Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Constantin Cubleșan – 80

Constantin Cubleșan – 80

Constantin Cubleșan s-a născut la 16 mai 1939 în Cluj. Urmează Facultatea de Filologie-Istorie-Filosofie a Universităţii „Victor Babeş” din Cluj, secţia Limba Rusă (1959). Ca student începe să publice în paginile revistelor „Steaua” şi „Tribuna” din Cluj. Debut absolut în 1956 în ziarul „Făclia” din Cluj. Editorial, debutează în 1968, cu un volum de povestiri SF: Nepăsătoarele stele.
Volume publicate:
Literatură SF: Nepăsătoarele stele (povestiri, 1968), Iarba cerului (roman, 1979, 2014), Paradoxala întoarcere (roman (1989), Suflete mecanice (povestiri, 1992), Galaxia termitelor (roman, 1993);
Nuvele și povestiri: Clopotele de apă (1970), Aproape de curcubeu (1972), Umbra ulmilor tineri (1977), Viaţa și încă o zi (1980), Sincere felicitări (1991), Omul în colivie (2010), Mersul prin cuşcă (2012), Ceasornicul (2015), Prăbușirea îngerului (2018), Femei… Femei… Femei… ( 2019);
Romane: Licheni (1974), Un gotic târziu (1975), Un anotimp pentru fiecare (Vol. I, Sezonul crinilor roșii, 1985; vol. II. Porţi deschise, 1986), Balada neterminată (1988), Anotimpuri paralele (2016);
Versuri: Apropierea iernii (1993), Vârsta amintirilor (1995), Lumina din prăpastie (1996), În oglinzile timpului (1997), Meridiane lirice (1998), Templul cu vise (1999), Absent din Agora (2001), Litanii profane ( 2004), Contemplând eternitatea (2015), În marea dezodine a lumii (2017).
Autor a numeroase volume de literatură pentru copii, teatru, publicistică, critică și istorie literară. Piesele sale s-au jucat pe scenele teatrelor din Sibiu, Cluj, Arad, Baia Mare, Satu Mare, Sfântu Gheorghe, Deva, Târgu Mureș, Alba Iulia, precum și în Suedia.
A îngrijit ediții din scriitori clasici ai literaturii române. Este coautor la dicționare apărute sub egida Uniunii Scriitorilor din România și a Academiei Române. Cărțile sale au fost traduse în limbile: maghiară, cehă, poloneză, suedeză, germană, franceză.
Este distins cu premii literare şi distincţii culturale, între care: Medalia jubiliară „Mihai Eminescu” (2000); Medalia „Meritul cultural” Clasa I în grad de ofiţer (2004). În 1999 i s-a acordat titlul de Cetăţean de onoare al Municipiului Cluj-Napoca.

 

CREPUSCUL

Ne ofilim încet ca frunza de mesteacăn
Și ne-nclinăm sub vânturi ca paltinii cărunți –
Ni se zbârcește pielea, de piersică trecută
Și coborâm în vreme mai slabi și mai tăcuți.

Ne desfrunzim încet, ca pânza putrezită
De-atâtea ploi ce ne-au spălat prin ani –
Ni se înmoaie oasele în trupuri cocârjite
Și ne-așteptăm sfârșitul mai slabi și mai golani.

Ne despărțim încet de tot ce ne-aparține
Și de obiecte scumpe și de ființe dulci –
Suntem mereu mai singuri prin tot ce ne-nconjoară
Și ne-ngropăm în viață mai slabi și mai năuci.

Ne dezgolim încet de hainele vorbirii
Comunicăm puțin și nu gândim deloc –
Suntem ca bolovanii spălați de râuri repezi
Și stăm sub veșnicie uitați, făr-de noroc.

Ne despărțim încet de noi, ca de-o câmpie
Ce-a fost mănoasă – lan de grâu fertil,
Dar s-a-noptat de-acum și rodu-i strâns în alții –
E inutil să regretăm ce-a fost, e inutil…

 

 

MEȘTERUL TIMP

De când ne naștem tot lucrează timpul
În trupurile noastre, fără încetare –
Un meșter nepoftit și nemilos și cinic
Ce ne desfigurează încet, pe fiecare.

Privești oglinda chipului de-alt-dată
Cum îl știai, nu prea de mult, din tinerețe –
Dar timpul, iată, n-a avut zăbavă
Și nu te recunoști din zbârcituri și crețe.

Nedreaptă e a vieții-ngemănare
Cu-n prefăcut, parșiv, cu-n pui de lele
Ce îți aține pasul, clipită de clipită –
Meșterul Timp dedat numai la rele.

Ne modelează trupul după tipare hâde –
Icoana ființei sale, pe placul nimănui,
Căci cine i-a văzut vreodată-înfăţişarea? –
Cum nu-și cunoaște lemnul cariul lui.

El nu țintește,-n șlefuiri de-o viață,
Să dea frumosului din noi desăvârșirea
Căci idealul său de împlinire
Este ruina ființei, ce-o dă îmbătrânirea.

Așa că-n astă lume, de-ar fi să ne mai naștem
Încă o dată, oameni, am ști să ne ferim
De s-ar putea, de timpul ce ne marchează rostul –
Doar Meșteru-i a toate uzurpator sublim.

De când ne naștem tot lucrează timpul
În trupurile noastre, fără încetare –
Un meșter nepoftit, și nemilos, și cinic,
Ce ne desfigurează-ncet pe fiecare.

 

 

CE FRUMOASĂ ERAI…
(Romanță)

Ce frumoasă erai și ce mult te-am iubit…
Ți-amintești localul cu acel vin de Bordeaux,
Și filmul cu-o melodie pe care dansam:
Hai Lili, hai Lili… I love…

Ce frumoasă erai și ce mult te-am dorit…
Ți-amintești castelul cu portal rococo
Pe sub care treceam fredonând pasional:
Hai Lili, hai Lili… I love…

Ce frumoasă erai și ce mult te-am visat…
Ți-aminești cartea-aceea cu versuri din Poe
Ce mi-ai dat-o-ntr-o vară pe când te-alintam:
Hai Lili, hai Lili… I love…

Ce frumoasă erai și ce mult mi-ai lipsit…
Ți-amintești despărțirea? Un final de tango –
Ani de zile-au trecut și eu încă mai cânt:
Hai Lili, hai Lili… I love…

 

 

ÎN VIS

M-a iubit azi-noapte-n somn o fată –
Doamne, cu ce patimă ardea!
Trupul mi se chinuia sub flăcări
Jinduind răcoarea unui fulg de nea.

Și-am visat că încă eram tânăr –
Doamne, ce bărbat frumos eram!
Când treceam pe stradă, înspre seară,
Toate fetele din urbe-mi răsăreau la geam.

Și-mi imaginam, visând, o altă lume –
Doamne, să fi fost un colț de Paradis?
În a cărui vrajă, însăși Eva
Mi se dăruia, nebună, într-adins.

Dar m-am deșteptat, în zori, cu ciudă –
Doamne, de-ar fi fost să țină visu-n veci!
Copleșit, în valuri de sudoare
Mă vegheau pereții-odăii, reci.

M-am găsit astfel, bătrân și singur –
Doamne, adă visul înapoi!
Ca măcar în amăgiri nocturne
Să mai pot spera că suntem doi

Eu și-o fată dulce, cum pe vremuri…
Doamne, parcă ieri ne-am despărțit!
Dar de-atunci s-a petrecut în vis o viață
Iară pragul zilelor mi s-a înzăpezit.

Și e frig în lume și pustiu în noapte
Doamne, înțelege, e târziu!
Mă-mpresoară umbra unui somn de moarte:
Doar în vis mai simt că încă-s viu…

 

 

VEȚI ZICE…

Poate cândva vă veți aduce aminte de mine.
Veți zice – cine știe? – a fost un om bun.
Sau, dimpotrivă: bine c-am scăpat de dânsul.
De fapt n-are nici o importanță ce veți zice atunci.
Totul e să vă amintiți că am fost:
o frunză sau un picur de ploaie,
o furnică grăbi tă sau un flutur zglobiu
sau, și mai bine,
un cuvânt așternut pe o carte
pe care am tot scris-o fără s-o isprăvesc
de-au rămas mai multe pagini albe
decât cele acoperite cu slove…
Dar, și așa, mi se pare că nu în zadar
am tot ascuțit creioane și-am înmuiat
în cerneluri pene de gâscă
pentru a vă lăsa vouă
celor pe care nu vă cunosc,
un gând de binețe pe lumea aceasta.
Dacă îl veți căuta poate îl veți găsi
și-atunci – poate – vă veți aminti de mine
și veți zice: n-a trăit în zadar
sau: ar mai fi putut-o duce încă o vreme
sau, dacă sunt norocos: parcă e pe-aici
pe undeva, prin preajmă…
Ar fi tot ce ar putea fi mai frumos
Spre a-mi mângâia amintirea…

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg