Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Casa Wildenstein sau arta de a vinde artă (I)

Casa Wildenstein sau arta de a vinde artă (I)

 

Daniel, numai două lucruri contează cu adevărat. Să iubeşti Franța. Şi să te duci la Luvru.
(Nathan Wildenstein)

Când vine vorba despre artă, un loc important în promovarea acesteia îi revine negustorului de artă, ca intermediar între artistul care „produce” opera şi colecționar sau instituții publice. Astăzi, ştim ce a însemnat Paul Durand-Ruel şi Ambroise Vollard pentru Impresionişti, Daniel-Henry Kahnweiler pentru Pablo Picasso, John Quinn pentru Constantin Brâncuşi, Peggy Guggenheim pentru Jackson Pollock, Julien Levy pentru Salvador Dalí. Şi lista poate continua…
În această galerie a dealer-ilor de artă, un loc aparte îl ocupă familia Wildenstein: Nathan, Georges, Daniel, Alec şi Guy. O afacere veche de aproape 150 de ani, condusă de reprezentantul celei de-a treia generații [Daniel] şi secondat de tinerii săi fii [Alec şi Guy], este astăzi unica firmă a cărei activitate continuă în maniera grandioasă a celor mai importanți negustori de artă de odinioară. Acest singur fapt ar fi suficient să-i confere tulburătorul prestigiu, pe care multe alte componente – printre care şi un anume dispreț al publicității – îl accentuează. (G.B., p. 107)

Nathan Wildenstein – omul secolului optsprezece

După ce părăseşte Alsacia în urma Războiului Franco-Prusac, Nathan Wildenstein (n. 1851 – d. 1934) se stabileşte la Vitry-le-François. La început a fost ajutorul unui croitor, iar pe scara evreilor, asta înseamnă abia ceva mai mult decât un cerşetor. (D.W., p. 12) Până într-o zi când una dintre cliente îl întrebă dacă poate negocia pentru ea nişte tablouri de care dorea „să scape”. Sigur că da! Doar că Nathan nu ştia nimic despre tablouri!… Aşa că a plecat la Paris şi zece zile „s-a închis” în Luvru şi a privit operele de acolo. Printre lucrările scoase la vânzare se afla şi un tablou atribuit lui Van Dyck, iar de pe urma afacerii a câştigat 1000 de franci, pe care i-a reinvestit imediat în tablouri: Dacă într-o zi aveam ceva bani, începând cu ziua următoare eram curățați. Nici o para chioară. Eram ruinați… Dar trebuia să cheltuim tot. Iar asta ca să ne mai cățărăm o treaptă… – îi povestea lui Daniel bunica Laure, care i-a fost bunicului alături toată viața, luând parte la nenumăratele afaceri întreprinse. De la ea, Daniel Wildenstein a învățat totul despre artă şi despre cursele de cai – în paralel cu afacerea care era în plină ascensiune, familia Wildenstein este deținătoarea unor cai de cursă prestigioşi.
A doua jumătate a secolului al XIX-lea a oferit premizele dezvoltării pieței de artă europene, atât prin emergența galeriilor şi a negustorilor, cât şi prin interesul tot mai sporit pentru colecționariat. Şi, pe măsură ce piața începe să ia amploare, negustorii erau specializați pe curente sau şcoli. În 1875, Nathan Wildenstein se află la Paris, unde deschide o galerie într-un apartament din Cité du Retiro, şi mai apoi într-un imobil de pe Rue de la Boétie, care ulterior va intra în proprietatea familiei (în prezent, sediul Firmei Wildestein & Co. de la Paris). A fost omul secolului optsprezece, având în portofoliu artişti precum Jean-Honoré Fragonard, Antoine Watteau, François Boucher, Jean-Baptiste Pater, Jean-Baptiste Greuze, Nicolas Lancret, Jean Siméon Chardin, Jean Antoine Houdon. Cu excepția fraților Goncourt, secolul acesta, toți pictorii şi toți sculptorii aceştia nu interesau pe nimeni. În calitatea sa de negustor, el i-a scos din anonimat. El i-a arătat lumii. (D.W., p. 17) Şi-a asumat un mare risc, deoarece promova o „marfă” care nu avea cotație pe piața de artă. Însă Nathan nu a precupețit nici un efort să o facă cunoscută şi să îi facă prețul: cumpără cu două sute de franci un tablou din perioada aceea, pe care îl vinde curând cu douăzeci de mii, căci e un Boucher. (G.B., p. 108) Dovedind un instinct rafinat prin contactul direct cu opera de artă, Nathan lucra conform unui program foarte riguros: dimineața trecea pe la Hôtel Drouot, vizita prăvăliile negustorilor – azi trecea pe la anticarii şi buchiniştii de pe Rive Gauche, mâine îi vedea pe cei de pe Rive Droite -, iar după-amiaza se afla la galerie, unde vizitatorii erau invitați la ceai. Nelipsite erau vizitele la muzee, biserici, castele, case de licitații, pentru că acolo era întotdeauna ceva de descoperit.

Georges Wildenstein şi arta contemporană

Georges se naşte în 1892 (d. 1963) într-un mediu în care nu se vorbeşte decât despre artă, artişti, colecționari, prețuri şi cu siguranță că aceste circumstanțe îi vor marca destinul. Dacă Nathan dovedea o mare atracție pentru sec. al XVIII-lea, Georges va aduce afacerea „în vremea lui”, dovedindu-se omul calificat ca să extindă imperiul primit ca moştenire. (G.B., p. 112) În 1928, îşi determină tatăl să cumpere La Gazette des Beaux-Arts (fundată de Louis Blanc în 1859), al cărei director a fost din 1936 în 1960 (redactor şef Assia Visson Rubinstein) şi care se va dovedi un instrument pentru promovarea artei vechi şi a artei contemporane. Aici se vor regăsi articole despre tablourile din apartamentul Gertrudei Stein (poetă şi colecționară evreică, de origine americană, care a făcut o pasiune pentru viața boemă a Parisului în care a trăit din 1903 în 1946) şi, în paginile aceluiaşi magazin, Gimpel îi cataloghează pe Picasso, Matisse, Delaunay şi Kandinsky drept „extremişti” sau „cubişti”, iar Maurice Raynal consacră termenul de „cubism” într-un studiu amplu.
Încă de la începutul sec. al XX-lea, împreună cu familia Gimpel, familia Wildenstein deschide o galerie la New York. Până atunci, America nu constituise o piață de interes pentru afacerile de artă europene, şi puțini negustori se avânturaseră pe acest teren: familia Durand-Ruel, familia Duveen (pentru artă decorativă) sau Knoedler (reprezentantul lui Goupil, editorul parizian de gravuri). De la începutul sec. al XX-lea, în SUA a început să se construiască o piață dinamică pentru afacerile cu artă; existau o seamă de magnați doritori să investească, iar familia Wildenstein îi are în portofoliu pe cei mai buni: Julius Bache – „Regele de pa Wall Street” (şi-a donat întreaga colecție Muzeului Metropolitan de la New York); Randolph Hearst – proprietarul New York Journal; Edward G. Robinson (un român care a devenit celebru la Hollywood; a făcut o investiție inițială de 200.000 $ în obiecte de artă cumpărate de la familia Wildenstein). Şi, mai era Familia Rothschild. Marii noştri clienți. Cei mai importanți. Adevărați îndrăgostiți care nu căutau decât Frumosul Frumosului. Unicul. Au fost pe la bunicul de cu bună vreme. Baronul James. Baronul Edmond. Baronul Edouard. Şi mai ales Maurice… Marele Maurice. Un amator de artă cum n-ai mai văzut. Înaltă voltijă. Un cunoscător nemaipomenit. Ăsta de-ar fi fost negustor, ne tăia pe toți. (D.W., p. 27)
Pe fondul crizei economice din 1929 şi a situației pe care aceasta a generat-o în anii următori, afacerea cu artă veche a cunoscut un declin atât în Europa, cât şi în SUA, astfel că atracția lui Georges Wildenstein pentru arta contemporană a însemnat „colacul de salvare” pentru afacerea familiei. Din deceniul trei deschide la Paris Galeria Beaux-Arts din Faubourg Saint-Honoré, unde se vor perinda o seamă de artişti din epocă. Rămâne notorie Expoziția Internațională a Suprarealismului organizată aici în 1938: deschiderea acesteia a vut loc în 17 ianuarie, la ora 22.00, şi a fost un eveniment a cărui mediatizare a făcut ca în prima seară să se adune un public de 3.000 de persoane. S-a creat aşa o busculadă încât chiar poliția a trebuit să intervină când situația a scăpat de sub control: Deschiderea a fost aşteptată de întreaga elită pariziană, de un număr remarcabil de frumuseți americane, evrei germani şi nişte englezoiace bătrâne şi nebune. (…) Niciodată nu s-au mai văzut atâția aristocrați călcându-se unul pe altul pe picioare. – povesteşte un martor la eveniment. Expoziția a însemnat un punct de atracție, un soi de spectacol frecventat zilnic de 500 de vizitatori, până la închiderea din 24 februarie. Şi avea de ce! Organizatorul André Breton s-a înconjurat de o întreagă echipă de „nebuni frumoşi” care dominau piața artei contemporane – Paul Éluard, Marcel Duchamp, Man Ray, Salvador Dalí, Max Ernst şi Wolfgang Paalen – şi care au re-creat spațiul galeriei. În expoziție au fost expuse 229 de lucrări (tablouri, sculptură, obiecte) a 60 de artişti din 14 țări; aceştia promiteau isterie, un cer plin de câini zburători şi prezența lui Enigmarelle – un automaton umanoid, descendentul lui Frankestein. Atracția evenimentului au fost 16 manechine „asamblate” de artiştii participanți la expoziție şi dispuse în spațiul Galeriei sub genericul „Cele mai frumoase străzi din Paris”.
Expoziția Internațională a Suprarealismului din 1938 se derula pe fondul clocotitor al scenei politice internaționale care va culmina, un an mai târziu, cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial. În timpul conflagrației mondiale, afacerile familiei Wildenstein se vor muta în Statele Unite.

Bibliografie:
Georges Bernier, Arta şi comerțul, Bucureşti, Meridiane, 1979.
Daniel Wildenstein, Negustori de artă, Cluj-Napoca, Echinox.

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg