Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cartolină fără bătrâni

Dragă a mea prietenă de la Paris, prietenă de-o viață,
Întâi m-am mirat. Oare de ce să fi dat statul ucaz de interzicere celor în vârstă să umble pe străzi? Familiile, da, încercau să-i protejeze, mă rog, dar statul nu putea ieși decât în câștig de mai piereau dintre ei, din pricini de virus cu coroană au ba. S-ar fi redus numărul pensiilor și oxigenul absorbit. Consumul de orice, țelul neabătut al vremurilor. Cineva m-a acuzat de gândire cinică. (Culmea, diriguțul, dirigintele epistolarelor, n-aș fi crezut…) Nici vorbă, sunt doar realistă, așa se face c-am plusat – ah, ideea e că nu-s destule paturi de spital, cadre medicale, aparate de intubat, izolete, măști și mânuși, combinezoane de protecție, teste și tot tacâmul incinerator, de aceea trebuie dumnealor să stea acasă, să nu încurce lumea, să nu complice lucrurile. Asta era. Ce să fac?, nu mă pot împiedica să judec altfel. Plus că pare plauzibil ca „Cineva” să vrea să elimine segmentul ce nu mai produce, nu mai e de folos, poate numai ca votanți, ci doar consumă resurse. Niște vătafi ai bunurilor vor fi gândit așa…
Ca de obicei au apărut și scenaritele, suntem meșteri mari, calfe și zidari, cu mențiunea expresă că bătrânii erau chiar vizați. Dar era în logica situației, nimic altceva, firesc și simplu. Nici chiar așa, m-am temperat eu. Tu ce-ai zis? Oricum, toate adunate m-au făcut să-mi amintesc deodată povestea aceea cu un stat tânăr, imberb, dinamic, vital, ce-a luat hotărârea să-i eradicheze pe cei prea în vârstă care le frânau elanul cu sfaturi prudente, chibzuite, ș.a.m.d. Pe scurt, îi iritau. Dar s-a făcut că un tânăr n-a avut duritatea necesară și și-a ascuns tatăl, nu l-a… declarat ca fiind. A fi fiind. Și atunci când un alt stat vecin – războinic și bine înarmat, care le purta sâmbetele pentru eficiența și avântul lor – le-a cerut înapoi frânghia din… nisip ce le-o împrumutase mai demult, amenințând că-i invadează peloc altminteri, situația a putut fi salvată. Tatăl a șoptit fiului să ceară atacatorilor un căpețel de sfoară, o mostră, și îndată trimit calupul cu pricina, rătăcit acum, pe moment. „Ah, mai au un bătrân!” și-au șoptit în barbă aceia, zâmbind mânzește. Și și-au propus să mai aștepte, deh. O dispare cumva și ăsta. Au vârât ultimatumul în buzunărel de rezervă.
Ei bine, nu-i Nemurirea visul omenirii sau măcar împingerea cât mai mult a longevității peste limitele de până acum? Ce-i drept, ține de îndestulare, dar și cei umili și simpli și-o doresc, nu? Se calculase de curând că în anul 2050 vor fi peste un milion de oameni de 100 de ani. A devenit nostimă socoteala acum. Sunt peste 50.000 de japonezi care au sărit de sută, totuși. În Okinava, băbuțele își beau ceaiul cu vecine, cântă, și se imaginează dimpreună cu strămoșii. Și Italia, precum s-a văzut, avea o populație îmbătrânită…
Când te gândești câte absurdități s-au tot făcut de-a lungul vremurilor. Transfuzii cu sânge de fecioare, somnul printre prunci în chip de perne sau îmbăiere cu prunci (care Nero, care Mao), grefe cu testicule de maimuțe, se lua câte o linguriță cu praf dintr-o mumie măcinată, poțiuni cu mercur… Mulți împărați ai Chinei au murit din cauza otrăvirii de acest fel. Dar oamenii băgaseră de seamă că nu-i chiar utopie nemurirea. Uite, hidrele de apă dulce au celule stem ce se reproduc continuu. Viermii plați, planarienii, tenia, cei ce dau gălbeaza oilor, își pot regenera porțiunile rupte de oriunde. Iar meduzele nu mor de bătrânețe defel. Monstrul ăla de 130 kg și doi metri diametru, Nomura din mările Japoniei, o dată ce-l ataci ca să-l distrugi, se-nmulțește exploziv, violent, copleșitor. O meduză măruntă, de cinci mm, din Marea Caraibelor își inversează ciclul de viață și o ia de la început… Acel Corsi e Ricorsi, nu? Și Giambattista Vico nici habar n-avea de mica meduză…
Și știi ceva, dragă prietenă mult dragă, fabulos mi s-a părut că… țiganii au aflat cumva de povestea meduzelor. Poate că ăia ce stau cu puradeii, dorm în mașini descărnate, peste drum de tine, și-și spală seara cămeșile în apa rigolelor – că asta-i o bună obișnuință a Parisului, acel șuvoi de apă curățitor al străzilor pe-nserat – ăia n-or ști de unde le vine groaza. Pentru că moartea, strigoii, moroii, fantomele, subiecte față de care arată o ostilitate nebună și o spaimă irațională, par a fi imaginate în chipul ăsta, nu altfel… Povestea o babă că strigoiul macină oasele fetelor, le lichefiază, ca să poată trăi cu ele, doar el e… meduză și e moale, un soi de vampir flasc. I se zice „Mulo”, mort cu suflet mereu viu. Cum de-a povestit, nu știu, fiindcă e tabu, interdicție pedepsitoare cumplită. O fi fost ferită ea cumva. Și își știa puterea și protecția. Moartea e un fel de forță activă și nu trebuie invitată, chemată să-și facă treaba. Tot așa cum nu drăcui sau ar trebui. Jurământul pe morți e tot ce poate fi mai infailibil. „Jură pe morți, mă, jură!”… „Să moară mama, de-am fost io ăl de-a făcut…”
În toată nebunia asta, se cheltuiau până ieri 50 miliarde de dolari anual numai în SUA pe produse ce reduc radicalii liberi, fac și dreg, suplimente de curcuma și „iarba chineză a nemuririi”, tot felul. „Extensioniști de viață” își zic. Mănâncă doar pește, legume verzi și cartof dulce. Cei avuți și fără credință în Dumnezeu, au încropit – pe bani grei de tot – Criogenia. Un soi de thanatomahie stupidă. După ce au fost preparați, îndată la oprirea inimii, instant, cu o procedură horror (pentru cine urmărește asemenea documentar) și congelați, așteaptă cu capul în jos în niște tuburi uriașe de inox, ca sobele cu lemne din odăile de baie ale copilăriei. Așteaptă să se găsească leacul bolii care i-a ucis. Cu poza și numele aplicate pe tub. Apoi vor fi dezghețați, dacă n-au devenit praf din pricina cristalelor de gheață din corp. Ce s-a-ntâmplat cu creierul? Nu spun. Destul a fost macabru până acum. Cel mai vechi candidat a trecut de 50 de ani de când așteaptă să… Mă-ntreb despre asta ce-or crede romii, gagii, țiganii… Bănui că-și scuipă-n sân.
Da, cei avuți își doresc cu ardoare viață lungă și plătesc din greu cercetătorilor să afle cum de trăiau atât de mult patriarhii din prima carte a Vechiului Testament. Mai cu seamă acel Matusalem, tatăl lui Lameh, bunicul lui Noe, născut în 3074 î.e.n. și mort în anul 1000 î.e.n. Matusalem era fiul lui Enoh, ultimul om ce-a mai știut limbajul îngerilor, o vorbire neumană, folosită de Adam înainte de cădere. Așa că astăzi se amintește una-două despre limba enohiană… Enoh de-altfel n-a murit, ci a fost ridicat la ceruri, precum mai târziu Ilie. Fabuloase istorii mitice. Răspunsurile savanților, toate posibile, au fost mai multe. Întâi, că vârstele uriașe scad brusc după Potop și Turnul lui Babel. Lesne de imaginat de ce. Nu zici și tu tot așa? Apoi că scribii și copiștii le-au umflat cu bună știință durata vieții, ca să insufle admirație și venerarea străvechilor modele. Ai și tu ideea cu… reperele și o fluturi steag mereu. Apoi, pur și simplu, că era o greșeală, că era vorba de luni, nu de ani, și toate datele trebuie împărțite la 12. N-am știut ce explicație să aleg, dar m-am bucurat să aflu că numele lui Noe din ebraică, Noakh, înseamnă „mângâiere”. Liniște sau odihnă. Sigur, gândul mi-a fugit la noemă și la noetic, deși n-are legătură. Sau are, așa cum totul are.
