Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Efectele contractului

Efectele contractului

Autentificate de notarul public, sub forma înscrisului sub semnătură privată sau în mod consensual, încheiate prin simpla întâlnire a acordului de voință, realitatea socială impune perfectarea unor contract a căror efecte, de ordin patrimoniale sau nepatrimonial, intră în dinamica circuitului civil. Se impune astfel determinarea efectelor generate de încheierea unui contract și sfera persoanelor influențate în mod direct sau indirect de consecințele produse.
Articolul 1270 Cod civil, prevede că un contract valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, semnificând că prevederile contractuale leagă părțile cu puterea unei dispoziții legale. Astfel, părțile unui contract au libertatea deplină în a decide dacă încheie sau nu un contract, în a alege partenerul contractual și în a stabili conținutul. Însă, odată cu încheierea contractului, acestea sunt ținute să respecte prevederile contractuale, să îndeplinească obligațiile asumate.
Fiecare contract, încheiat în mod valabil, dă naștere unor drepturi și obligații specifice, sugerate în mod intuitiv și de denumirea dată de legiuitor. Astfel, prin încheierea contractului de vânzare, cumpărătorul se obligă să plătească prețul convenit, iar vânzătorul se obligă să predea bunul, prin încheierea unui contract de locațiune, locatorul se obligă să asigure locatarului folosința bunului, iar acesta din urmă se obligă să plătească chiria în cuantumul și modalitatea stabilită de părți.
Aceste drepturi și obligații specifice fiecărui contract ar rămâne fără eficientă juridică și utilitate practică în lipsa unor mecanisme care să asigure executarea obligațiilor contractuale. Astfel, principiul forței obligatorii, presupune că fiecare parte este ținută să execute obligațiile asumate, în modalitatea convenită. În caz contrar, partea contractantă poate recurge la remediile prevăzute în cazul neexecutării, respectiv poate solicita executarea silită a obligațiilor contractuale, poate angaja răspunderea contractuală a celeilalte părți sau poate opta pentru rezoluțiunea contractului, desființarea acestuia cu efect retroactiv, cealaltă parte fiind obligată să restituie prestațiile primite. Dacă cumpărătorul nu plătește prețul la termenul stabilit, vânzătorul poate solicita instanței obligarea acestuia la îndeplinirea obligației sau poate solicita rezoluțiunea contractului, desființarea contractului și obligarea cumpărătorului să restituie bunul predat.
Principiul forței obligatorii presupune si aspectul că părțile nu pot modifica în mod unilateral prevederile contractuale și nu pot renunța în mod unilateral la executarea contractului încheiat. Astfel, cumpărătorul nu poate stabili în mod unilateral, fără acordul vânzătorului, că prețul se va plăti într-un termen de trei ani. Desigur, acesta poate propune o astfel de prevedere contractuală în cadrul negocierilor purtate în vederea încheierii contractului sau chiar după încheierea contractului, însă în ambele ipoteze, pentru ca propunerea să devină o prevedere contractuală și să producă efecte, este necesar acordul vânzătorului, a celeilalte părți contractante.
În același sens, o parte nu poate revoca în mod unilateral un contract valabil încheiat. Cumpărătorul, parte a unui contract de vânzare cu plata prețului în rate, într-un termen de un an, nu poate renunța a executarea contractului după șase luni, refuzând plata diferenței de preț.
Aceste reguli se explică prin aceea că, permițând unei părți să modifice în mod unilateral prevederile contractuale sau să denunțe un contract după bunul plac, ar fi deturnat chiar scopul încheierii contractului. Mecanismele prevăzute pentru neexecutarea obligațiilor ar fi lipsite de eficiență atât practică cât și juridică, dacă în toate cazurile în care un cumpărător chemat în judecată pentru a fi obligat la îndeplinirea obligației de plată a prețului ar putea să se apere arătând că a înțeles să renunțe la contractul încheiat sau că a modificat în mod unilateral cuantumul prețului de la 1.000 euro la 500 euro, astfel încât nu mai are nicio obligație de îndeplinit.
Părțile au însă libertatea de a revoca contractul prin consimțământ mutual, ceea ce echivalează din punct de vedere juridic cu încheierea unui nou contract însă în sens invers, care desface contractul inițial încheiat între aceleași părți. Consecințele acestui mecanism constau în aceea că dacă legislația fiscală prevede plata anumitor taxe pentru perfectarea contractului, părțile vor fi ținute la plata acestora, precum vor fi ținute și să îndeplinească formalitățile de publicitate, respectiv înscrierea în cartea funciară.
Desigur, părțile pot insera în cuprinsul contractului o clauză care să permită oricărei dintre părți să modifice contractul în mod unilateral sau să revoce contractul încheiat. Aceste ipoteze reprezintă o aplicație a principiului forței obligatori a contractului, întrucât posibilitatea unei dintre părți de a acționa în mod unilateral a fost acordată prin acordul de voință al părților, acesta acționând în limita clauzelor contractuale.
În cazul contractelor cu executare succesivă încheiate pe o durată nedeterminată, cum este contractul de locațiune încheiat fără ca părțile să prevadă un interval de timp, un termen, intenționând să execute contractul cât timp prezintă interes pentru ambele părți, legiuitorul a prevăzut posibilitatea oricărei părți de a denunța, de a revoca în mod unilateral contractul, fiind obligată să notifice cealaltă parte contractantă cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz.
Normele juridice cu incidență asupra efectelor contractului nu pot ignora realitatea socială și economică, existând situații previzibile sau imprevizibile ivite pe parcursul executării contractului sau între momentul încheierii contractului și cel al executării, care pot influența într-o măsură mai mare sau mai mică aptitudinea părților de a-și îndeplini obligațiile asumate.
În acest sens, art. 1271 Cod civil reglementează impreviziunea ca o excepție de la principiul forței obligatorii a contratelor, semnificând schimbarea semnificativă a împrejurărilor existente la data încheierii contractului.
Această schimbare a împrejurărilor survenită pe parcursul executării contractului poate influența într-o manieră diferită executarea obligațiilor asumate de părți, care poate deveni mai oneroasă pentru una din părți sau poate crea un avantaj mai mare și neprevăzut de părți în sarcina celeilalte părți. De exemplu, stabilirea chiriei în euro, coroborat cu deprecierea monedei naționale în raport cu moneda europeană, poate face ca plata chiriei să devină mai oneroasă pentru un locatar care are venitul exprimat în moneda națională și poate crea în același timp un avantaj patrimonial locatorului.
De asemenea, este posibil ca schimbarea împrejurărilor să facă executarea obligației uneia din părți să devină excesiv de oneroasă, cum ar fi de exemplu impunerea unui impozit de 90% pentru veniturile obținute din cedarea folosinței bunurilor sau din comercializarea anumitor produse.
Însă, nu orice dezechilibru între obligațiile părților poate justifica neexecutarea contractului. Având în vedere efectele produse în plan contractual, dispozițiile legale care reglementează impreviziunea au caracterul unor norme de excepție, astfel încât pentru a fi incident mecanismul impreviziunii este necesar să fie întrunite condițiile prevăzute în mod strict și limitativ.
Nu orice schimbare a împrejurărilor justifică aplicarea mecanismului impreviziunii, ci doar acea schimbare care întrunește caracterul de a fi excepțională, respectiv să nu fi fost avută în vedere de parte la încheierea contractului și nici să nu fi putut fi avută în vedere. De exemplu, izbucnirea unui război în Europa poate constitui o astfel de împrejurare, însă izbucnirea unui război în Orientul Mijlociu nu întrunește caracterul de a fi o împrejurare imprevizibilă, în contextul actual.
Simpla existență a acestei împrejurări excepționale nu este în măsură să justifice neexecutarea obligațiilor contractuale, fiind necesar ca echilibrul contractual, astfel cum a fost conturat de părți la momentul încheierii contractului, să fie afectat în asemenea măsură încât executarea obligației uneia din părți să devină excesiv de oneroasă. Dacă urmare a împrejurării imprevizibile, executarea obligației devine doar mai oneroasă, nu vor fi incidente regulile privind impreviziunea, întrucât părțile sunt ținute să execute obligațiile asumate chiar dacă executarea a devenit mai împovărătoare decât au preconizat la încheierea contractului. De exemplu, vânzătorul unui bun, parte a unui contract de vânzare cu plata prețului în rate, nu va putea invoca impreviziunea sprijinită pe faptul că inflația a făcut ca prețul primit să aibă, în fapt, o valoare mai mică.
Aprecierea gradului în care echilibrul contractual este afectat se face prin raportare la prestațiile care urmează a fi executate și nu prin raportare la prestațiile deja executate. Astfel, luând exemplul unui contract de împrumut în cuantum de 10.000 euro, dacă împrumutatul a restituit suma de 8.000 euro, iar o prevedere legislativă a modificat rata dobânzii astfel încât pentru diferența de 2.000 euro, urmează să plătească o dobândă de 6.000 euro, aprecierea modului în care este afectat echilibrul contractual nu se va face prin însumarea sumelor restituite cu cele care urmează a fi restituite, concluzionând că obligația împrumutatului este în cuantum de 16.000 euro, ci va fi avută în vedere doar diferența de 8.000 euro, în funcție de acest cuantum urmează a fi apreciat dacă obligația a devenit mai oneroasă sau excesiv de oneroasă.
Odată întrunite condițiile impreviziunii, părțile sunt ținute ca într-un termen rezonabil să negocieze adaptarea contractului. Această obligație este una de mijloace, părțile fiind ținute doar să întreprindă demersuri în vederea adaptării contractului noilor împrejurări, să reorganizeze executarea obligațiilor în vederea restabilirii echilibrului contractual, fără a fi ținute să ajungă însă la un rezultat.
Dacă în urma negocierilor purtate, părțile nu reușesc să restabilească echilibrul contractual, oricare dintre părți poate sesiza instanța de judecată pentru a dispune fie adaptarea contractului fie încetarea contractului, stabilind momentul și condițiile încetării.
Așa cum am arătat, pentru părți contractul se impune cu forța unei dispoziții legale, însă prin încheierea contractului acestea nu pot impune obligații în sarcina terților, persoane care nu au participat la încheierea contractului. Față de aceștia din urmă, contractul este relativ, aceștia nu beneficiază de drepturile născute din contract și nu pot fi ținuți la executarea obligațiilor.
Încheierea unui contract, prin efectele produse, generează și o situație juridică, pe care terții sunt ținuți să o respecte, în virtutea principiului opozabilității.
Astfel, prin încheierea unui contract de vânzare, un bun trece din patrimoniul vânzătorului în patrimoniul cumpărătorului, iar acesta din urmă este ținut să plătească prețul. Vânzătorul nu poate solicita plata prețului de la X, vecinul acestuia, precum acesta din urmă nu poate pretinde că a dobândit bunul în urma contractului încheiat, însă va fi ținut să respecte noua realitate juridică, faptul că proprietarul bunului este, din momentul încheierii contractului, cumpărătorul.
Pentru ca realitatea juridică să fie opozabilă terților, se impune ca aceștia să o cunoască, fie printr-o modalitate imediată, neorganizată de lege, cum ar fi posesia bunului vândut, sau printr-o modalitatea mediată organizată de lege, cum ar fi prin sistemul de publicitate imobiliară.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg