unei religii a iubirii” (p.16).
Acțiunile teroriste actuale pot fi citite în cruzimea atacului beduinilor pentru a răspândi teroarea. Nimic din ceea ce înseamnă practicile unei pretinse căi a iubirii convenite la nivel doctrinar nu este străin imaginatei cetăți a Benedictianei, cetății binecuvântate și invincibile, indestructibile. Dar Bogdan Boeru construiește și instrumentele cu care se poate realiza distrugerea (și ele traductibile, în orizontul actualului secol, în practici cotidiene, și ele căi generale de înfrângere a identității unui spațiu cultural sau de distrugere a unui status quo): „Nu cucereai un popor până nu culcai la pământ învățații și nu le ardeai cărțile…” (p.98), a căror prezentare de la un alt nivel al percepției se rezumă la aceeași înfrângere a cuvântului: „[…] a distruge o lume înseamnă, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, a se dezbrăca de cuvinte. A dezbrăca totul de cuvintele care numesc „totul” și a o lua iarăși de la capăt! Ce e creat prin cuvânt, e recreat tot prin Cuvânt! Însă „a te dezbrăca de cuvinte” nu înseamnă a arde dicționarele” Înseamnă „a reda cuvântului sensul său originar”. Înseamnă „reda arderii înseși sensul ei regenerator”… A o goli de distrugere!” (p.51).
Perspectiva heracliterană a purificării – într-o formă care nu presupune, în sensul ei originar, distrugerea, ci care înseamnă, reumanizarea prin referința primă, prin convenția semiotică originară – este una care urmărește întregul traseu ideatic, suprapus și intersectat cu cel epic, condiționându-se reciproc și închizându-se într-un proces autodevorator care amintește de simbolurile arhicunoscute ale regenerării.
Cu o condiționare care depășește simpla locuire carnală a ființei în limitele unei vieți, problematica profundă a romanului, care poate fi rezumată la cea a reumanizării, este una care aduce în dezbatere și posibilitățile anticipative, posibilitățile reale de construire a unei lumi mai bune, lipsite de imaginea descărnată a unui Christ mereu în ipostaza crucificării, din a cărui lecție a mântuirii omenirea nu învață mai nimic: „Accidentul se întâmplase așa cum prevăzuse ea, mai puțin moartea băiatului. Ce să însemne asta? Că viitorul poate fi relativizat prin rostire? Sau relativizat prin conștientizare?” (p.180). Relativizarea prin rostire și conștientizare revine pe de o parte textului, pe de alta lectorului. Bogdan Boeru mută inteligent atenția pe intentio auctoris, care domină întregul edificiu textual al Benedictianei, asupra intentio operis, a operei în sine, care prin vocea clarvăzătoarei (o excelent construită instanță auctorială) vorbește despre puterea textului: „Eu sunt doar o fată dintr-un trib african! Un vrăjitor dement a spus despre mine că aș avea cine știe ce puteri, iar un cronicar cel puțin scrântit m-a pus să mă nasc a doua oară, din nisipul deșertului, moșită de un înger luminos, care mi-a spus că sunt primul om al lumii noi… Eu nu am cerut nimic din toate astea! Eu doar am devenit ceea ce se spune despre mine că aș fi…” (pp.227-228), apoi asupra lectorului și asupra intentio lectoris, pregătită auctorial de la prima pagină. O carte despre violența (ideologică sau fizică) având rădăcini adânci în societate, despre diferența care discriminează, adusă în lumina unui bine predictibil prin forța textului („Oamenii sunt dependenți de predictibilitate. Fără ea, timpul devine călău, iar calendarul, obiect de tortură”, p.7), care regenerând la nivel simbolic poate regenera la nivelul mentalităților, este o carte utilă. Apoi, luând în calcul frumusețea scriiturii, diversitatea de procedee ale poeticii romanului la care apelează Bogdan Boeru, plus remarcabila documentare – un lucru firesc, dar atât de rar în romanul românesc contemporan – fac din lectura Benedictianei o plonjare în apele numelui sugerat prin titlul cărții, dar neîmplinit ca atare din rațiuni heracliteene curative. Există întotdeauna o cale a binelui – aparent sumbrul roman încărcat de simboluri (este necesară și o lectură prin prisma simbolisticii pe care o propune Bogdan Boeru) –, iar aceasta este cea a reașezării umanității din noi prin neexploatarea antagonică a diferenței.
În ipostaza reverberării auctoriale prin cuvintele unui personaj, îndemnul este simplu: „uită războiul și zeul războiului va muri” (p.238).

 

 

Note
1 Bogdan Boeru. (2018). Șapte sute șaptezeci. Constanța: Ex Ponto. 97p.
2 Bogdan Boeru. (2022). Benedictiana. București: RAO. 370p.
3 Această sintaxă este necesară atâta vreme cât „Sacrul este conținut în profan în același fel în care cosmosul fusese conținut în metaordinea inițială, înainte de a fi articulat prin creație”, v. Bogdan Boeru. (2020). Convergențe spirituale. Eseu despre o posibilă sintaxă a sacrului. București: Editura MLNR. P.27.