Și atunci m-am scufundat în jelania, în tânguirea psalmistului, cea atât de cântată: „Anii noștri s-au socotit ca pânza unui păianjen, zilele anilor noștri sunt 70 de ani, iar de vor fi în putere 80 de ani și ce este mai mult decât aceștia osteneală și durere, că trece viața noastră și ne vom duce.” Și, „Nimicnicie vor fi anii lor, dimineața ca iarba va trece; dimineața va înflori și va trece, seara va cădea, se va întări și se va usca….., că toate zilele vieții noastre s-au împuținat”…
A mai fost doar un pas și, iată, ne aflăm în clipa extraordinară din Geneză, când, după ce Adam a gustat din fructul oprit al Întâiului Pom, au răsunat cuvintele: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele și răul. Să-l împiedicăm dar acum, ca nu cumva să-și întindă mâna, să ia și din Pomul Vieții, să mănânce din el și să trăiască în veci.” Vasăzică, până aici ne-a fost. Și alungați, și muritori. „Mortus-coptus”, cum zici tu. Oamenii bisericii, și între ei Părintele Serafim Rose din Alaska, cumva al zilelor noastre, socotesc că Dumnezeu nu voia ca omul să ajungă nemuritor – păi… era! – fără să fie și bun. De acum aflase ce e răul și-l și făptuise, călcând opreliștea.
Ei bine, acum e acum, fiindcă „acum” circulă relatări fantasmagorice, la care ne uităm și eu și tu și adesea ne întrebăm dacă să le acordăm credit. Nu mereu, dar da. Treaba noastră, nu? Se zice că omenirea încă nu e pregătită să priceapă ce forță are, așa cum nu l-a înțeles nici pe Tesla, nici tehnologia atlanților sau lemurienilor… Gena divină nu e înțeleasă încă. Moștenirea noastră, hotărât, e divină. Dar legătura, linkul cuantic dintre noi și Christos, acel ceva ce rezonează cu EL, conștiința Infinitului – o reverie pură, emoție absolută mai precis, e… vânată. Cine face asta? Acel „Noi”. Poate nu e vorba despre pluralul majestății, nici despre Sfânta Treime, poate nu Dumnezeu e cel ce vorbește în acel moment cheie. Poate e o… scăpare, poate că Stăpânii, creatorii religiilor și cei ce ne-au exploatat să extragem resurse pentru planeta lor, plecați acum, s-au devoalat astfel. Dumnezeu e deasupra tuturor religiilor, ce, poate, nu sunt decât instrumente de dominare. Desigur Stăpânii aceia au folosit vătafi și urmașii acelor vătafi lucrează încă. Ca-n bancul cu „copiii șefilor noștri vor fi șefii copiilor noștri”? Ți-l amintești, da? Acești vătafi își arogă drepturi divine, manipulează conștiința maselor și nu le permit să afle cine sunt și care-i Rostul lor. Maimuțăresc Stăpânii absenți. Au folosit inginerie genetică ca să reducă durata vieții. De ce? Fiindcă abia după 100 de ani omul ar fi înmagazinat suficientă informație și ar putea începe să înțeleagă cine e, iar după 150 să aplice ceea ce a învățat. Să se trezească! Să iasă din Matrix…
Mesajul trezirii însă nu se poate făptui decât prin ritmicitate, ca-n rugăciunile musulmanilor – știu conducătorii lor ce știu – prin oxigenarea minții, prin accederea la egregorul celor cu conștiință unică, puternică. Chiar fără cărți lămuritoare, meditația sau rugăciunea pot creea accesul la un hard spiritual, la cronicile akashice, de unde profeții nu făceau altceva decât să ne amintească ceea ce știam… În mod normal, am putea trăi mii de ani sau ne-am regenera fie și neuronii. Dar noi nu ne naștem bine, că suntem băgați în cutii, sclavii unui sistem – școală, job, familie, trăim în baxuri. La capac. Ne-au redus durata vieții, precum patronii de azi care-și țin angajații „de probă” șase luni, fără leafă cel mai ades, apoi iau alții noi. De ce?
Au scurtat telomerii, acei markeri ai vârstei, capetele cromozomilor lineari, bețigașele din lanțul ADN-ului, ca de la 70 de ani să-nceapă îmbătrânirea. Telomeraza secretată, acea enzimă ce induce apoptoză, moarte celulară programată… Pierzi astfel statutul de ființă liberă, copil al Infinitului, rămâi urmaș al sclavilor truditori pentru resurse folosite de stăpâni, tu om superior îngerilor… Au încercat unii să dezvolte telocitele prin radiație Violetă și ultravioletă și prin laserul Verde. Căutau, sigur, nemurirea. Sau măcar mai mult Timp. Se investește mult în asta, dar nu e suficient. Nu avem destul timp spiritual sau pentru spiritualitate.
Trebuie să fim proprii noștri stăpâni, dar nu luciferic, nu socotindu-ne „suverani”, ci prin Dumnezeu. Suntem o singură ființă umanitatea. Omul. Hristos a fost cel care-a rupt „porțile de aramă” ale cuștii ce ni se creease de către entitatea exploatatoare. Toate credințele vorbesc depre „porți de aramă”, nu? Natura umană e hristocentrică, nu autonomă, în echilibru cu orice. Nu poți fi clintit de nimic alături de Dumnezeu, nu mai poți fi sclav. Prezența divină e de fapt capacitatea de a fi centrat în Dumnezeu. Altminteri ești deviat de formele egourilor. Te așezi în materia întunecată… Câți dintre noi n-o fac?
Precum se vede, sunt două forme de a-ți dori viață lungă. Cea materialnică, înțesată de egouri și cea cu spiritualitate. Asta ne diferențiază, nu? Bănui că așa crezi și tu…
Deci, vătafii nu ne lasă să aflăm sensurile. Ne induc descentrarea, ceea ce induce la rândul ei pierderea vieții. Totuși, vătafii n-au putere asupra noastră decât dacă le-o dăm noi. Au îmbrăcat Adevărul în minciuna lor și ne duc de nas. Realitatea asta e o proiecție a minților noastre.
Sigur, există și o concupiscență spirituală. Pofta, lăcomia de a ști, în afara lui Dumnezeu. Când Adam știa totul, cu Dumnezeu alături, era în mijloc. Când a vrut s-o facă de unul singur, fără Dumnezeu, prin el însuși, s-a descentrat și și-a pierdut viața. Ce-ți tot înșir eu aici? Și de ce? Ca să încercăm să înțelegem împreună, să ne scuturăm, să ne rugăm la ore fixe și…, și… Poate că, spunându-ți ție, pur și simplu înțeleg și eu mai bine. Ca la școală, când repetam împreună…
Și, la urma urmei, să ne amintim că există totuși comunități în care se trăiește bine-binișor peste suta de ani, amărâta de ea. Într-un fel să revenim cu picioarele pe pământ, după ce-am bătut câmpii. Să vedem că simpla puritate are rostul ei. Precum în Hunza, ce aparține de Pakistan, la granița cu India, într-un nod dintre lanțurile muntoase ale Himalayei, Karakorum și Hindu Kuș. Se vorbește acolo o limbă amestec între macedoneana lui Alexandru cel Mare, cuceritorul, și persană, numită burushaki. Primăvara țin un post de… 2-4 luni, numai cu compot de caise. Vezi? Când a fost la Londra, nu demult, un oarecare Abdul Mobud, om sfânt al locului, a produs uluire la aeroport, fiindcă era născut în 1823. Sunt oameni veseli, harnici, joacă și cântă, urcă munții până-n alt sat doar să ducă o vorbă și revin zburând. Par paradisiaci? O remanență?
Și, dacă-i pe așa, avem și noi, pe-ai noștri. Ce bine, de ce nu? E un asemenea sat prin Bihor, Cărpineț îi zice (Oare de la carpen? Deh, era copacul folosit pentru spânzurători…, azi cam dispărut) și se trăiește „mult” acolo. Sunt destui „bătrâni uitați de moarte”, cum se zice în popor. E o vestită zonă carstică – ah, povestea de taină a peșterilor! – și plină de codrii. Unul se numește Moma (poți extrapola gândul…). Există un izbuc „La călugări”, deci dealurile erau impregnate de rugăciuni isihaste, nu? Apa morii se cheamă un anume lac. Ciobanul Lupul Bașe a trăit 225 ani… Ba fiul lui Liviu Ciulei făcuse un film despre un bătrân, personaj de fantasmă, Grațian Florea, retras în păduri și calculând vârstele universurilor… Ei?
Ei bine, da, sunt trebuitori, foarte trebuitori bătrânii, ceea ce prea puțin ne-am închipui văzând cum își târșâie pașii. Îți fac rău, spuneai. Mai gândește-te. Poate îi întâlnești doar pe cei care-au ales să se-ndoape cu egouri… Poate sunt între ei și unii ce poartă bătrânețea ca Făt-frumos grădinar bășica de porc ce-i acoperea pletele de aur… Dea Domnul… Și iar am ajuns la basme. De ce? Și de ce nu? Iar Făt-Frumos din „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” întors acasă, în acea Vale a Plângerii – ți-amintești? – ridică un capac înțepenit al unei lădițe ruginite, de unde se înalță o voce stinsă, hârâită și moartea lui personală, nu alta, ce-l aștepta de veacuri sfrijită îi zice cam așa, cu un glas slăbănogit: Ah, bine c-ai venit în sfârșit, că de mai întârziai puțin și eu mă prăpădeam… Cum arăta Făt-Frumos acum? „Cu barba albă până la genunchi, ridicându-și pleoapele ochilor cu mâinile și abia umblând. O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiță, și căzu la pământ și îndată se făcu țărână…”
Da, „viermele vremurilor roade-n noi”, vorbă eminesciană. Dar parcă nu ăsta e cel mai biruitor, superb vers din „Memento mori”, ci acel despre îmbătrânirea însuși a Timpului: „timpul mort și-ntide trupul și devine veșnicie”, nu? Slavici povestește că „Eminescu privea lucrurile din punctul de vedere al omului care nu moare niciodată…” Ei?
Și cum multora din cei mai mulți le place karaoke, (mie, nu, defel…), iată ce le propun, melodia: „Do you really want to live forever? / Forever, and ever”. Acel forever young. Să fie sănătoși, treaba lor. Nu te supăra pe mine, dar mărturisesc că-i cuprind într-o paranteză. Nu despre ei a fost vorba aici.
Se povestește – iar o poveste – că un călător arab, oprindu-și uluit cămila în fața piramidelor, ar fi spus: „Toate lucrurile se tem de Timp, dar timpul se teme de Piramide”… Crezi? Eu, uneori, da.
În ceea ce cred însă nedezmințit e acea glăsuire din cântarea de la Înviere: „CU MOARTEA PRE MOARTE CĂLCÂND”…
Of, dragă a mea prietenă, se pare că mi-e din ce în ce mai greu să-mi opresc gândurile spre tine, așa că o să-ți spun și vorbele Sfântului Antonie cel mare, după care „tac mă cheamă”(stereotipie din povești). Zice Antonie al Pustiei: „Moartea de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este”. Ăsta e, ca să zic așa, „punctum saliens”, acel loc, locșor din găoacea oului unde dă cu ciocul puiul, embrionul de pasăre, când crapă coaja și iese la viață. Cum de-o cunoaște bietul unde-i minima rezistență, maxima vulnerabilitate, fisura pe unde poate izbucni dintr-ascuns? Așa să știi. Știi, nu?

C.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg