Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Che ti manda e’ il vento

 

FIGURA N. 1 – Che ti manda e’ il vento

L’erica cresce, copre l’arca,
fecondata da Osiride.

I tuoi calzari hanno raccolto,
all’altro capo delle stagioni,
umida arenaria, d’alghe e di sale:
quando sprigiona o perde i suoi profumi?

Ogni notte ritorno ad alloggi depredati,
affannosa ricerca delle donne e dei bimbi;
la lotta la battaglia la conquista la morte
qualunque fosse il vento che ti manda.

E non erano gli occhi delle sabine prima del ratto,
né di troiane prima che la città patisse l’ira,
ma gli occhi delle contadine di oggi scese al mercato
per comprare i bei cesti d’uva che si vendono.

Nei paesi dove rigogliosa cresce l’erica,
Iside regna,
nell’ora del sole rasente sulla sabbia,
che acceca.

Occhi di donna,
a fuggire i destini degli incompiuti.

FIGURA N. 2 – Quello che narri del tuo viaggio

Credo non sia un sentiero tra le magnolie
e nemmeno il concreto delle stagioni
quello che narri del tuo viaggio.

Mi lasci credere di frequenti battaglie
che traversano paesi d’incenso e di canzoni:
vedo solo frequenti botteghe
e il concreto andare per osterie.

Mi vuoi far credere di canzoni come cavalli, come fiumi,
credo che le informazioni su questo punto
siano scadenti e sempre di seconda mano:
credo che un uomo, quando nasce, faccia morire un dio.

Certo, i mosaici d’oro delle cattedrali
nascondono stille rosso fuoco
e quando una società va a morire
usa ammantarsi di gemme e di ballate,
ma traversano boschi e giorni
fili visibili e tracce esili
che ognuno cancella appena alticcio.

Come portano lenti i passi
le vecchie e i vecchi,
terre d’ottobre arate,
dune di sabbia arse,
casseruole nemmeno appese alle pareti

in questi autunni tristi del patriarca!

FIGURA N. 3 – Seguendo le molte
tracce

Ogni traccia del tuo passaggio
va letta in ogni sua parte:
è nell’istante esatto
del passo compiuto, di quello da compiere.

Il meno è cogliere la direzione;
non v’è mano che sfiori,
riso che rassicuri,
nel silenzio tremante dei congedi.

Senza incertezza portavano all’acqua
i passi di Narciso:
che fosse gesto d’amore
lo si seppe per caso, troppo più tardi.

E’ rimasto il grido che spaura,
il gioco che increspa acqua e passi
e cancella specchio e desiderio;
resta la disumanità del cuore.

Le tracce non portano tutte al fiume:
quella decifrata della volpe sul pollaio,
quella da decifrare del lupo alla tagliola
si frantumano nell’eco delle fucilate.

E’ l’acre odore dei camini
che porta l’ubriaco a passo incerto
su sentieri di more,
altrove da ogni aperta collina.

Sono labili tracce di CocaCola
quelle che consegniamo ai figli;
dio non voglia le prosciughi il sole.

FIGURA N. 1 – Cel ce te trimite
e vântul

Azaleea creşte, acoperă sicriul,
fecundată de Osiris.

Încălțările tale au strâns
la celălalt capăt al anotimpurilor
nisipul umed, de alge şi sare:
când emană sau îşi pierde mirosurile?

În fiecare noapte mă întorc la adăposturi jefuite,
obositoare căutare a femeilor şi a copiilor;
lupta bătălia cucerirea moartea
oricare ar fi vântul care te trimite.

Şi nu erau ochii sabinelor mai înainte de răpire,
nici ai troienelor mai înainte ca oraşul să suporte pedeapsa,
ci ochii țărăncilor de astăzi ajunse la piață
să cumpere coşuri frumoase cu struguri de vânzare.

În locurile unde creşte erica plină de vigoare,
domneşte Isis,
la ceasul când soarele atinge nisipul,
care orbeşte.

Ochi de femeie,
să scape de destinele neîmplinite.

FIGURA N. 2 – Ceea ce povesteşti despre călătoria ta

Ceea ce povesteşti despre călătoria ta
cred că nu-i o cărare printre magnolii
şi nici măcar o concretețe a anotimpurilor.

Mă laşi să cred că sunt bătălii frecvente
care străbat țări de tămâie şi cântece:
dar văd numai dughene cât mai des
şi mersul concret pe la crâşme.

Vrei să mă faci să cred despre cântece precum caii, precum râurile,
cred că informațiile despre acestea
sunt de proastă calitate şi totdeauna de mâna a doua:
cred că un om când se naşte face să moară un zeu.

Desigur, mozaicurile de aur ale catedralelor
ascund picături de un roşu aprins
şi când o societate merge spre moarte
are obiceiul să-şi pună pietre prețioase şi să joace,
dar străbat păduri şi zile
fire vizibile şi urme uşoare
pe care le şterge fiecare când se îmbată un pic.

Ce uşor îşi conduc paşii
bătrânele şi bătrânii,
pământuri de octombrie arate,
dune de nisip arse,
cratițe nici măcar atârnate pe pereți

în aceste toamne triste ale patriarhului!

FIGURA N. 3 – Urmând multe urme

Fiecare urmă a trecerii tale
trebuie citită în toate aspectele:
chiar în clipa exactă
a pasului făcut, în cel ce trebuie făcut.

Lucrul cel mai mărunt este să prinzi direcția;
nu există mână să atingă,
râs care să asigure,
în tăcerea tremurătoare a despărțirilor.

Paşii lui Narcis duceau către apă
fără şovăire:
ca va fi fost un gest de iubire
s-a ştiut întâmplător mult prea târziu.

A rămas strigătul ce înspăimântă,
jocul care încrețeşte apa şi paşii
şi şterge oglinda şi dorința;
rămâne lipsa de umanitate a inimii.

Nu toate urmele duc către râu:
cea desluşită a vulpii către cotețul de pui
cea care trebuie desluşită a lupului către cursă
se risipesc în ecoul împuşcăturilor.

Acru e mirosul coşurilor
care îl conduc pe bețivul cu pasul nesigur
pe cărări de mure,
în altă parte decât colina deschisă.

Sunt urme uşoare de Coca Cola
cele pe care le predăm copiilor;
să nu dea domnul să le usuce soarele.

 

 

În româneşte de
Ştefan Damian

 

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg