ciudățenia

 

 

un drum înconjoară casa,
nu vine și nu pleacă pe el niciun om,
„nu umbla acolo,
încă nu e terminat”, mi-au spus părinții
când aveam pantaloni scurți și mă jucam cu bobocii de rață,
așa le zic și eu copiilor mei, „nu umblați acolo”.
nu s-a gândit nimeni să-l termine,
e destul să știi că există,
o ciudățenie de care parcă avem nevoie,
nu i se cunoaște utilitatea
ori dacă e bun sau periculos,
drumul înconjoară casa în treaba lui,
noi le avem pe ale noastre
și orizontul se rotește odată cu asfaltul

 

 

despre lucrurile cu adevărat importante

 

 

„când ai timp, citește ce ți-am trimis,
este foarte important”, văd pe mail.
timpul urmează omul
sunt tentat să răspund,
dar nu vreau să par cu nasul pe sus.
unele treburi nu le descoperi pipăindu-le,
mai scoate și altele din dotare,
mă mânca să scriu.
până la urmă, am tastat un simplu
„da” fără angajament precis
— importantul tău nu se pupă neapărat cu al meu.

 

 

zăpadă fără urme, lumină mută

 

 

iarna o să se oprească aici pe neașteptate
ca un animal visând la sânge,
frigul se va desface de pe cele patru picioare
și-o să facă să pocnească becurile din camere,
n-avem cum să ne găsim în întuneric,
un timp o să bâjbâim la lumina răsuflărilor,
într-o comuniune spartă
cu plânsete și vaiete.
până o să ne dăm seama că asta e și nimic în plus,
că suntem
de parcă n-am fi fost.
apoi zăpada
o să intre prin ușile uitate întredeschise
cu o lumină mută,
o să fie multă zăpadă,
o să rămână zăpada fără urme

 

 

terorizați să nu rămână fără slujbe și medicamente

 

 

în orașul în care mor revoluționarii
se strică jucăriile,
revoluționarii poartă cu ei ideea că este important să alergi,
că încercarea contează înainte de orice,
revoluționarii fură din copii, fiind ei înșiși copii.
fără jucării orașul e ca o pauză între două trenuri cu întârziere,
ca roiul din stup care-și mănâncă toată mierea;
un loc cu aer sterp și dimineți trezindu-se plictisite.
în orașul fără revoluționari,
copiii rămași au călcăturile
de parcă-s gemeni ai iernii,
sunt terorizați să nu rămână fără slujbe și medicamente

 

 

culorile raiului

 

 

„o să fie colorat raiul?”, m-a întrebat o fetiță pe drum
și aștepta să-i umplu gândurile
cu un răspuns pertinent ca și cu bomboane,
„cei mari știu fiecare lucru”- și-a încrețit nasul.
să zicem că tu ai trei creioane colorate, i-am întors-o,
ai putea să-l colorezi ca lumea?
„nu, îmi mai trebuie”, a zis.
vezi, așa-i. la fiecare faptă bună,
până când o să fii bătrână,
o să primești câte un creion, i-am explicat.
„dar ce folos să am multe-multe creioane, când sunt bătrână?
bunicile nu se joacă cu creioanele!”, oftează
și-și flutură mânecuțele rochiței.
nu se joacă, dar colorează raiul, am mai spus

 

 

o lecție simplă

 

 

prima lecție de zbor e întâiul picior în fund,
primul pumn zdravăn în gură,
iar dacă te ridici și te scuturi și zici „asta e,
altădată n-o să fiu mototol, o să pocnesc eu primul”,
o să știi că puii de găină sunt pentru friptură,
iar condorii au zborul la înălțimea la care vrei să visezi.
ai aflat ce-i omul;
dacă mai ai îndoieli,
o să te lămurești la culesul merelor și strugurilor,
când o să fii doar cu tine.
lecție simplă
ca o internare la nebuni

 

 

oamenii adevărați

 

 

acolo unde zboară peștișorul de aur în băltoaca aerului
se îndeplinesc cele trei dorințe,
apoi atingi muzica și zgomotul cu mâna,
ai câte un cap mai potrivit pentru fiecare zi.
nu spui nimănui ce ți-ai dorit,
ca o formă de protecție.
după un timp, nici n-o să te mai întrebe nimeni.
ești încă un om adevărat, se zice.
iar oamenii adevărați n-au văzut pești zburând

 

 

nu ne-am dat seama că e gata

 

 

mâncam să tăcem,
„cine nu vorbește nu greșește”- moțăia pe afiș,
necazul e că am început să încăpem
asurzitor de grași la mese,
tăcerea chițcăia în urechi ca un șoarece,
enervantă, fără să se termine.
dacă ne săturam,
vomam și o luam de la capăt,
teama era să nu dăm cu flit regulilor,
o teamă rotundă, imensă, soare cu raze înghețate.
nu-l băgam în seamă pe un bătrân
care bodogănea
că omului fără vorbe nu-i crește nici iarba,
aveam o formă de rezistență prin fripturi și ecleruri, se credea,
prin ciorbe rădăuțene și pizza,
când democrația era o moluscă picurată cu răni vinete.
am mâncat până am uitat
să ne imaginăm cuvintele
sau ne-au uitat ele;
și nu ne-am dat seama că e gata

 

 

ce e viața

 

 

înlocuiești heineken cu tuborg sau o votcă,
marlboro cu tutun de pipă și mereu ești cu capsa pusă,
degeaba schimbi condimentele din mâncare,
femeile după inteligență și argumentele țâțelor,
preferințele pentru scriitori, filosofi,
unde crezi că o să te ajungă împăcarea?
unde oprești bâjbâirea?
fără memoria propriei nașteri și morți
cum să avem pretenția că știm ce e viața?

 

 

fiecare femeie merită să fie fericită

 

 

femeii frumoase nu-i spune că e frumoasă,
ci că are valoare de întrebuințare,
o să-ți dea eventual o palmă
și-o s-o săruți zicând că ai glumit,
femeia frumoasă chiar n-are nevoie de vorbe;
și vorbele sunt ale ei.
spune-i frumoasă uneia cu miros de pătrunjel
și tocană și leafă mică,
cu țâțe melancolic de absente și fund plat,
zi-i cât mai des,
o să-ți fie recunoscătoare,
nu contează că-ți țiuie ipocrizia,
riscul să-și dea seama aproape nu contează,
fiecare se simte în felul ei deosebită,
cu cât e mai dusă spune-i că-i mai frumoasă,
fiecare femeie merită să fie fericită