Se știe că românii cu economii pecuniare, bine păzite și strânse pe îndelete, trăiesc altfel în cunoscutul sezon estival, când pleacă la mare sau în peisaje montane, fie în țară, fie în cele mai îndepărtate stațiuni de pe alte meleaguri. E adevărat, așa procedează europenii apuseni, la fel cei din estul continentului.
În jurul celor care-și petrec concediile în afara peisajului autohton, se dau „informații” dintre cele mai pitorești, pentru a-i impresiona și a le trezi invidia celor rămași acasă. Dar nici aceștia nu sunt lăsați de izbeliște. Autoritățile se silesc din răsputeri să înmulțească trenurile și alte mijloace de transport, înlesnindu-le sosirea în aerul și apa mării călduțe, ori în răcoarea munților. Așadar, societatea românească intră în sezonul estival cu alte preocupări și conduite decât cele obișnuite. Pe tinerii de până la 40-45 ani îi cuprinde „frenezia”, adică starea de excitare excesivă, adeseori violentă, gălăgioasă, pentru a fi priviți și admirați în conduita lor. De multe ori m-am întrebat: oare, ce motive au pentru a deveni atât de „şturlubatici?” Cu mai mulți ani în urmă, era la modă expresia „a face grații”, adică o tânără căuta prin conduită și vocabular, să pară fermecătoare prin gesturi și atitudini afectate. Astăzi, dimpotrivă, tonul, gesturile, vaietele, dorințele ș.a. sunt rostite cât mai puternic, pentru a friza atenția unui public cât mai numeros care, volens/nolens, să remarce prezența „călătorilor” tineri, avizi de petreceri fără granițe și cât mai departe de „casă”!
Dimpotrivă, pentru generațiile de altădată, expresia adverbială „Chez soi, a la maîson”, însemna acasă. De la școală, copilul „fugea” acasă, astăzi mai bine în altă parte. În timpurile străvechi, după consemnarea folcloriștilor, și maturii erau ispitiți de alte direcții decât aceea spre casă: „Ce folos să trag acasă? / Că n-am nevastă frumoasă”! (Iarnic-Bârseanu).
Pe de altă parte, mijloacele moderne audio-vizuale îi determină pe tineri să nu se mai simtă acasă, împreună cu rudele. Sigur, și în trecut au existat excepții. Când cineva nu avea chef, adică nu era bine dispus, însemna că „Nu i-s boii acasă”. (I. Creangă). Pentru o fată nărăvașă, s-a născut interogația: „Și frumoasă, și devreme acasă?” Termenul „acasă” e polisemantic: pentru un haiduc, „acasă” era „în codru”, pentru un cioban, „acasă” era la „stână”. Pentru tânărul de astăzi, „acasă” poate fi oriunde se strâng cât mai mulți și posedă o libertate fără granițe, în restaurante cât mai „deocheate”, unde află partenere care-i primesc în brațele dezgolite pe un preț ieftin. Dar niciunde nu se află atâta veselie și pofte dezlănțuite spre partide erotice ca la mare ori la munte în sezonul estival. E o diferență pronunțată între conduita tinerilor, să zicem, din veacurile trecut, în comparație cu aceea a celor de astăzi. Dar, ca să nu supărăm nici pe tinerii de acum, nici pe bătrânii care-și trăiesc anii finali crescând nepoți sau frecventând mereu bisericile, vom exemplifica apelând la moralitatea unui alt mediu etnic și dintr-o epocă îndepărtată în timp. E vorba de câteva scene deocheate din cartea francezului Guy de Maupassant, Mont-Oriol (1886). Gontran, unul din personajele romanului, face parte dintre francezii pentru care „toate femeile din lume trebuie să aibă amanți, pentru care familia este numai o societate de ajutor reciproc, pentru care morala este o atitudine indispensabilă pentru a ascunde gusturile diverse cu care ne-a înzestrat natura, iar onorabilitatea modernă este fațada menită să tăinuiască viciile grațioase”.(1)
Se știe, în sezonul estival, tinerii români pleacă grăbiți și foarte bine dispuși în cele două luni ale anului (iulie-august), parcă s-ar îndrepta spe „pământul făgăduinței”! Stațiunile autohtone și cele străine le creează, cum afirmam, sentimente de exaltare fizică și sentimentală mai rar cunoscute în celelalte luni ale anului, încât vor să ne amintească de personajul romancierului francez. Acesta afirma exaltat: „Orașele balneare sunt incredibile”, pentru că erau, la timpul respectiv, „singurele ținuturi feerice care se mai păstrează pe pământ”. În cele două luni se petrec, după mentalitatea francezului de atunci, mai multe lucruri decât în „restul universului” și al anului calendaristic. De aceea se crea senzația sau chiar convingerea că „izvoarele nu sunt minerale, ci fermecate!” Se întâlneau atunci și acolo (la fel și astăzi pe la noi) specimene din toate popoarele, din toate mediile, aventurieri admirabili, un amestec de rase și genuri imposibil de găsit în altă parte.
Sigur, deopotrivă pe timpul francezului de atunci și al românului de astăzi, persoanelor feminine li se acordă atenția și spațiul privilegiat al evocării. În romanul amintit, femeile au făcut acolo „farse” cu o ușurință și promptitudine încântătoare: „La Paris, rezistă, în stațiune, cedează, tronc!” Bărbații, (adică partenerii lor) „se îmbogățesc, alții își găsesc moartea, alții dau de ceva și mai rău … se … însoară !… E o prostie hazlie chestia asta?” (2)
Scriind cele de mai sus, mi-am amintit de Nimfele încătușate (3), titlul unui articol incendiar scris de Mircea Mihăeş la rubrica sa din „România literară”. Aci criticul atât de bine informat condamnă, pe drept, desfrâurile generate de „drogurile intens agrementate, încât transformă pe unele persoane necunoscute în prieteni extrem de afectuoși”, prin partide de sex liber consimțite, între bărbați și femei care, pasămite, ar fi cuceriți de un nou stil de viață, forțând granițele moravurilor și valorilor sociale. Astfel de cupluri practică „lesbianismul și homosexualitatea”. 
În ce ne privește, să sperăm că tinerii români care-și petrec vacanțele peste mări și țări nu se vor lăsa atrași de practici care îndepărtează ființa rațională de ceea ce există omenesc în mintea și conduita lor.

Note
1 Guy de Maupasant, Mont-Oriol, Editura orizonturi, 2013, p. 227.
2 Ibidem, p. 225-226.
3 Vezi Mircea Mihăeș, Nimfele încătușate, în „România literară”, nr. 8 (16 febr.), 2018, p. 5.