Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ce este universitatea?

Ce este universitatea?

De cam cincizeci de ani universitățile s-au înmulțit în ritm susținut. Învățământul superior s-a extins la noi domenii de calificare (mediu, ingineria de sisteme, asistența socială, biopolitica, managementul, marketingul, jurnalistica etc.), s-a diferențiat pe nivele (diplomă intermediară, licență, master, doctorat, studii avansate), s-a organizat în locuri noi şi interacționează acum altfel cu mediul economic și social și cultural.
Și în Europa – mai ales în urma unei reglementări de la începutul anilor ‘90, ce condiționa accesul la resursele Uniunii Europene de calitatea de universitate, și, desigur, ca urmare a ambițiilor regionale – au proliferat universitățile. Multe au finalități locale (de exemplu, punerea în valoare a premiselor industriale ale unei regiuni sau satisfacerea cu specialişti a proiectelor de dezvoltare economică şi socială locală) sau rămân unități de profilate pe învățământ (universități de studiere a limbilor, universități ecologice, universități de artă etc.). Unele se specifică astăzi drept learning university, research university, open university, services university. În cele mai multe caracterul comprehensiv (universitas) al universității dintotdeauna, ca și, de altfel, al cunoașterii și culturii, nu se atinge. Acesta nu s-a atins, însă, nici atunci când, brusc, politehnicile, agronomiile, academiile de artă din Europa de Răsărit au renunțat la frumosul lor nume tradițional pentru a se declara universități.
Odată cu dilatarea învățământului superior, la care am asistat în intervalul amintit, nutrită de speranța că omenirea a încetat confruntările ideologico-politice și-și asumă o dezvoltare culturală și tehnologică pașnică, s-a mărit enorm efectivul de posturi universitare, s-au relaxat criteriile concursurilor și a scăzut distincția socială a universitarului. Altădată profesorii universitari erau selectați dintre vârfurile absolvenților. Acum ei sunt „câștigători ai concursurilor”, decise în unele locuri, cu mult înainte. Niciodată în istorie nu au fost atât de mulți universitari. Rareori a scăzut atât de evident, în multe locuri, nivelul științific și cultural al vieții universitare și, desigur, recunoașterea universitarului în societate.
Se simțea de mult că ceva nu este în regulă în universități, dar au trebuit să vină crizele să trezească oamenii la realitate. Unul dintre cei mai pătrunzători economiști de astăzi, Paul Krugman, laureat al Premiului Nobel, a trebuit să recunoască, în 2008, că nu a anticipat criza financiară și economică, care avea să dureze un deceniu. Acum observăm că pandemia covid 19 nu numai că nu a fost anticipată, dar a surprins lumea științifică în lărgime: științele sociale nu au luat în seamă impactul potențial al naturii asupra societății, științele naturii și științele medicale abia au făcut față, industria farmaceutică a fost prinsă pe picior greșit, încât, cu infime excepții, decidenții au improvizat. Situația, la această oră, este a întâmpinării unui pericol major cu strategii insuficient elaborate.
În condițiile celei mai mari extinderi a învățământului superior din istorie, necunoașterea și dezorientarea umanității par mai perceptibile ca niciodată în epoca modernă. Nu întâmplător, cea mai impetuoasă dezvoltare economică și societatea cea mai complexă din istoria modernă au fost puse în trei luni pe butuci de un virus biologic.
În România, ca efect al legii educației din 2011 s-au distrus multe care luaseră o direcție pozitivă în universități, dar mai ales structura de universitari ce începea să se rafineze. Spiru Haret, cu integritatea-i cunoscută, se plângea că, precum în România, concursuri pentru posturi de universitari nu sunt în nici o altă țară. Dacă ar citi legea din 2011 ilustrul reformator s-ar îngrozi: senatul universității nu are drept să verifice candidații (o face o comisie cu care „se aranjează”, la nevoie, adesea fiind propusă de candidat!), „abilitarea” (din capul locului ceva confuz!) se face „la schimb”, candidatul „dinăuntru” este favorizat, fiind „de-ai noștri”, și de obicei câștigă acesta, nepotismul și corupția sunt mai întinse ca oricând în istoria României.
Întrucât calibrul profesional, civic și inovativ al universitarilor este cheia unei universități, ne dăm seama spre ce se merge, cu riscurile inerente! Deloc inexplicabil, aproape jumătate dintre absolvenții de liceu exprimă în acești ani, conform sondajelor, dorința de a pleca din țară – un fel de „fugă” de universitățile indigene! Încât se pune întrebarea: avem de a face cu universități la propriu, nu doar după nume?
Mulți au observat că în documentele Uniunii Europene s-a preferat, cu timpul, să se vorbească de „higher education institutions”, în loc de „universități”. Elucidarea a ceea ce înseamnă propriu-zis universitate a devenit, și din acest motiv, necesară.
Ce mai prolific sociolog al erei postbelice, Niklas Luhmann, a acuzat un “deficit de orientare (Orientierungsdefizit)” al înțelegerii universității. Instituția mai păstrează din tradiție, dar viața a schimbat-o drastic (Niklas Luhmann, Soziologische Aufklärung. Beiträge zur funktionalen Differenzierung der Gesellschaft, Westdeutscher Verlag, Opladen, 1987, p.209). Schimbările sunt structurale: trivializarea prestigiului social al posesorului de cunoştințe obținute prin calificare academică; dezinstituționalizarea crescândă a cursului biografiilor profesionale; scăderea capacității de folosire a educației în interacțiuni, pe măsură ce cresc oportunitățile de lectură, precum şi posibilitățile de copiere; extinderea telecomunicațiilor, care reduc comunicarea la date factuale; expansiunea interacțiunii orientată organizatoric, care face să conteze în dezbateri nu atât calități personale obținute prin educație, cât calități de ordin primar, precum memoria, abilitățile de a recunoaşte şi de a folosi ocaziile sau de a folosi contingențele pentru construcția de structuri. Iar față de asemenea schimbări, universitățile au rămas perplexe.
Universitățile s-au funcționalizat, multe s-au golit de conținut și de exigențe culturale. Iar această reorientare se observă ușor în conceperea specializărilor, organizarea curriculumului, relația facultăților, gândirea plină de erori de limbaj, de logică a profesorilor, limbajul simplist din cursuri și seminarii, îngustarea lecturilor şi alte aspecte.
Cel care rămâne în memoria culturală ca referință a reflecției despre universitate, Wilhelm von Humboldt, vedea în instituție „vârful în care se adună tot ceea ce are nemijlocit importanță pentru cultura morală a națiunii“ (Wilhelm Humboldt, Über die innere und äussere Organisation der hoheren wissenschaftlichen Anstalten in Berlin ,1810, în volumul Gelegentliche Gedanken über Universitäten, Reclam Verlag, Leipzig, 1990, p. 273). Universitatea avea, în această concepție, misiunea de a prelua, a cultiva şi a prelucra „ştiința (Wissenschaft)”, în vederea unei „formări spirituale și morale (geistigen und sittlichen Bildung)”. Universitatea era socotită întruchipare a „spiritului obiectiv”, ce are o misiune formativă (Hans Georg Gadamer, Die Idee der Universität. Versuch einer Standortbestimmung, Springer Verlag, Berlin, 1989, pp. 1-22). Ea dă absolventul care reunește memoria, inteligența, capacitatea de creație și care pune în lucru o cultură cuprinzătoare pentru a face să înainteze specialitatea sa.
În secolul al douăzecilea universitatea a fost smulsă din coordonatele tradiției și convertită explicit la misiuni politice. Dintre gânditorii de cea mai largă referință, Martin Heidegger a dat tonul acestui curent, din care se vor alimenta, în conceperea universității, și dreapta și stânga politică a anilor treizeci și a deceniilor ulterioare. El este citat, cu discursul său rectoral din 1933, drept cel care a atelat universitatea la programe politice de partid (Allan Bloom, The Closing of American Mind, Simon and Schuster, New York, 1987, pp. 311-312) şi a schimbat astfel standardele vieții academice prin politizare (Jürgen Habermas, Eine Art Schadensabwicklung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1987, p.74). Această atelare s-a petrecut, însă, în fapt, şi înainte şi mai ales după celebrul discurs prin care Heidegger prelua în termenii săi vederi ale national-socialismului.
Max Weber ne-a învățat că în societatea modernă subsistemele sociale se diferențiază, astfel încât motivele de acțiune sunt decuplate de scopurile organizărilor, iar mediul tradițional de manifestare a “spiritului obiectiv” încetează să mai existe. Jürgen Habermas a avut, în orice caz, dreptate să tragă o concluzie tare: „Organizările nu mai încorporează vreo idee“ (Jürgen Habermas, Eine Art Schadensabwicklung, Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main, 1987, p. 74). Universitatea este o organizare, încât, la rândul ei, încetează să mai încorporeze vreo “idee”. Nici ea nu se mai poate înțelege plecând doar de la „ideea“ ei clasică.
În realitatea vieții, universitatea a fost cuprinsă, de asemenea, în marketizarea şi diferențierea funcțională caracteristice societății moderne. Pe de altă parte, ea nu s-a lăsat, totuși, dizolvată de mecanismele societății moderne. În fapt, universitățile de prim plan reprezintă, în continuare, prin destule luări de poziție în chestiuni de interes public, o instituție distinctă. Este instituția ce-și propune să caute adevărul și întreține proiectul unei forme de viață legată de căutarea adevărului.
Ține chiar de specificul instituțional al universității să asigure „căutarea adevărului în cooperare” (Friedrich D.E. Schleiermacher, Gelegentliche Gedanken über Universitäten in deutschen Sinn. Nebst einem Anhang über eine neu zu errichtende, 1808, în volumul Gelegentliche Gedanken über Universitäten, p. 217 – 229). De altfel, Humboldt specifica universitatea prin relația comunicativă dintre profesor și student, pusă în serviciul căutării adevărului (op.cit.,p.273). Căutarea cooperativă a adevărului şi înaintarea cunoaşterii prin interacțiunea comunicativă din cursuri, seminarii şi lucrări de laborator au rămas caracteristice universității.
Nici o altă instituție nu-și propune deocamdată căutarea cooperativă a adevărului în interacțiunea comunicativă a profesorilor și studenților. Habermas avea astfel motive să respingă diagnosticul fatalist conform căruia, odată cu ideea clasică de universitate, a încetat să existe universitatea însăşi. Aceasta din urmă există, ca instituție mult schimbată, însă, și care mai are nevoie de schimbare.
Pentru universitățile din zilele noastre un adevărat prag istoric l-au constituit inițiativele de la începutul secolului al XIX-lea.
Am în vedere crearea, prin legile din 1802, 1806 şi 1808, a universității napoleoniene în Franța. Aici universitatea a fost concepută drept ansamblu de instituții de învățământ de stat, distribuite în teritoriu, ce sunt controlate de reprezentanții statului şi asigură instrucția înăuntrul unei formări conform doctrinei dominante. S-a putut spune, pe drept, că “d’abord et au-dessus de tout, l’Université fut un instrument de politique, de pouvoir, de regime” (Stephen d’Irsay, Histoire des universités françaises et étrangeres des origins a nos jours, Editions Auguste Picard, Paris, 1933, Tome I, p. 121). În fapt, universitatea napoleoniană era destinată să servească programul politic al guvernării – un program ce prevedea modernizarea.
Am în vedere apoi crearea universității de la Berlin, cu dezbaterile ce au însoțit-o în jurul lui 1810, care au profilat universitatea humboldtiană. Aceasta a deschis – prin concepția neoumanistă şi prin opțiunile organizatoare – “a new epoch in the history of universities” (Hilde de Ridder–Symoes, ed., A History of the University in Europe, Cambridge University Press, 1996, Volume II, p. 41). Humboldt şi-a asumat cultura antichității eline ca “esență vie a spiritului” şi a reluat idealul Academiei lui Platon încredințând universității misiunea cultivării cunoaşterii. Principiile organizatoare ale universității humboldtiene – libertatea academică, unitatea dintre “Lehre” şi “Forschung”, dintre “Wissenschaft” şi “Bildung”, cultivarea unei “științe pure (reine Wissenschaft)”, unitatea cunoaşterii sub cupola filosofiei şi organizarea corporativă a instituției – au concretizat concepția conform căreia universitatea este instituție dedicată dezvoltării continue a cunoaşterii în condițiile unei autonomii sprijinită de stat.
În sfârşit, am în vedere, crearea universității civice, în Anglia, începând cu 1851. Prin aceasta universitățile au preluat pregătirea superioară în profesii industriale şi comerciale, şi-au asumat explicit legături cu mediul înconjurător economic şi tehnologic şi şi-au conceput activitățile drept “services”.
Istoria universitară europeană a fost marcată de aceste trei initiative. Diferitele universități de mai târziu au combinat în măsuri variate inspirații datorate acestora. În oricare dintre universitățile din lumea de astăzi a rămas, însă, o conştiință vie a misiunii ce nu s-a delegat nici unei alte instituții. Aceasta este misiunea de a asigura studiile superioare la nivelul cel mai recent al cunoaşterii.
Cine reflectează astăzi asupra universității nu este, însă, realist destul dacă nu ia în considerare schimbările înregistrate de ştiința, de tehnica şi de societatea modernă. Acestea au subminat asumpțiile universității europene clasice – fie ele și de inspirație napoleoniană sau humboldtiană sau civică. Universitatea humboldtiană a rămas, totuși, neîndoielnic reperul major, dar asumpțiile ei au fost şi cel mai direct puse în cauză de acele schimbări.
Așa cum am sintetizat cu ani în urmă (Andrei Marga, The Culture of Scholarship in Europe Today, în “Daedalus”, Cambridge, Summer, 1994, pp.171-173), diversificarea specializărilor academice s-a făcut sub presiunea industriei şi a comerțului în expansiune, încât diviziunea facultăților derivă de multă vreme din considerente administrative, mai curând decât dintr-o viziune. Ştiințele experimentale s-au dezvoltat atât de mult încât nu numai că au depăşit de fiecare dată cadrele filosofiilor ce-şi propuneau să le interpreteze, dar au indus ele însele noi generalizări filosofice. Weltanschauung-urile de odinioară au fost înlocuite cu orizonturi de generalizare ce au rezultat din ştiințe, religie, artă, iar o unitate a cunoaşterii nu se urmăreşte decât sporadic. Ştiințele nu-şi mai propun să educe, ci se mărginesc să ofere informații pentru instrucția profesională. În diferite momente istorice, universitățile şi-au asumat „misiuni” politice sau culturale dictate de contexte şi şi-au pierdut autonomia. Învățământul superior a devenit „de masă”, iar presiunile democrației populiste s-au resimțit în politicile universitare. Centrele de cercetare au proliferat în afara învățământului superior, iar universitățile au în cercetarea ştiințifică din industrie un concurent redutabil.
Astăzi este foarte clar că, doar cu Humboldt, o universitate nu mai poate fi competitivă. Dar fără Humboldt, universitatea încetează să mai fie universitate.
În această situație s-au căutat continuu soluții de reorganizare a universităților. Le amintesc, cronologic.
Una dintre soluții revine în urmă la Karl Jaspers, care a dat răspunsul dogmatic. Acesta pledează pentru recuperarea unui “spirit împărtășit al universității (gemeinsame Geist der Universität)”, în circumstanțele de după al doilea război mondial, spre a împiedica dispersarea universității sub presiunea criteriilor funcționaliste (Karl Jaspers, Karl Rosemann, Die Idee der Universität, Springer Verlag, Berlin, 1961, p. 36). O altă soluție a fost promovată de prestigiosul Helmut Schelsky. Ea constă în renaşterea modelului humboldtian, în forma unei „imagini conducătoare cu caracter normativ (normative Leitbild)”, adaptabilă la noile condiții (Helmut Schelsky, Paul Mikat, Gründzüge einer neuen Universität, C. Bertelsmann, Gütersloh, 1966, pp. 37-70).James A. Perkins a propus organizarea universității plecând de la asumarea a „trei mari misiuni” – research, teaching şi public service, iar continuatorii săi au profilat universitatea axată pe cercetare (the research university)” înțeleasă drept instituție ce reunește oameni de știință angajați în descoperirea și răspândirea cunoașterii, care se simt responsabili de folosirea cunoștințelor pentru a ameliora condiția umană (James R. Perkins, The University in Transition, Princeton University Press, 1965). Jean Francois Lyotard a profilat „universitatea postmodernă”, ce constă în părăsirea programatică a marilor “narațiuni (Erzählungen, récits)” legitimatoare şi justificatoare şi a considerării cercetărilor ştiințifice izolate prin prisma unui sens derivat din „viața spiritului (das Lebens des Geistes)”, ca şi a oricărei ierarhizări a cunoştințelor. În locul acesteia din urmă intră rețele orizontale ale cercetării, cu granițe mereu în schimbare. Facultățile se dezmembrează în institute și fundații (Jean Francois Lyotard, Das postmoderne Wissen. Ein Bericht, Böhlau Verlag, Graz, Wien, 1986, p. 116). Cunoştințele încetează să se raporteze la instanțe exterioare (adevăr, utilitate etc.) şi se legitimează prin Differenz şi Disens, iar universitatea prin creație.
Niklas Luhmann a văzut în realitatea timpului o universitate resemnată. Aceasta pleacă de la considerarea diferențierii funcționale a subsistemelor în modernitatea târzie şi a inevitabilei intervenții a deciziei politice pentru reglementarea lor (Niklas Luhmann, Soziologische Aufklärung. Beiträge zur funktionalen Differenzierung der Geselschaft, 4, Westdeutschen Verlag, Opladen, 1987, p. 217). Diferențierea funcțională a politicii, ştiinței şi educației a atins deja gradul la care s-a închis definitiv posibilitatea de a le mai gândi împreună. Universitatea caută să supraviețuiască făcând față unei situații istorice noi.
O altă soluție, profilată de Jürgen Habermas, constă în reconstruirea ideii humboldtiene a unității cunoaşterii. Universitatea rămâne legată de funcția asigurării unității dintre Lehre şi Forschung, dintre specializare şi formare culturală, pe fondul dat de unitatea ştiințelor. Astăzi, însă, în contextul continuei diferențieri a disciplinelor ştiințifice şi a specializărilor academice şi al unor diferențieri în organizarea internă a universității, numai comunicarea mai poate fi mediul atingerii unității (op.cit., p.96). Comunicarea este astăzi cadrul în care universitatea îşi recâştigă unitatea şi îşi redobândeşte funcția de „apărătoare a Rațiunii“, funcție de care a fost mereu, cel puțin teoretic, responsabilă.
Tot pentru reconstrucția universității humboldtiene a pledat Dieter Henrich. El a arătat că universitățile europene ar trebui să învețe astăzi din experiența universităților americane, care au cuplat tradiția colegiilor engleze cu universitatea humboldtiană în forma Graduate School of Arts and Science, forma cea mai evoluată a organizării universitare de azi (Dieter Henrich, Die Krise der Universität in vereinigten Deutschland, în „Deutsche Zeitschrift für Philosophie“, Heft II, 1992, pp. 124-125). Aceste Schools oferă studenților avantajul de a putea alege “axe ale organizării studiilor” lor şi de a lucra cu profesori de cea mai înaltă calificare în grupuri mici.
Opunându-se postmodernismului şi apoi relativismului, John Searle a chemat la curmarea unor fenomene negative din universități: relativizarea canoanelor obiectivității şi ale evidenței cunoaşterii; orientarea studiilor universitare spre identificarea cu un grup social particular, în locul orientării spre formarea pentru cunoaştere; reducerea criteriilor de performanță academică (academic achievement) la adeziunea la grupuri; transformarea programelor academice în cadre de promovare de simple pledoarii pentru acțiuni; dizolvarea distincției dintre cultura profesionalizată şi cultura cotidiană (John Searle, Rationality and Realism. What is at stake?, în “Daedalus”, Cambridge Mass., Fall, 1993, pp. 59-68). John Searle a elaborat proiectul reluării opticii clasice asupra cunoașterii.
În 1998, Burton R. Clark – luând în considerare împreună condițiile globalizării, imperativul folosirii eficiente a resurselor, impus de finanțatorii universităților, obligația de a satisface nevoi sociale imediate, nevoia de a asigura creşterea cunoaşterii şi competitivitatea – a profilat universitatea antreprenorială. Proiect deosebit de complex, aceasta înseamnă, înainte de toate, modificarea atitudinii universităților în favoarea unei proactive attitude, asociată organic cu reconciliation of new managerial values with traditional academic ones, cu the expanded developmental periphery. Sub acest ultim termen este vorba de crearea de oficii profesionalizate pentru transfer tehnologic, contact industrial, dezvoltarea proprietății intelectuale, formare continuă, fund raising, allumni affairs etc.. Asocierea este apoi cu interdisciplinary project oriented research centers, cu diversified funding base – asigurată de buget de stat, venituri din cercetare, din campus services, din taxe de studii, din allumni fund raising. Asocierea este, în sfârșit, cu transformarea departamentelor şi facultăților în entrepreneurial units şi cu a work culture that embraces change (Burton R. Clark, Creating Entrepreneurial Universities. Organisational Pathways of Transformation, London and New York, International Association of Universities Press and Pergamon Elsevier Science, 1998). Universitatea antreprenorială are, printre premise, disponibilitatea de a transforma “universitatea publică” într-o “foundation university”, de a schimba unele dintre statutele organismelor colegiale din universitate, de “a asuma împreună autodeterminarea și căutarea excelenței academice și a instala un nucleu administrativ integrat, orientat spre schimbare”
În dezbaterile din ultimele decenii specificări precum the Diverse University, the Adult University, the Lifelong University, the Cyberspace University, the Creative University, the Laboratory University, the Ubiquitous University au câştigat teren. Ele sunt caracteristice diversificării scenei universitare din SUA, China și Europa. Iar ceea ce se anunță în urma pandemiei din 2020 include reconsiderări ale organizării universitare prin care acestea se despart, uneori prin forța lucrurilor, de ceea ce a fost până acum.
Expansiunea de universități netradiționale, poate încă neconsacrate, face necesar mai mult ca oricând, de la Humboldt încoace, un răspuns întemeiat la întrebarea: ce este universitatea? Sunt de părere că nu este posibil un răspuns rezistent la critici fără a ne lămuri din nou asupra misiunii și funcțiilor universității ca instituție (optică pe care am aplicat-o, de altfel, în Andrei Marga, Challenges, Values and Vision. The University of the 21st Century, Cluj-University Press, 2011). Să stăruim asupra acestui aspect.
Misiunea universității derivată din viziuni generale cu privire la evoluția spiritului, structura cunoaşterii sau dinamica societății nu mai este destul de specifică. Oameni cu cunoștințe învechite despre universitate sau universitari libertini, indispuși la efortul presupus de creație, o mai invocă, dar această optică a intrat de mult în muzeu. Și alte instituții pot astăzi revendica o misiune derivată similar. Este destul să observăm că cercetare științifică de avangardă, cu efecte tehnologice revoluționare, fac astăzi și mari companii, iar ministerele apărării le finanțează generos. Aceste companii pregătesc uneori și personal de cea mai înaltă calificare, conform proiectelor lor.
Pe de altă parte, derivările care s-au făcut până acum, ale misiunii universității, din evoluția spiritului, structura cunoașterii sau dinamica societății nu au mai acoperit întreg spectrul de funcții preluate de universități în diferite contexte. Nu este suficient să pui pe frontispiciul clădirilor sau chiar și acte fondatoare termenul de universitate, câtă vreme rămânem la conotația proprie a termenilor!
Alternativa la astfel de derivări nu este renunțarea la a stabili misiunea universității, reducând-o la una sau alta dintre funcțiile dobândite de universități. Renunțarea nu duce la vreo soluție și lasă loc unei alternative mai bune.
Observăm prea bine că performanțele universităților determină, în măsură semnificativă, performanțele economice ale comunităților, prestațiile lor în materie de justiție, de afirmare a culturii, de cultivare a conștiinței valorilor. De aceea, este realist să privim universitatea tot mai exigent din punctul de vedere al satisfacerii nevoilor de dezvoltare economică, instituțională și culturală ale societății respective și, de ce nu? al competiției pentru asemenea satisfacere. Ca urmare, nu se poate decât împărtăși ceea ce s-a spus în Marea Britanie, anume că în cazul universităților, „agenda pentru secolul douăzeci și unu trebuie să fie nu despre structuri și procese ca scopuri în sine. Agenda viitorului trebuie să fie raportată la oameni: studenții, cei care vin să studieze, nevoile lor și ceea ce poate fi contribuția lor, în calitate de graduați, în raport cu cei care îi angajează” (Graham Day, One Industrialist View, în Universities in the twenty-first century, Paul Hamley Foundation, National Commission on Education, London, 1994, p. 28). Numai că acest „punct de vedere industrialist” asupra universității ia în seamă, pe bună dreptate, funcția universității de a asigura servicii specializate pentru comunități, dar nu recunoaşte suficient importanța altor funcții ce condiționează amploarea şi calitatea serviciilor.
Spus cât se poate de direct, misiunea universitații se poate stabili astăzi – fără a o mai deriva din viziuni generale, devenite nerealiste, asupra cunoaşterii şi societății şi evitând, în același timp, un funcționalism restrictiv – luând ca punct de plecare experiența durabilă a universităților representative. Așadar, dacă prin misiune înțelegem „sarcina (Aufgabe)” specifică ce revine în societate unei instituții, atunci putem spune, cu destule temeiuri factuale, că misiunea universității de astăzi este formarea de specialişti la nivelul superior al cunoaşterii pentru a spori cunoaşterea şi a ameliora existența oamenilor.
Cu această lămurire sunt angajate câteva delimitări importante. Misiunea universității nu se reduce la training, căci ea include învățământ superior şi formarea capacităților de sporire a cunoaşterii. Această misiune nu se lasă suprapusă cu cercetarea ştiințifică, căci ea este orientată spre formare. Misiunea universității nu se epuizează în servicii, căci acestea sunt condiționate de formare şi de cercetare ştiințifică.
Dacă prin funcție înțelegem activitățile ce trebuie desfăşurate pentru a îndeplini misiunea, atunci putem spune, cu suficiente temeiuri, că funcțiile universității sunt multiple. Cel mai proeminent sociolog american a delimitat, într-o analiză deja clasică, patru funcții ale universității: „cercetare și promovarea succesiunii în cercetare; pregătirea de nivel academic pentru profesie; formarea generală; aducerea contribuției la înțelegerea de sine culturală și la iluminismul intelectual“ (Talcott Parsons, G.M. Platt, The American University, Cambridge University Press, 1973, pp. 90 şi urm.). Opinia mea este că funcțiile universității sunt azi mai multe şi se lasă altfel ordonate (detaliat în Andrei Marga, Universitatea veritabilă, Editura Academiei Române, București, 2015), căci prezintă numeroase legături interioare.
Misiunea formării de specialişti la nivelul superior al cunoaşterii, pentru a spori cunoaşterea si a ameliora existența oamenilor, se poate realiza astăzi – în condițiile în care universitățile asigură căutarea cooperativă a adevărului şi folosesc autonomia drept premisă indispensabilă a performanței lor şi în condițiile în care de această performanță depinde dezvoltarea cuprinzătoare a comunităților – numai dacă universitatea îşi asumă multiple funcții. Am în vedere: formarea de specialişti capabili să preia şi să ducă mai departe cunoaşterea prin învățământ superior; desfăşurarea de cercetări ştiințifice competitive; formarea de specialişti apți să preia şi să pună în aplicare cunoaşterea prin training superior; asigurarea de tehnologii înnoite prin inovație tehnologică; examinarea evoluțiilor din mediul înconjurător economic, administrativ, social; evaluarea situațiilor şi angajarea pentru drepturi civile, justiție socială şi reforme.
Aşadar, misiunea universității este astăzi integral asumată şi cu cele mai mari şanse de îndeplinire dacă universitatea este considerată drept: instituție formativă pentru împărtăşirea şi sporirea cunoaşterii; centru de cercetare ştiințifică performantă; instituție formativă pentru preluarea şi aplicarea cunoaşterii; sursă a inovațiilor tehnologice; instanță a examinării critice a situațiilor; loc al angajării pentru drepturi civile. Nu este universitate instituția care nu întruchipează aceste funcții!
Nu numai că universitatea are o misiune care nu a fost delegată vreunei alte instituții. Dar această misiune – formarea de specialiști la nivel superior pentru a spori cunoașterea și a ameliora condiția umană – îi procură o seamă de avantaje: concentrarea de personal de înaltă calificare, de tineri inovativi, axarea pe forța argumentelor, contactul liber cu tradițiile, etc.. Așa stând lucrurile nici o altă instituție a cultivării științei și culturii nu o întrece și nu este deasupra ei. Logic, ceva fiind superior, nu are grad deasupra! De altfel, țările care dau tonul cunoașterii și culturii în lume (SUA, China, Marea Britanie, Germania, Franța, Rusia, Israel, Japonia etc.) sunt și țările care au în universități centrele lor de elaborare intelectuală de cel mai înalt nivel.
Desigur, atunci când universitățile sunt de fapt în criză, altor instituții li se crează loc pentru a-și asuma întâietatea. Numai că experiența arată că alte instituții nu au mijloacele să resolve ce poate rezolva universitatea. Oricum, nu au mijloacele universității veritabile.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg