O frescă dramatico-politico- istorică în 7 acte
Personajele:
(în ordinea apariţiei pe scenă)
Regina Maria a României (Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha), prinţesă de Edinburg, nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii;
Ioan Ciordaș, avocat dr., președintele Consiliului Naţional Român din Beiuș, membru al Marelui Sfat Naţional de la Alba Iulia;
Balaci Gheorghe, un ţăran din satul Șebiș;
Nicolae Bolcaș, avocat dr.;
Viora Ciordaș, poetesă, soţia avocatului Ioan Ciordaș;
Raymond Poincaré, președintele Franţei;
Woodrow Wilson, președintele Statelor Unite ale Americii;
Georges Clemenceau, președintele Consiliului de miniștri al Franţei;
David Lloyd George, premier al Marii Britanii;
Vittorio Emanuele Orlando, premier al Italiei;
Ulrich von Brockdorf-Rantzau, ministru al afacerilor externe, conducătorul delegaţiei germane;
Károly Mihály, președintele Republicii Ungaria;
Béla Kun, comisar al afacerilor externe al Republicii Sfaturilor din Ungaria, în fapt, conducător al ţării;
Albert Appony, reprezentant al Ungariei la Conferinţa de pace de la Paris;
Regele George al V-lea al Marii Britanii;
Kalman Verböczy, căpitan de secui, șeful detașamentului secuiesc trimis la Beiuș (Verböczy Különitmeny);
Urmösi, locotenent secui, adjunct al lui Verböczy;
Hankoczi, locotenent secui, încartiruit în casa Anei Fordon din satul Lunca, Bihor;
Iosif Magos, locotenent secui, adjunct al lui Verböczy;
Soldaţi secui prezenţi în satul Lunca-Bihor: Kerestesi, Topai, Bogocsy, Karoly Tamas, Kadar Ferenc.
(Acţiunea piesei se petrece în ordinea evenimentelor: la Balcic în Cadrilater, la București în Palatul Regal și la Cotroceni, Sarajevo, Verdun, Beiuș, Paris, Londra, Budapesta și comuna Lunca din Bihor între vara anului l913 și sfânta sărbătoare a Paștelui din luna aprilie 1919).

A C T U L I

Tabloul l

(Principesa Maria a României (devenită regina României după moartea lui Carol I), însoţită de fiul ei, prinţul moștenitor Carol și de prinţesa Elisabeta vizitează pentru prima oară târgușorul Balcic din Cadrilater, plimbarea durând exact o oră. Regina s-a dus până la ţărm, a băut o cafea la restaurantul Carol și apoi a plecat spre Bazargic, capitala judeţului Caliacra .)
Principesa Maria a României (plimbându-se de una singură pe malul Mării Negre):
Doamne, îţi mulţumesc nespus că mi-ai purtat pașii până aici… Ce coastă minunată și strălucitoare… Ai spune că e o coastă de argint… Nu una de azur, ca la francezi, ci una de argint… Coasta de argint a României… Iar târgușorul acesta pitoresc cu numele straniu de Balcic… Ai zice că se rostogolește de-a dreptul în valuri… Și o lumină potopitoare de parcă ar fi pogorât din ceruri… Doamne, simt că m-am îndrăgostit iremediabil de acest loc… Aș vrea să-mi ridic aici o căsuţă unde să stau singură o vreme… Apoi să-mi primesc prietenii… E o atât de mare liniște aici, încât ideea morţii nu te mai sperie… Din liniștea de aici aluneci lesne în liniștea cea mare… Doamne, aici aș dori să-mi fie înmormântată inima… Ca să asculte la nesfârșit cântecul neasemuit al valurilor… Ce gânduri îmi trec prin cap…
Sunt la extremitatea sudică a României …Un pământ pe care l-am cucerit în urma războiului balcanic pe care l-am dus împotriva Bulgariei…
Marșul poetului Ștefan Octavian Iosif parcă ne-ar fi turnat tuturor foc în vene:
„La arme, cei de-un sânge și de-o lege
La arme, pentru neam și pentru Rege!”.
Nu mi-a fost frică să stau în tranșee alături de soldaţii bravi ai Regatului României.1
Dar eu încă nu sunt o regină, sunt doar o principesă, dar mă comport deja ca o regină de când lumea! Doamne! Ce să caute inima mea aici, chiar dacă e Coasta de argint! Inima mea este în piept, ea trebuie încă să trăiască multe…
(Iese.)

Tabloul 2

28 iunie 1914. La întretăierea străzilor Franz Iosef și Rudolf din orașul Sarajevo, capitala Bosniei- Herțegovina, provincie anexată de către Imperiul austro-ungar.
Scena va fi jucată de două perechi de actori, la care se adaugă perechea imperială și asasinul acesteia. Prima pereche de actori cară pe mâinile împreunate pe actorul ce îl întruchipează pe arhiducele Franz Ferdinand, având pe cap pălăria imperială. Imediat la mică distanță urmează cea de-a doua pereche, transportând pe soția prințului moștenitor al tronului Austro-Ungariei, Sofia von Chotek, de origine slavă. Din culise apare un tânăr cu figură de rebel întruchipând pe studentul sârb din Bosnia, Gavrilo Princip, care scoate cu mâna sa neagră (ilustrare a organizaţiei secrete sârbești Mâna neagră din care făcea parte) un pistol mic din buzunar. Aţintește arma spre cei doi și apoi trage numai două gloanţe de foarte aproape în arhiduce și pe urmă în soția sa. Prințul și consoarta sa se prăbușesc împușcați mortal pe scândura scenei. Actorii cărăuși se reped asupra asasinului, dezarmându-l și legându-i mâinile la spate după care ies cu toţii din scenă).

(Intră pe scenă regina Maria a României, îmbrăcată în straie cernite.)

Astăzi o știre îngrozitoare a zguduit Bucureștii și întreaga Europă. Nimănui nu-i vine să creadă. S-a scris negru pe alb că arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei ar fi fost asasinat la Sarajevo de către un student sârb din Bosnia.
Asasinat? Prinţul moștenitor? Să fie oare adevărat?
(cu tristeţe)
Toţi marii capi ai lumii au reprezentat ţintele asasinilor.
Au fost rând pe rând, împăratul Napoleon al III-lea al Franţei, ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei, prim-ministrul Canovas del Castillo al Spaniei, președintele Franţei Sadi Carnot, regele Umberto al Italiei, frumoasa împărăteasă Sissi a Austro-Ungariei, aproape toţi în ultimul pătrar al secolului trecut.
Apoi în luna septembrie a primului an al acestui secol, în 1901, președintele Statelor Unite William McKinley a fost victima unui atentat nereușit comis de teroristul Leon Czolgosz. Președintele a supravieţuit ca prin minune. Întrebat de ce a încercat acest lucru îngrozitor, anarhistul, în drum spre scaunul electric, a răspuns că a crezut că a ajutat în acest fel clasa muncitoare. Au urmat serii de atentate disperate asupra ţarilor Rusiei. Iar acum, este asasinat Franz Ferdinand, moștenitorul Austro Ungariei, comparată de către scriitorul Karl Kraus cu „un laborator al distrugerii mondiale”
Presimt că de azi istoria popoarelor din Balcani se va schimba în mod profund. Se spune în lumea diplomatică de la București și nu numai că întreaga Serbie a apăsat pe trăgaciul pistolului ţinut în mână de Gavrilo Princip. Presimţirea neagră a unui război îngrozitor mă bântuie. Ce va face România? Cum va proceda ţara a cărei regină sunt eu? De partea cui vom fi? Sârbii sunt ortodocși ca și românii din Regat. Fraţii noștri din Ardeal gem sub asuprirea austro-ungară ca și sârbii din afara graniţelor Serbiei. Dar Regatul României este în mod fatal legat atât prin familia domnitoare a Hohenzolernilor, cât și printr-un tratat secret de Germania și Austro-Ungaria. Poporul simte într-un fel, o parte din clasa politică și regele în alt fel! Ce dilemă îngrozitoare!
(se plimbă îngândurată)
Am de gând să scriu un jurnal. Îl voi intitula Povestea vieții mele. Îl voi scrie cu orice preț. Da, este absolut necesar. Vreau ca poporul meu să-mi cunoască viața, așa cum a fost. O viață pusă în întregime în slujba supușilor mei, alături de care voi fi mereu, mai ales dacă vom lua armele în mâini…Oare arhiducele Franz Ferdinand a ţinut un Jurnal? Poate că da. Poate că a mai apucat să-și scrie ultimele impresii înainte de moartea sa fulgerătoare …
Doamne, ce cumplită întâmplare! Niciodată nu știi ce poţi să păţești.
Ajută-mă, Doamne, să pot ţine cât mai mult acest Jurnal…
Să începem cu începutul…
(Începe să scrie cu voce tare într-un caiet.)
M-am născut la Eastwell, Kent, în 1875. O casă mare de piatră cenușie, într-un imens și frumos parc englezesc – o pădure, cu largi pajiști de iarbă, vaste zări unduite, nu mărețe sau mohorâte, ci blânde, liniștite, nobile, un cămin englezesc. Eram a doua la părinți. Primul copil era băiat și fusese numit Alfred, după tatăl meu, care era al doilea fiu al reginei Victoria și ofiţer în marina britanică. Mama fu încântată să aibă o fetiță: spunea că-i sunt mai dragi fetele decât băieții și-mi puse numele Maria, care era numele ei și al mamei ei. Iubea și cinstea pe maică-sa din toate puterile sufletului ei…
Oricât aș îmbătrâni, mirosul frunzelor uscate de toamnă îmi va aduce mereu în fața ochilor imaginea vechii case englezești. Acea aromă, oriunde aș fi, îmi evocă viziunea locului Eastwell Park, cu cărările sale prin pădure, pe care le băteau pașii noștri copilăroși.
[…] Cei care își amintesc de sosirea mea în România, își aduc aminte ce mare bucurie fusese pentru ţară:“C’était un beau mariage, une princesse de grande maison.” [O căsătorie frumoasă, o prinţesă dintr-o mare casă regală] […] De asemenea eram tânără și sănătoasă și erau speranţe legitime de copii. În asta nu am dezamăgit poporul meu; la primul termen posibil le-am dăruit moștenitorul pe care și-l doreau. […]
Recunosc că la început am fost foarte amărâtă, teribil de singură și complet deziluzionată. Doar încetul cu încetul am învăţat să accept atmosfera în care fusesem transplantată. Dar de la început am iubit ţara și ţăranii ei simpli; deși mai erau mulţi oameni și multe lucruri care nu îmi plăceau și nu le înţelegeam. […]
Ei bine, toate acestea sunt ale trecutului; astăzi Nando și cu mine, mână în mână, ne destăinuim reciproc în ceasul aceasta, că în ciuda unor insuccese, sau ar trebui să spui din cauza lor, am devenit prieteni de neclintit, atașaţi ţării noastre într-o măsură care nu le este dată oricăror suverani.
Suntem unul cu poporul nostru, și în ciuda distanţării momentane a unora, poporul nostru este cu noi. Acei puţini infideli de cealaltă parte nu contează: ei trebuie puși la o parte cu acele realităţi dureroase, pe care în general le numim deziluzionări, și de care ne izbim în viaţă!

(fragment din piesa cu același titlu)

Notă
1 Arthur Gould Lee a scris despre participarea la războiul balcanic a Principesei Maria a României: „Oamenii erau entuziasmați de exuberanța ei și îi admirau spiritul, în special curajul incredibil dovedit în timpul razboaielor balcanice din 1913, când nu numai că a trecut nepăsatoare prin tranșeele din prima linie, sub bătaia focului, dar a manifestat un dispreț neînfricat, ieșit din comun, față de bolile contagioase din spitale. Fără să-i pese de riscuri, ea stătea la capatul soldaților tineri care mureau de holeră, vărsând lacrimi pentru fiecare din ei, ținându-l de mână ore întregi pe tânărul muribund, spunându-i cu toată sinceritatea ca ea îi înlocuia mama, și apoi, când vedea că i se apropie sfârsitul, luându-l în brațe și sprijinindu-i capul pe umărul ei până când își dădea sufletul”.