În Critica rațiunii pure, Kant arată că diversitatea nesfîrșită a reprezentărilor poate fi cuprinsă într-o intuiție sensibilă, fiind astfel o pură reprezentare apriorică, dar o consideră ca fiind contraproductivă atîta vreme cît ea nu se aplică empiricului, adică lumii obiectuale, care este adusă la unitatea sintezei apercepției tocmai prin posibilitatea ei de a aduce obiectul în reprezentare și a-i putea conferi intelectului tocmai această putere de sinteză și de aducere a diversității reprezentărilor la unitate. Cînd se referă la unitatea reprezentărilor, Kant are în vedere obiectul ca și constituent al realității. El nu face deloc trimitere la posibilitate ca act al sintezei obiectului, a realității și, în cele din urmă, a lumii ca unitate a reprezentării date de capacitatea imaginativă poietică apriorică pură.
Deși nu neagă explicit această posibilitate, el o consideră ca fiind doar posibilă, ratînd astfel analiza posibilității înțelegerii lumii în devenirea ei, care este o înțelegere a posibilității existenței unei lumi dată de capacitatea imaginativă poietică apriorică ca fundament al sintezei apercepției.
Astfel, tocmai ceea ce neagă Kant, adică cîmpul unor intuiții in generis, face obiectul cercetării de față atîta timp cît lumea, ca percepere subiectivă a unor experiențe posibile date de capacitatea imaginativă poietică apriorică ca loc al sintezei apercepției și care are la bază ideea că eu gîndesc, adică eu sunt depozitarul tuturor reprezentărilor mele asupra lumii, se conține în capacitatea imaginativă poietică apriorică care nu are neapărat un conținut legat de experiență ci și de posibilitatea de a crea lumi imaginative poietice raționale din sine însuși. În lipsa acestei posibilități, intelectul nu ar fi decît depozitarul unor reprezentări ale intuițiilor sensibile care ar supune aceste reprezentări judecății, numai că în acest fel este scoasă din ecuație tocmai posibilitatea de a crea lumi imaginative poietice raționale posibile, așa cum este astăzi lumea pe care a proiectat-o știința și tehnica într-o remodelare a lumii și a exilării ei în cel mai pur virtualism.
Capacitatea imaginativă poietică apriorică este depozitara acestor lumi iar imaginativul poietic aprioric rațional este elementul agens al acestei capacități care aduce lumea la existență, o diversifică și creează reprezentări noi care sunt fundamentele poiezei unor noi realități și ale unor noi lumi.
Desigur, la o lectură atentă a Criticii rațiunii pure, observăm că Immanuel Kant nici măcar nu se apleacă asupra analizei unei lumi posibile care să poată la un moment dat să substituie lumea așa cum a fost ea reprezentată milenii de-a rîndul, iar această capacitate de creație rațională posibilă o lasă la îndemîna imaginației care nu ar putea forma un concept logic a priori, lucru pe care devenirea fenomenului cunoașterii l-a arătat a fi fals. Toată tehnologia timpurilor moderne, de la cea mai simplă pînă la complexitatea algoritmilor matematici care fac posibilă lumea imaginativului poietic informațional (care e adevărat că nu are nimic în comun cu imaginația), nu intră în înțelegerea construcției logice a schemei cunoașterii raționale la Kant.
Ceea ce este de negat în concepția acestuia, conform căreia nu există concepte pure apriorice care să nu conțină ceva empiric, întrucît acestea ar trebui să fie exclusiv rodul unor condiții apriorice, deci al unei posibilități pure care nu ar duce la cunoașterea realității, este complet fals întrucît realitatea este doar realitatea mea și realitatea posibilității mele imaginative care, în anumite condiții, se transformă în realitatea cea mai pură, întrucît conținutul ei trece de la posibilitate rațională la act, la obiect și, de aici, la o sinteză aperceptivă care duce la „legarea” unei lumi care astfel își face loc în existență. Ideea kantiană după care lumea este un loc în care schimbările care survin nu pot modifica cîmpul cunoașterii este eronată, atîta timp cît în devenirea lumii și a fenomenului si-au făcut loc realități imaginativ-poietice raționale apriorice care au dus la construcția unei lumi paralele lumii așa cum am perceput-o dintotdeauna, fără a avea un reazăm în lumea empirică. Sensul creației este inversat, iar posibilitatea creației nu este o specula a existenței ici-colo disponibile ci o creație ex nihilo, chiar dacă mii de ani de filosofie au afirmat contrariul.
Prin urmare, după Kant, în măsura în care dorim să știm cum devin posibile conceptele apriorice pure ale intelectului, va trebui să cercetăm apriorismele de care depind posibilitățile experienței și care sunt fundamentele sale, chiar dacă, spune el, am putea să facem abstracție de empiricul fenomenelor. Rezolvarea problemei stă în acest negativ fotografic al capacității imaginative poietice raționale care prin intermediul subiectivității are posibilitatea per se de a crea o sinteză a reprezentărilor și o legare a lor prin intermediul judecăților ca forme ale sintezei primare, judecăți care se leagă într-o sinteză aperceptivă a lumilor posibile raționale prin elementul agens care este imaginativul poietic aprioric rațional și care creează lumile reale care, ca și în cazul contemporaneității, sunt lumi virtuale sau nu. Aceste lumi, prin utilitatea, disponibilitatea, capacitatea de a genera valoare, de a produce și de a ființa prin sine capătă o ființă a ființării sale disponibile proprii care are ca fundament voința de putere conținută în însăși esența tehnologiilor informației.
Prin urmare, afirmația lui Kant: „Dacă vrem deci să știm cum sînt posibile concepte pure ale intelectului, trebuie să cercetăm care sînt condițiile apriori de care depinde posibilitatea experienței și care stau la baza ei, chiar dacă facem abstracție de tot empiricul fenomenelor. Un concept care exprimă, general și suficient, această condiție formală și obiectivă a experienței s-ar numi concept pur al intelectului. Dacă am concepte pure ale intelectului, pot gîndi desigur și obiecte, care sînt poate imposibile, poate posibile în sine, dar nu pot fi date în nici o experiență, întrucît în legarea acestor concepte poate fi omis ceva care să aparțină necesar condiției unei experiențe posibile (ca în conceptul de spirit) sau că concepte pure ale intelectului pot fi extinse mai departe decît poate cuprinde experiența (ca în conceptul de Dumnezeu). Dar dacă elementele tuturor cunoștințelor apriori, chiar ale ficțiunilor arbitrare și absurde, nu pot fi împrumutate, ce-i drept, de la experiență (căci altfel ele nu ar fi cunoștințe apriori) ele trebuie să conțină totdeauna condițiile pure apriori ale unei experiențe posibile și ale unui obiect al acesteia, căci astfel nu numai că prin ele nu ar putea fi absolut nimic gîndit, ci ele nici măcar nu s-ar putea naște fără date în gîndire” (Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, trad. rom., pp 129-129, București, 1969) este eronată atîta vreme cît ramuri întregi ale științei și, mai ales, ale tehnologiei sunt fundamentate în algoritmii matematici care nu sunt un dat al experienței dar pot genera realitate, ba mai mult pot genera lumi virtuale dar și empirice.
Prin urmare, ideea kantiană care stă la baza dezvoltărilor din Critica rațiunii pure, conform căreia logica în ansamblul ei luată ca schelet al întemeierii intelectului nu este un element suficient, atîta timp cît se pierde din vedere dimensiunea și puterea intelectului de a crea pe fundamentul capacității imaginative poietice apriorice lumi cu conținut, lumi care, în dauna unei reprezentări schematice, au reuși să se ridice la existență din însăși conceptul pur, ceea ce pentru Kant părea o imposibilitate.
O definiție a capacității imaginative poietice apriorice și a caracteristicilor specifice sintezei aprehensiunii constituie o rețea de raporturi în care co-există percepții, trăiri, reprezentări, judecăți, concepte, raționamente care, într-o anumită combinație și numai prin intermediul elementului agens care este imaginativul poietic aprioric poate construi lumi specifice raționale. Aceste lumi nu sunt doar concepte pure și abstracțiuni ci reprezintă deja o realitate generală care tinde să substituie realitatea obiectivă, dacă așa ceva există. Ceea ce este specific capacității imaginative poietice raționale este că în fenomenul sintezei apercepției este capabilă să pro-ducă relații care să constituie lumi factuale.
Pe de altă parte, capacitatea imaginativă poietică apriorică este asistată în procesul cunoașterii de către imaginativul poietic rațional aprioric care produce, la rîndul lui, reprezentări, relații, judecăți, raționamente, valorizări, primare prin intermediul subiectivității și care sunt aduse apoi la unitatea sintezei apercepției în capacitatea imaginativă poietică apriorică. Prin urmare, întreaga existență, posibilitățile lumii obiectuale, ființa ei sunt sintetizate la nivelul sintezei apercepției apriorice a capacității poietice imaginative apriorice. Numai așa se explică diferențele care survin în înțelegerea lumii, în valorizarea, percepția și raportarea ei la ființa care sunt eu și la posibilitatea, prin această gîndire diferențiată, existenței creației, a posibilității existenței lumilor imaginative poietice raționale.
În aceasta constă lipsa sistemului kantian, respectiv lipsa lui de maleabilitate în ce privește posibilitatea reală de a crea lumi posibile raționale prin intermediul capacității imaginative poietice raționale și a agentului ei care este imaginativul poietic rațional aprioric. Este, pentru metafizicianul profund ancorat în realitatea clasică a filozofiei, aproape o imposibilitate de înțelegere, dar lumea virtuală a algoritmilor matematici îl pune în dificultate și îl forțează să admită această construcție duală a imaginativului uman care cuprinde, de la intuițiile sensibile pure, la judecăți, categorii, concepte și raționamente, întregul cîmp al cunoașterii.
Ceea ce este de subliniat aici este lipsa modelului kantian în ce privește posibilitatea intelectului de a crea din sine lumi raționale care sunt, în același timp, și lumi reale, lumi cu conținut. Acest fapt contrazice crezul lui Kant după care nimic nu poate fi gîndit în afara fenomenului și în lipsa empiricului în general. Această eroare persistă în gîndirea occidentală încă din „zorii filosofiei grecești” și a rămas împietrită în proiecțiile lumilor metafizice pînă în gîndirea lui Heidegger.
Noi credem că gîndirea științifică și tehnică modernă a schimbat dramatic această paradigmă, inclusiv modelul kantian al sintezei apercepției, și a pus în vedere o nouă abordare care, departe de a fi doar analitică, este o abordare pur imaginativă, lucru pe care gîndirea clasică metafizică nu a putut să îl observe deoarece a rămas, așa cum spunea Heidegger, „încremenită în proiect” încă de la începuturile sale.