În ultimii doi ani, Monica Pillat ne-a oferit două volume de poezie, ce poartă amprenta unei delicateți lirice ușor sesizabile. Este vorba de Colinde și daruri de veghe, volum apărut la Editura Spandugino, în 2023, și O candelă în noapte, tot la Editura Spandugino, în acest an.
Primul volum, Colinde și daruri de veghe, reține atenția prntr-o poezie care ar putea trece religioasă prin teme, motive și prin atitudinea poetei, dacă nu am avea în vedere că în ultimă instanță poezia se definește prin valoarea estetică, cea care legitimează alte valori prezente în text.
Într-o poezie cum este Vino, Doamne, reflexele argheziene sunt ușor sesizabile. Poeta surprinde în text o lume care nu a pierdut doar legătura cu divinitatea, ci și o lume căzută în timpul profan. În acest univers omul se confruntă cu limitele transcrise de poetă prin ideea unei îngustări a lumii, dar și prin anularea drumului, cu sugestiile sale de libertate a ființei. Totul spus cu multă cu simplitate: „Vino, Doamne, pe la noi,/ Că de când n-ai mai trecut,/ Lumea largă s-a-ngustat,/ drumurile s-au cusut.// Dacă nu poți să ajungi,/ Lasă-ne pe cineva/ Să ne-nvețe cum s-o luăm/ să ieșim în calea Ta./ Că suntem ai nimănui/ Fără tine, pân-atunci” (Vino, Doamne). Vecinul și Vestea amintesc de asemenea scrisul meșterului de la Mărțișor: „Aud în întuneric/ chemarea unei raze,/ arde-n adânc de om/Suișul apropierii// Lumină din lumină:// Primește-mă, vecine,/ Că mi-e prea mare taina/ Și nu știu să-ți spun Vestea,/dar ți-am adus dovadă: Minunea că sunt vie” (Aud în întuneric).
Un poem interesant este Grație, ale cărui semnificații gravitează în jurul artei prin care se poate dobândi accesul la divinitate. Muzeul devine spațiul în care individul întâlnește reprezentarea divinului. Contemplării picturii i se răspunde prin contemplare, cel care privește opera este privit la rândul său: „Deși-n muzeu nu era nimeni/ I-a năzărit, în ceasul acela,/ Că cineva-l chema lăuntric/ Și când s-a-ntors a deslușit-o/ Cum se uita dintr-un tablou/ La el cu ochii ei oceanici./ Era pictată în veșminte/ Făcute doar din raze.// El și-a lăsat în jos privirea/ Și s-a-ndreptat spre altă sală/ Unde îl aștepta aceeași,/ Schimbată-n ani numai la straie/ Artistul o-nfățișase/ Într-o grădină, cu un înger.” (Grație). Fiindcă în spațiul interior al muzeului se consumă o experiență esențială. Prin artă omul este pregătit pentru a întâlni divinitatea in lumea profană de afară și în semnificativul timp ce stă sub semnul târziului: „Când a ieșit, târziu, afară,/ a întâlnit-o la răscruce,/ În haina ei de călătoare,/ Ținând la piept Lumina lumii” (Grație). Sărbătoarea este este un moment al bucuriei ca ieșire a ființei din condiția modestă prin bucuria asociată unei semnificative metamorfoze a pâinii și vinului, care, în felul acesta, își accentuează valorile simbolice: „Ce bucurie stă să-mi umple/ Cămara, pivnița, hambarul?/ Pe masă, pâinea cea uscată/ S-a frăgezit. Vinul din cană/ A strălucit împărătește.” (Ajun). Sentimentul dominant, învingând starea de solitudine, este al prezenței divine, care impune o trăire spirituală sub semnul luminii unei candele: „Sunt singur, totuși casa-i plină/ de-o-nmugurire nevăzută/ Și mi-e așa de cald în suflet,/ Că m-aș aprinde și aș arde/ La geam, în candele de veghe” (Ajun). Cu o ușor vizibilă economie de expresivitate, poeta descoperă o mișcare a ființei sale ce se legitimează paradigmatic. Inspirând, ființa „absoarbe” divinul, sub semnul crucii, cu o semnificativă transcendere a propriei condiții, iar expirând se încredințează planului orizontal, lumii: „E-n aer Dumnezeu/ Și, iată, respirația/ reface semnul crucii: / De câte ori inspir, Simt cum mă-nalț la cer,/ Iar când expir, cobor/ Și îmi întind suflarea/ Pe-ntregul orizont” (Descoperire)
Cel de-al doilea volum, sugestiv intitulat O candelă în noapte, surprinde ființa care se eliberează de limitele numelui și ale identității, semn al unui orgoliu în ultimă instanță. Poezie cu accente religioase, În trecere trimite la trăire ca spirit, lumânarea și flacăra în general marcând autenticul traseu existențial: „Să fii în trecere prin lume,/Să nu te-nchizi vreodată-n nume,/ Să nu te uiți cu dor în urmă/ La ce răsare și se curmă,/ Să te prefiri, oricând, ca somnul,/ Și să te-aduni numai când Domnul/ Te vrea în noapte lumânare,/ Să-I faci din flacără cărare,/ Loc de popas târziu și cină,/ Culcuș de taină în lumină…“ (În trecere). Condiția de rătăcitor, condiție a omului de „după cădere”, se anulează prin relația cu divinul, când omul devine obiect al ochiului divin. Este o semnificativă înălțare și lepădare de inconsistentul praf al condiției vremelnice, ființa dobândind strălucirea mântuitoare: „Când mă privești, eu, rătăcita, / Mă nalț din praf și îmi năzare/ Că port pe umeri o hlamidă.// Gândul cețos și poticnirea/ Se limpezesc în unduire,/ Imaginând un dans de raze.// Ce spun pare suflat cu aur/ Și, dacă tac, în aer crește/ O fluturare ca de îngeri.// Iubirea Ta îmi dă puterea/ Să mă aprind în întuneric/ Și să Te-nconjur ca lumina“ (Eu, rătăcita). Comunicarea cu lumea înțeleasă ca o creație divină este sinonimă cu aducerea în prezent a celor plecați: „Îmi pun urechea la pământ/ S-aud cum iese din mormânt/ Lumina sufletului dus/ Care se ia după Iisus”. Este momentul de grație în care dispar limitele și acea greutate ce marchează condiția terestră a ființei: „Încuietorile se sparg, /Tot ce e strâmt se face larg/ Și greul care mă strivea, / De nu puteam nici să respir, / Se subțiază în zefir…// Mă simt de parc-aș învia, / Deși nu știu să fi murit“ (Între lumi).
Există în volumul Monicăi Pillat o serie de poeme care, trimițând spre actul creației, pot fi socotite niște crezuri poetice, ars poetica, semnificative pentru lirismul autoarei. Un poem cum este Deschisă printre frunze se concentrează asupra relației dintre poezie și cititor. Pagina impune versului limite de care poemul se eliberează prin lectură: „Aceste versuri călătoare/ Se-adună-n vreme pe hârtie, / Sperând să-și ia alene zborul, / Când cineva, cu dor de ducă, / Le va citi, dându-le drumul/ Din colivia strâmtei pagini”. Alte versuri trimit la un poem celebru în care vântul răsfoiește filele cărții: „Dar dacă nimeni n-o să vină/ Să le cutreiere cu ochii, /Vor împietri între coperte. // Mai bine pun afară cartea/ S-o las deschisă printre arbori, / Să-i sufle literele vântul” (Deschisă printre frunze). Scrisul și textul redimensionează ființa, pe care condiția de artist o înalță, o face să meargă pe ape asemenea lui Iisus. În ultimă instanță, scrisul și poemul trimit spre un mister al firii altfel imposibil de revelat, totul sub semnul unei necesare pierderi și a unei esențiale regăsiri de sine: „Încep, scriind, să merg pe ape/ Și, pe sub pașii-nchipuirii, / Marea de litere tresare, / Imaginând misterul firii, / Ca pierdere și regăsire” (Pe ape). Experiența scrisului se consumă între religios și estetic, scrisul și cuvântul sunt nelipsite de amintirea Cuvântului generând o lume în care s-au impus „vorbele”: „Vorbele lumii poartă dorul/ Cuvântului care, odată, / Le cuprindea în El pe toate. // Slova și sunetul țin minte/ Alunecarea ca de abur/ A Duhului plutind pe ape, / Mult înainte să se-mpartă. // Dac-ar putea să se închege/ La loc întregul din fărâme, / Unde s-ar regăsi pierduții? Ce-și lasă-n spunere nimicul” (Impas).
Amintesc în final un delicat autoportret liric, o sinteză a privirii și a meditației înaintașilor, asociată unei singurățti pe care expresivitatea poetică o individualizează memorabil: „Ochii mei au privirea tatei/ Și, când zâmbesc, mijește mama, / Îngândurarea-i a bunicii. // Formăm un trio împreună, /Interpretând singurătatea/ Ca pe un dans în despletire, // Iar razele asemănării/ Ne risipesc și ne adună, / Trecând prin noi ca prin vitralii” (Un trio).
Cum Antonio Patraș a surprins convingător specificul poeziei Monicăi Pillat, îmi îngădui să-i transcriu punctul de vedere; „Delicatețea și discreția temperează însă pătimașul elan mistic, acea intensitate erotică ce-l fascina pe Cioran în scrierile Teresei de Ávila și ale Hildegardei de Bingen. O anume predispoziție temperamentală către duioșie și nostalgie atenuează incandescența fervorii religioase, clamoarea, dizolvând tragicul într-o stoică resemnare. Nu lipsesc nici trimiterile intertextuale la poezia lui Ion Pillat, luată mult timp ca model, fără a fi vorba, cum greșit s-ar putea crede, de vreo anxietate a influenței care ar fi determinat-o pe autoare să amâne mult timp momentul afirmării propriei personalități artistice. Dimpotrivă, dialogul cu părinții și bunicii constituie aici un stimulent al creativității, eliberând sufletul de povara amintirilor pentru a-l restitui purității sale originare”.