Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Datoria fiecăruia este să îşi împlinească menirea”

„Datoria fiecăruia este să îşi împlinească menirea”

 

Mihai Plămădeală: — Abordez frontal subiectul discuției noastre: Ce înseamnă grafica pentru artistul şi omul Mircia Dumitrescu?

Mircia Dumitrescu: — Consider că desenul este forma supremă de exprimare în artele vizuale. Ştiu că această afirmație va contraria, dar mi-o asum în totalitate. Dintre toate opțiunile posibile şi imposibile, personal tot desenator aş fi vrut să fiu. Din altă perspectivă văd desenul ca pe o formă de manifestare a epicului. Gramatica nu m-a interesat niciodată, fie ea gramatică plastică. Mi se pare puțin lucru faptul de a desena exclusiv pentru a arăta că ai cunoştințe în domeniu şi dispui de un lexic aparte. Originalitatea constă, cred eu, în capacitatea de a interpreta nonverbal un mesaj liric ori narativ.

— Ştiu că îi apreciați pe Ciucurencu şi Baba, colorişti prin excelență, cu care v-ați intersectat în anii studenției dumneavoastră. Cum se face că ați optat pentru linie şi punct în dauna culorii?

— Dincolo de organizarea compoziției, am nevoie de un substrat interior, pentru că în ultimă instanță, ca artist, sunt un martor al evenimentelor contemporane, inclusiv al existenței mele. Dorința de a spune ce se întâmplă în lumea înconjurătoare este mult mai puternică decât bucuria raportului dintre două culori, mai ales că în timp culorile îşi pierd calitățile. Tot respectul pentru marii pictori şi marea pictură.

— V-ați încercat vreodată forța de creație şi în pictură?

— Nu am avut motive să o fac. Gravura oferă aceleaşi satisfacții ca pictura, singura diferență fiind că problemele compoziționale sunt mult mai grele. Compoziția se întoarce de la stânga la dreapta, negativul devine pozitiv şi aşa mai departe. Pot afirma că bătălia intelectuală este mult mai mare. Sau cel puțin cea vizuală. Nu este orgoliu, dar cred că gravura este o artă intelectuală. Şi Erasmus vorbea despre gravură ca despre o artă superioară. Dűrer a reuşit să redea tunetul şi fulgerul folosind doar albul şi negrul. După cum spunea Bachelard, gravura este asemănătoare cu muzica de cameră.

— Ce le-ați răspunde celor care văd în opera dumneavoastră o muncă de transpunere de pe placă pe suport şi din realitate în imagini?
— Arta grafică nu are nimic de-a face cu transpunerea. Nu am lucrat niciodată vreun desen pe hârtie pe care să îl transpun ulterior pe o placă pentru a îl multiplica. În gravură lucrez direct pe placă. Greşeala înseamnă a o lua de la capăt. Dacă în metal este mai simplu să faci corecturi, lucrul în lemn, pe care îl prefer, este cu totul altceva, tăietura fiind ireversibilă. Spontaneitatea gestualistă este aidoma improvizației din jazz, pentru a păstra paralela cu muzica. Altfel spus, cred că desenul reprezintă suma tuturor posibilităților, în viață şi în artă, la propriu şi la figurat.

— Publicul din România se îndreaptă spre pictură, pe care tinde a o considera, alături de sculptură, soră mai mare între arte.

— Partea proastă, cel puțin în țara noastră, este că gravura nu a fost înțeleasă în adevăratul sens. Din păcate nu am avut o mişcare importantă. În general am mers pe varianta pictorilor care au făcut şi ei câteva gravuri, fără a avea o şcoală autonomă. Gustul publicului nu a fost nici el îndreptat spre această artă, exceptând poate perioada manuscriselor ilustrate. Mă refer la gravurile de la Târgu Neamț, Târgovişte, sau la manuscrisele lui Macarie, pentru a da doar câteva exemple.

— Cum ați pleda în favoarea gravurii în fața publicului larg de la noi, dar şi a muzeelor, galeriilor şi colecționarilor?

— Elasticitatea gravurii este foarte mare. Pe mine binomul desen-gravură m-a apropiat de sculptură. De la placa bidimensională, adică de la desenul care trebuie să prindă cât mai mult spațiul, am ajuns la exprimarea veritabilă în tridimensional. Sculptura mea nu este obişnuită, ci este o formă văzută din trei părți. Unghiurile din sculptură nu fac decât să blocheze şi în acelaşi timp să adâncească un spațiu. Nu trebuie să te mulțumeşti doar cu forma, ci să încerci să transmiți ceva dincolo de aceasta. În ultimă instanță, privitorul nu este obligat să îți înțeleagă experimentele. Intelectualismul nu este suficient.

— Vă propun să ne îndreptăm atenția spre ilustrația de carte. Tradițională, anacronică, modernă?

— Ilustrația de carte se aseamănă cu munca regizorului. Don Juan, personajul unei povestioare care m-a atras şi pe mine, la Fellini devine marioneta propriei sale existențe. Aceeaşi temă, alte abordări. Nu avem cum să fim deplin obiectivi, nici moderni în tradiționalismul nostru. Salvador Dali are dreptate: nu trebuie să căutăm modernitatea, pentru că trăim într-un segment de pe o axă a timpului, cu toate determinantele acesteia. În momentul în care vrei să fii cu orice preț modern, cred că mai degrabă eşti un epigon. Dacă ai o existență bogată, autentică, sunt sigur că saltul pe care îl faci pentru a cuprinde universul în care te-ai născut este singurul lucru important. Restul reprezintă simple detalii.

— Ce părere aveți despre grafica pe calculator, fie ea gravură sau ilustrație?

— Granițele universului s-au mărit mult astăzi, dar problemele ființei au rămas aceleaşi. Ştim că soarele se dilată, că este înconjurat de materie neagră sau că timpul nu este omogen. Sunt lucruri pe care le aflăm tot timpul şi ne minunăm. Cu cât aflăm mai mult, cu atât suntem mai încrezători în beneficiile tehnologiei, dar gândirea este cea care trebuie să ne împingă înainte, nu procesoarele. Un artist bun se exprimă la fel şi cu cărbunele şi cu dăltița şi cu tastatura, toate acestea fiind simple instrumente.

— Odată cu computerele, vin însă şi softurile, care le permit IT-ştilor să pătrundă, ce-i drept, ca intruşi, în zona artelor plastice.

— Perspectiva ca în viitorul nu prea îndepărtat să avem basmele româneşti sau Amintirile din copilărie ale lui Creangă ilustrate pe sistemul filmelor de animație japoneze mi se pare sinistră. Pe de altă parte, din cauza costurilor, adeseori cartea nu se mai ilustrează astăzi. Îmi pare rău pentru noile generații.

— Să revenim la un spirit pozitiv al discuției noastre. Cum ați ajuns la ilustrație?

— Ca să fiu cinstit, am făcut la viața mea ilustrații nu doar datorită dragostei de carte, una sinceră şi reală, ci şi pentru a supraviețui, acceptând uneori comenzi pe care alții nu le doreau. Încet-încet, pasiunea pentru citit şi profesorii pe care i-am avut m-au făcut să înțeleg că am o altă datorie. Ca şi regizorul, trebuia să spun ceva mai mult decât a ilustra pur şi simplu un gest sau o temă din carte. Este nevoie să găseşti esența unui lucru.

— Cum trebuie şi mai ales cum nu trebuie făcută ilustrația de carte?

— Ilustrația nu trebuie să redundeze un conținut literar. Dau un exemplu: Jules Perahim a ilustrat ad litteram o serie de proverbe româneşti. În viziunea sa, un om cu scaun la cap era reprezentat sub forma unui om care avea un scaun băgat în cap. Introducerea dimensiunii temporale a fost salutară în grafica românească. Această „nouă” modalitate de ilustrare a fost practicată de noi cam de prin ’63, cu echipa de grafică a profesorului Kazar, de la Cionca, State, Socoliuc, la mine, la Erceanu sau Panaitescu. Dacă tot am ajuns aici, trebuie să spun că am avut norocul de a trăi nişte timpuri în care editurile erau interesate de ilustrație, spre deosebire de perioada actuală, în care cărțile se preiau cu tot cu ilustrația din străinătate, fiind mult mai ieftin. Este o mare prostie, pentru că în curând ne vom pierde identitatea.

— Astăzi, când ilustrația de carte este pe cale de dispariție în România, dumneavoastră sunteți încă pe metereze…

— Personal, ilustrez în continuare, chiar dacă la o scară cumva mai redusă. Lucrez cu un prieten, care are o editură, Tracus Arte, axată pe poezia românească. Am ilustrat cel puțin cincisprezece volume, aşa cum am considerat eu şi urmează cam încă pe atâtea. Mulți dintre respectivii poeți îmi sunt prieteni. Revenind la ilustrație, aceasta poate fi făcută fără ca pe artist să îl intereseze autorul, situație în care prevalează maniera, sau în relație cu conținutul, ipostază în care artistul părăseşte granițele sale stilistice.

— Ați avut legături atât cu lumea artelor vizuale, cât şi cu cea literară. De care dintre acestea vă simțiți mai legat? Vorbiți-ne, vă rog, despre boema vremii.

— Am avut o mai mare dorință de a sta cu literații decât cu plasticienii. Mă refer strict la boemă. Frecventam o serie de localuri, exclusiv pentru oamenii care se adunau acolo şi discuțiile ce se purtau. Cârciumile vremii, care aveau un rol de agora, erau multe şi micuțe: Podgoria, vis-à-vis de Grădinița, Mon Jardin, Salonul Spaniol, Catanga, Union. Veneau aici scriitori, poeți, actori, artişti plastici. Oamenii care dădeau farmec acestor locuri nu erau bețivi, ci mai degrabă oameni care dezbăteau intens şi chiar se puteau certa rău din cauza ideilor diferite pe care le aveau. Regretatul Gheorghe Dinică, un obişnuit al localurilor despre care vorbesc şi nu numai, chiar spunea că el nu a fost niciodată la cârciumă pentru a bea, ci pentru a discuta şi a avea „vorbe de spirit”, ca să îl citez pe marele actor.

— Se poate spune că v-ați format intelectual şi spiritual şi la această „şcoală”?

— În localurile amintite am purtat discuții interesante cu oameni deosebiți precum Eugen Schileru, care îmi răspundea chiar şi la întrebări naive. Nici Nichita nu m-a făcut vreodată să mă simt prost, dimpotrivă, mi-a răspuns mereu cu seriozitate şi cu toată dragostea. Acesta era avantajul apartenenței la o adevărată boemă, te făcea întotdeauna să te descoperi şi să vrei mai mult de la tine; trebuia să te ridici la nivelul celorlalți, trebuia să fii mult mai atent la viitorul tău, pentru a nu dezamăgi. Era o prietenie între noi, chiar dacă ne înțepam. În fine, stăteam până la ora 5 dimineața, când se închidea peste tot, după care mergeam la Gară să mâncăm o ciorbă de burtă. De fapt, Gara era un punct de popas, nu de plecare cu trenul; mergeam acolo pentru câteva ore până se redeschideau celelalte localuri. Da, pot să spun că a fost vorba despre o şcoală neconvențională.

— Ar fi interesantă o povestire cu sau fără tâlc din acea perioadă…

— La un moment dat, lumea despre care am pomenit a dispărut. Întâlnirile dintre noi s-au redus, ca şi locurile viabile. Am început să frecventez localul de la Uniunea Scriitorilor, unde era foarte greu de intrat pentru mine, dacă nu eram introdus de vreun scriitor, pentru că nu arătam pe placul ospătarilor. Îmi aduc aminte de un administrator care răspundea la apelativul Iancu, al cărui sens în viață părea să fie acela de a mă da afară de câte ori avea ocazia. Într-o zi, Eugen Jebeleanu l-a împiedicat pe respectivul să o facă, în numele faptului că desenasem pe fața de masă. Jebeleanu a plătit-o şi a luat-o cu el. După ceva timp, menajera casei, considerând-o murdară, a dat-o la curățat. Fiul poetului, Tudor Jebeleanu, a refăcut apoi liniile desenului, încă lizibile.

— Să înțelegem că diferențele sociale contau mai puțin în acei ani decât acum? Totuşi unii oameni erau mai bine poziționați decât alții şi atunci.

— Banii şi puterea au fost întotdeauna motive de segregare. Atâta doar că pe atunci nu reprezentau chiar totul. Fiecare dintre noi dădea când avea ceva de dat şi lua când avea nevoie şi i se oferea. Pentru a mai da un exemplu, la un moment, când ieşisem din învățământ, aveam atelierul la Casa Românească, pe Berthelot, unde era pe atunci director Marin Preda. Numeroşi scriitori, între care Tudor George, mă strigau de jos şi mă invitau la masă, ştiind că nu prea am bani. Pe de altă parte, mama făcea sarmale şi mi le dădea la atelier, să am o săptămână ce mânca. Eu le duceam la Nichita şi se terminau într-o zi, pentru că acolo erau o grămadă de oameni. Acest tip de apropiere sufletească este din păcate tot mai puțin întâlnit astăzi.

— Care credeți că ar fi explicația? Există vreo legătură în regimul politic de atunci şi relațiile mai calde dintre oameni?

— Parcă atunci aveam toți un singur duşman, comunismul reprezentat de conducătorul suprem; acum duşmanii s-au disipat. Era ca în bancul acela: „Plouă. Dă-l în mă-sa!”. Este adevărat că aparent erau două grupuri: unul afiliat politicului şi celălalt cumva recalcitrant. Scriitorii din jurul revistei Săptămâna şi cei din jurul României Literare erau până la un punct ostili unii față de ceilalți, doar că la ambele reviste prima pagină era dedicată aceluiaşi partid unic.

— Vă cunosc de ceva vreme şi nu îmi dau seama dacă sunteți sau nu nostalgic ori pesimist. Văd în schimb în dumneavoastră un om însetat de viață, care îşi trăieşte clipa cu intensitate, în special în timpul orelor de lucru, care îşi iubeşte munca, dar şi lucrările.

— Gravurile, desenele, caietele mele sunt în fond nişte mărturii ale unei iubiri. Aşa cum spunea Nichita Stănescu, în spatele acestei iubiri este moartea care ne urmăreşte vrând-nevrând. Nu vreau să vorbesc despre moarte, de aceea nici nu mă duc la înmormântări, nu mi-am văzut niciodată prietenii pe catafalc, pentru că imaginile morții sunt atât de dure pentru mine încât după aceea mă obsedează
vizual. Nu sunt aşa cum era Monet, care atunci când a văzut-o pe mama sa pe catafalc începuse să îi calculeze culorile de pe față
pictural. Meditația asupra dispariției este una dintre temele mele, respectiv asupra a ceea ce rămâne în urma noastră. Existența are un sfârşit şi atunci trebuie să ne bucurăm cât mai mult de ea, în sensul de a ne împlini. Am făcut foarte puține expoziții personale, de aceea fiecare este extrem de importantă.

— Într-adevăr, patru expoziții în patruzeci şi trei de ani, mă refer la cele din România, sunt puține, în nişte vremuri în care CV-urile studenților la arte au numeroase pagini. Totuşi lucrați zilnic, cel puțin zece ore pe zi şi o faceți cu spor. Trebuie să spunem că expozițiile dumneavoastră sunt de fapt mari expoziții. Haideți să le rememorăm succint, spunând două-trei cuvinte despre fiecare.

— Am avut o primă expoziție în 1973, la Simeza, o alta în 2008, la Palatul Parlamentului, deci după 35 de ani, o a treia în 2013 la Sala Dalles, iar acum, în 2016 o am pe a patra, Adam şi Eva, la Academia Română.

— Dacă ați ajuns în acest punct al enumerării ritualice, este cel mai potrivit moment să punctăm faptul că sunteți membru corespondent al Academiei Române. Continuați, vă rog.

— La prima expoziție au fost mai multe teme, pentru că lucram în cicluri; am avut un studiu asupra femeii, un ciclu al alcoolismului şi unul pozițional. Am realizat atunci una dintre lucrările mele emblematice, Omul care depăşeşte linia. Ciclul alcoolismului a fost o mică joacă a mea, totuşi cu unele nuanțe metafizice. Atunci nu aveam voie să beau şi mă uitam la ceilalți cum ajungeau de la o stare normală la una bahică.
La Parlament am realizat, printre altele, unsprezece cărți care se deschideau pe lungimea de patru metri şi cuprindeau poeziile dedicate mie de Nichita. Tema centrală era Cina cea de Taină, o sculptură de mari dimensiuni, interpretată, cred eu, interesant. Cina nu e cu celebra masă; de data aceasta apostolii stau în picioare, iar Iisus, plasat în mijloc, are aură. Mâinile sale stau pe un pocal, care are vălul liturgic deasupra. Pocalul şi pâinea sunt reprezentate reunite. Monseniorul Robu va plasa lucrarea, care i-a plăcut şi pe care am donat-o, în biserica de la Lacul Morii.
La Dalles am dorit să fac o expoziție trans­disciplinară. Am invitat alături de mine un poet, Eugen Suciu, şi un medic cardiolog, Mureşianu, care face fotografie. Expoziția a fost sub semnul sensibilității feminine. Am analizat femeia, sculptural şi în desen, de la pubertate, de la primele semne ale sexualității, până la maturitate, când este sigură pe ea şi stăpână pe destinul său. Poate să pară ceva sexual, dar nu este aşa, pentru că în miezul compozițiilor sunt mama şi bunica mea. Orice intenție erotică este astfel blocată. Chiar sunt împotriva eroticului în artă. Alte teme din această expoziție au fost Apocalipsa şi Răstignirea mielului. Au rezultat din aceste expoziții două mari volume, iar acum urmează să am un al treilea.
Ajungând în prezent, Adam şi Eva este, ce altceva decât o interpretare a mitului biblic.

— În fine, o bună parte din creația dumneavoastră stă sub semn teozofic. Cum vă raportați la religie, bunăoară la creştinism?

— Folosesc teme religioase, de pe poziția unui mirean care preferă să mediteze asupra temelor şi nu a practicii propriu-zise. Nici părintele Galeriu nu m-a admonestat din acest motiv. Am respectul, am credința, dar aceasta rămâne în interior. Cred că datoria fiecăruia este să îşi împlinească menirea. Voi încheia spunând l-am cunoscut la Sihăstria, unde am fost împreună cu studenții, pe părintele Cleopa, care mi-a spus că Dumnezeu îi iubeşte pe artişti pentru că ştie ce înseamnă chinul creației.

Interviu realizat de
Mihai Plămădeală

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg