Spui tu, Căs-cioaro: „Neagră sunt, fete din Ierusalim, dar frumoasă ca sălașurile lui Chedar, ca și corturile lui Solomon, (……) Pajiștea de iarbă verde ne este al nostru pat. Cedrii ne sunt acoperiș sălășluirii și adăpost ne sunt chiparoșii.” Da, cei din Chedar, niște triburi de beduini nomazi, își ridicau corturile din piei de capre negre. Poate era o parte mai rece a pustiului și voiau să atragă soarele. Ingenios și ingenuu. Deși pe tine, cea mult dragă mie, care încurci mestecenii, frasinii, fagii și brazii cu toate chipurile de copaci din întinderea Arabiei, te-am înțeles, căprioara mea. Tu, Sulamita, erai arsă de soare, iar tu, cioară Căs-cioară ești unsă cu ulei ars. Negru. Negre amândouă.
Ți-aș spune și eu, precum în Cântarea Cântărilor: „Frumoși se văd obrajii tăi, așezați între cercei și gâtul tău împodobit cu șire de mărgăritare, (…..) ochi de porumbiță sunt ochii tăi.” Și nici n-are de ce să-mi pară caraghios sau nepotrivit. Așa e. Sulemenită, garnisită cu alb și roșu în… arabescuri, e fața ta, Căs-cioaro. Iar anul ăsta au răsărit în pădurea de alături porumbei sălbatici. Încălzirea vremii i-a adus în munte. Gânguritul lor uluiește păsăretul și ochișorii li-s rotunzi, vioi și galeși. Se ițesc printre ramuri. Îmi fac ochiade. Mă amăgesc vrăjitorește.
Hop un telefon. În pustietatea mea… cu pajiște verde, uneori mă bucur să-l aud sunând. Alteori, ba. Îmi rupe ritmul, care-o fi, Doamne, ăla? Ritmul… Doamna Jucovschi din București. Dea ex machina, în persoană. Fabuloasă. „Sunteți adorrabilă, cherrie”… îmi spune graseind. Nu e de făcut personaj, ci pur și simplu de calchiat personajul viu care e. Nici cu hârtie de calc nu l-ai putea creiona aidoma. Pe două picioare, cu cadru însă. Tare bătrână, cu păr vâlvoi, ochelari de soare-n casă (cataracta…), minte agilă și gândire de mare clasă. Se întinde ca o vulturoaică peste zeci de domenii. Vocabular strașnic și amintiri și mai și. Memorie de elefant. Și încă… literară, incredibil. Cu toate sutele de nopți nedormite, pe șantierele unde trudise, zbârnâind ca o stahanovistă. Proiectantă la un mare institut și sportivă. Schi, hipism, tenis de masă și… scrimă. De performanță! Iar de mâncat, mănâncă… vegan. Mi-a cam luat mințile. Îmi spune, ea mie, nu eu ei, c-a dat într-un raft peste Elias Canetti „Limba salvată” și îndată și-a zis că eu sunt aceea care fac asta! Nu folosesc arhaisme și cuvinte moarte, dar unele care stau să moară, da, o fac și le scot la lumină. Tânjeau. Respirau cu palpitații. Tinerii nu le mai știau și oricum nu le mai voiau. Sărăcire de vorbe și englezire de duzină. Firesc. Dar îmi adaugă și că, uneori, are nevoie de glosar, na! Ce să zic? Ce mai pot zice? A dat peste mine această doamnă, auzind/ citind într-un interviu că nu-mi doresc beculețe în pomul de Crăciun, ci lumânărele, dar nicăieri nu găsesc. Atunci, m-a… găsit ea, a sunat la redacție, m-a atras magnetic, nu încăpea refuz. Ne-am cunoscut. M-am ales cu o pungă uriașă de lumânări mici, stilate, colorate, din ceară fină. Am rămas amprentată, expresie modernă stupidă. Dar palpabilă. Ca o ștampilă pe nas, pe frunte. Ca în ceară, hm. Îmi zice la telefon că, de-o bună bucată de vreme, uneori i se pare că vorbește cu mine. Adică de una nesingură. Și mă și vede ades… valsând prin casa ei sau țopăind ca un iepuraș. Plină de un soi de bucurie. Specială, numai a mea. Pe care alții n-o prea înțeleg. Cum s-o fi prins bătrâna doamnă?! Asta-i personalitatea ce mi-o atribuie. Măi să fie, tocmai de iepuroiul șchiop voiam acum să pomenesc. Sigur, n-a avut viață lungă Iepurilă și rău ce mi-a părut. Stătea sub lună, în mijlocul curții mele / tale, Căscioaro, cu urechi ce păreau antene de OZN. Sau cu prelungitor, din cauza umbrelor luuungi. Pisica, la geam, încremenită. De unde știa Maria Jucovschi?!
Lupii l-ar fi luat gustare îndată. Lupii ce vin în zori, când e umed și ceață și mirosul nu răzbește spre câini. Lupii ce-au mâncat pe jumătate mânzul și aveau să mai vină, să-l termine. Rămăsese capul cu ochii deschiși, cu o grămadă de dinți dezveliți în boticul căscat larg a țipăt și copitele din față, pe picioare firave. Și coastele. O bortă sângerie. Și iapa nechezând, nechezând fără oprire, de ziceai că-i va pieri glasul acum-acum. Se va sparge în cioburi.
Țața Marița, mai din deal, nu departe, se-ntâmpla să-și suduie moșul: „Bre, Niță, nu vezi ce-i sub nasul tău?! Chiar nu? Tont mai ești!” Că ieșise omul în noapte, hăbăuc, să se ușureze și, surd bocnă cum era, neam să simtă că urlă câinii, să se rupă din lanț și mai multe nu. Iar de privit, bineînțeles nu spre urs privea…
Când am aflat mușuroaie răsturnate în spatele casei, am priceput că m-a vizitat și pe mine ursul furnicos, furnicaru, cum i se zice pe aici. Sper că n-a prins și cârtițele, sobolii, pe care-i urăsc toți și-i ucid, că le strică pășunea. Dar sunt atât de frumoși, negri-catifelați, cu ochii lipiți și mustăți nesfârșite. Și ce trudă pe ei. Cât respect ar merita…
Mistreții nu-mi prea bagă-n seamă curtea, că-i tot poiană. Ale localnicilor însă, cu o brumă de legume, rădăcinoase, da. Răvășesc și strică tot.
Când mă dusesem după lemne, am dat peste un vulpoi care m-a lătrat. Nici nu știam că asta fac, latră. L-am speriat, în curtea mea… Era frumos de pica. Îi lucea blana, roșu aprins, și-n vârful cozii un smoc alb. Nu ca amărâta aia, cu râie desigur, și o coadă băț, fără pic de păr, care vâna șoareci din greu pe poiană, sărind în cap, drept în ascunzișuri. În urmă, pornise spre bârlog, cu cinci codițe atârnând din bot. Pradă. Vai de viața ei.
Lucica lu’ Gheorghe al lu’ Vasile, mai din deal, râsese la mine. „Mie-mi zice Hulpea, da. Da’ Mărioara lu’ Ștefan Țăposu, păduraru, vecina mea e curca. Ei, care-i mai tare?” Dar a pierit întâi Hulpea, biata, și treceau din satul de alături, pe potecă în șir indian, bătrâne după bătrâne, în negru după negru, cu trei flori ș-o lumânare, strânse în pumnii lor înțepeniți, zbârciți, noduroși ca rădăcinile. De păreau crescute din mâini florile. La priveghi. Nu se mai termina lanțul vieții pe drumul morții. Pe sub tine mergeau, Căscioaro. Te-ai înfiorat? Te-ai înmuiat? Ți-a venit a ofta? Era mult mai tânără ca tine Hulpea. Tu doar ai 112 ani, așa am socotit, din 1908… Și ce viață…
A lu’ Flutur, vecina din coastă, de „la mal”, cea mai apropiată – oricum casele noastre nu se văd una pe alta, se știu doar – m-a oprit să cobor în pivniță, după ce-mi rupsesem piciorul: „Lăsați, doamnă, că e dă groaznic ce nătăvăloasă sunteți, mai cădeți iar. Cobor io pe loc”. M-am întrebat ce-o fi aia și abia dup-un timp m-am lămurit eu cu mine. Adică, aha, nu țin la tăvăleală! Corect. Ce-oi căuta dar aici? Poate și-n patru lăbuțe de-aș fi, tot aș veni. Mai zisese ea, tot cu „lăsați”: „Lăsați că iau io inițiala și vă pun niște flori”. N-a pus. Poate le-ar fi plăcut căprioarelor. Că am văzut căprioara între florile mele și puiul așteptând-o, dincolo de gard. Bineînțeles, am crezut că el nu putuse sări. Aș! Căprioara s-a ciușdit și s-a strecurat pe sub zaplaz apoi. Ciudat. O îndemnasem eu pe femeie să primească în gazdă doi puștani cu mountain bike-uri, ce urcaseră de jos, din Brusturet, și-i prinsese seara. I-a scrutat bine și i-a luat cu: „Mă, băieți, vă văz cumsecăzi, da’ un buletin n-aveți?” Se declara ea pe sine drept „batjocoroasă”. Auzind de suferințe domnești, de oraș, sărise că „și io am anestezie de primăvară”… Dintr-astea. Mult te ajutai cu ea însă, că era spirt și nu făcea nimic de „cârcală” ca mine. „Lăsați (iar!) că stăm de dojană altă dată, acu-s zălmătăcită de cap.” și se grăbea undeva.
Nu-i frumos cum se zice pe aici? A sta de dojană. Mai grozav în Oltenia – a sta de taină. Și să te mai pună Al necurat să zici că… verbalizezi? Treabă-i asta? Viață-i asta nouă de acum? Una de-a surda, stricată…
Ziceam ceva de viața ta. Oh, Căscioaro, oh. Grea va fi fost. Dar nu tristă. Că podelele s-au înlocuit de câteva ori, de cât s-a tropăit aici. Hore și jocuri. Tot astfel, ușa s-a refăcut întruna. Că bătrâna se baricada, o bătea-n cuie și nu-și primea omul când era băut. Și era, că peste ani, zeci, am dibuit în pod o rezervă de țuică bine pitită. Numai că moșul fărâma ușa cu toporul și-i zbiera muierii, cu glas mare, ceva de Dumnezeii ei. Foc de înfocat. Degeaba, ea era nearzoaie. Și bisericoasă. Chema pe dată popa și făcea „feștanie” iar și iar, să de-spurce locul. Se întețea treaba treptat. Ce te-oi mai fi cutremurat de bubuieli și burdușeli, Căscioara mea. Și ce de slujbe vor fi răsunat și pereții vor fi fost busuiociți și aghezmuiți de-adevăratelea. Când din clondir, când din cristelnița-găletușă.
Gratiile de la geamuri bănuisem că fereau bănetul de hoți. Că bătrânul Cioacă, achizitor de lapte și brânzeturi, dădea tainul rânduit cu drept armatei române de pe dealul din dreapta. Dar vindea și Imperiului chezaro-crăiesc de pe dealul din stânga. Un Agamiță sătean, român neaoș. Granița, hotarul, chiar pe aici trecea. „Linie” i se zice acum, când numai ce-am sărbătorit Centenarul Unirii.
La tine, Căscioaro, în culcușul tău, n-a murit nimeni. Dar, însemnată de moarte, ți-ai pornit viața. Prahovenii ce te-au ridicat, aciuiați aici cu gând să facă cheag mai mare din brânzeturi, au sfârșit prin a te părăsi. Femeia, care neguțătorea urda și burduful, cașul afumat și telemeaua, a fost ucisă de tâlhari, când venea de la piață. Omul dus a fost. A vândut lui Cioacă. De-ți vine să zici cu obidă că românul nu s-a prea născut poet. Ce utopie! Pe un bătrân l-au omorât, în Poiana Stânii, pentru o ulcică de jințiță. Era sărman, doar cu o colibă de-o singură odaie. Și tot l-au călcat furii. Cică-n peșteri și grote trăiau haiduci vestiți. Ce romantic. Robin Hood, nu? D-aia aveau casele gratii, nu de alta…
Sunt și acum atârnate de tavan, în camera cu teracotă, belciugele pentru leagănul copilului. Îl puteai hâțâna și din pat, cu piciorul. Tot din pat, puteai slobozi mânzul, mieii și oile din grăjducul cuprins în corpul casei. Doar ce trăgeai de-o vergea. Avea lăcașul ei în perete și deschideai portița, fără să mai ieși în viscol și să-ți pui ciubotele. Acum, acolo am rostuit o bucătărioară și o baie mică. Grajdul mare, cel pentru vaci, era pe tăpșan mai sus. Poate tălăngile lor le caut iarna, la oraș, când ascult întruna boluri tibetane și clopoței Zen, muzică meditativă… Și-n pod, unul fără coș, se afumau slănina și cașul, la fumul ce se strecura printre șițe. Un cuptor falnic pentru pâine în curte. O bucătărie mare alături, de dormit vara în ea. Gospodărie, ce mai… Pe urmă, bătrânii au fost luați de fiii lor, mai în „centru”. Erau rămași cam de izbeliște aici, la depărtare, înspre pădure. A mai locuit o nepoată în prima ei căsătorie. „Dar, doamnă, ne-au făcut de urât și ne-am despărțit”.. Alta, mai în munte, nu se mărita că, zicea maică-sa, „i-a aruncat argint viu în potecă o vrăjmașă. O lua ea pe vreunul până-ntr-un sfârșit, numai dacă s-o… împulpa înainte, p-ormă îl ia”. Verb neauzit de mine până acum. Așa o fi fost? C-are familie brava în cele din urmă.
Și curg norii. Se schimbă vremurile și tot ce-i omenesc. „Sosesc cocoarele, sosesc, de după deal de țintirim…” S-a tras fir optic pentru Net. Brânzarii vând un vițel și cumpără copilului „leptor”. Iar lor, televizor cu plasmă. Până și la biserică, unii merg cu mașina. O hurducăie prin hârtoape, dar nu-i dau pace. După ce termină cositul și „siripitul” (metateză!), o șterg câteva zile la mare, bronzați abitir de acasă. Fâșâitul de coasă, cel metafizic, s-a stins. Bâzâie, bondăresc motocoase cu motorină. De fapt, din ce în ce mai puțini au vite. E mai ușor acum cu turismul, de. Eu dorm în cămară, ce-am făcut-o cameră. Mi-e biiine. Urmăresc prin lucarnă cum coboară Carul Mare și se așează pe deal ca o cratiță cu coadă. Încet, se afundă, apoi apare iar cu coada-n sus. Cel Mic se răsucește în jurul Polarei din vârful lui, de zici că e limba unui pendul. Pândesc să fugă norii. Noaptea nu-i vreau. Ziua, ohohoo, iar despre răsărit și apusuri aș tot vorbi, povesti… Despre lună nu, nimic. Taină.
Uneori, îmi adie pe obraz, din grinzi, un iz. Un iz de brânză. Aș sări ca un mânz. Aș pluti ca o barză. Iar printre brazi, iezii își lasă căcărezii, vorba lui Arghezi. (ce minune și „Z”ul ăsta trac, pe care aici îl simt mai bine ca oriunde…) Și sunt tare fericită, Căscioaro. Cât îți mulțumesc…
Vin vară de vară, că nu mă mai încumet iarna. Deși aici nu amiroase iarna iarnă pur și simplu, ci cu un adaos de-a dreptul divin. Cum te apropii de cătun, îl simți. Din hambare, poduri și șuri, de la așa zisele odăi, din căpițe și clăi, se împrăștie peste culmi adierea. Fânețurile… Fânul cosit, pus la adăpost, naște o boare de nemaiîntâlnit, oricum de nepărăsit. Te-ar putea pironi aici mirosul suav, de ierburi și flori uscate. De ți-ar fi sufletul mai ușor…
Vin și mă las înghițită în pântecul tău, Căscioaro, precum Iona în burta chitului. Trei luni cât trei zile. De fapt, mai mult. Și nădăjduiesc mereu să ies transformată. Acum, pe ultimii metri… Să ajung alta decât cea care sunt sau care am fost până ieri. Nu știu încă… Încă. Fiindcă Ninive e puternic. Iar a încheia cu viețuitul, pustiit de daruri, de acelea cu care ai venit pe lume, golit, secătuit, deșertat de sclipirea lor, e o povară de nedus. Chiar așa. Te pune la pământ, cu nasu-n pământ. Noroc că tu nu mă amăgești cu mângâierile tale, fetița mea de peste suta de anișori.
Nu-i așa că ne-am avut bine? Și-a fost iubire mare? Mai este, așa să știi! N-a trecut, nu s-a risipit, nu m-am ostoit. Cât oi mai trăi… Ia ureză-mi „La mulți ani!”, să mai am parte de tine, ca de-o parte din mine. Aia care ticăie. O știi? Cum nu?, se aude mai ceva decât „cariu-n grindă”… Și carii sunt ohohoo. Specialitatea ta. Între ei, inima mea.

 

 

Iubăreața