Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe organizează din 2016 unul din puținele evenimente dedicate celor mai tineri creatori din teatrul românesc. Festivalul DbutanT e „un motor de căutare a artiștilor aflați la început de drum”, după cum precizează inițiatorii săi, care nu doar că prezintă și reunește într-o competiție opere și artiști, ci le și oferă premianților contracte de colaborare sau de angajare. Lucru de apreciat și salutat într-un peisaj profesional din ce în ce mai restrictiv din păcate pentru nou-veniți.
Ediția de anul ăsta a înregistrat o noutate importantă la DbutanT: a demarat și un concurs de dramaturgie pe lângă cel de regie, cu cinci autoare care s-au întâlnit la Constanța între 1-7 septembrie (Teatrul de Stat Constanța este partener al proiectului din 2020): Ioana Sileanu, Mirela Cara Dragu, Cleopatra Constantinescu, Paula Rusu și Cornelia Iordache. Ultima a și câștigat competiția, cu piesa La castel, care a fost montată colectiv de tinerii regizori într-un spectacol conceput/jucat, în reprezentație unică, la Castelul Szentkereszty din Arcuș, cu actorii Teatrului „Andrei Mureșanu” în distribuție.
Tot cinci au fost și regizorii din „finala” DbutanT, ale căror spectacole s-au jucat la Sfântu Gheorghe la mijlocul lui octombrie. Pentru că sunt producții profesioniste, realizate de profesioniști, cred că merită succinte evaluări critice.
După opinia mea, cel mai bine calibrat pe toate palierele (regie/actorie/scenografie) a fost 8 tați de Tina Müller, în regia lui Irisz Kovacs (Teatrul de Stat Constanța), pe care l-am văzut la sediu la finele lui august. Confesiunea emoționantă a unei adolescente confruntate cu tribulațiile psiho-existențiale ale mamei sale și cu lipsa tatălui a fost transpusă într-un spectacol simplu, cald, cumva solar în ciuda subiectului. Irisz Kovacs și-a edificat cu maturitate montarea, fără patetisme și nici prea cerebral, având alături o echipă deja redutabilă de tineri actori (Ecaterina Lupu, Cristiana Luca, Theodor Șoptelea, Andrei Bibire și Florin Aioane) și un scenograf inspirat (Theodor Niculae), al cărui spațiu scenic a fost sugestiv, pregnant vizual și util, deși minimalist. Cred că echilibrul construcției este și atuul spectacolului. De altfel, această amprentă regizorală s-a văzut și în fragmentul din creația colectivă, pentru care Irisz Kovacs a fost premiată la DbutanT.
Un proiect ambițios, subminat însă din păcate de interpretare, a fost Unde mi-e sufletul?, după Marin Sorescu, regizat de Norbert Boda (Teatrul Național „Marin Sorescu”, Craiova). Am văzut mai multe spectacole ale lui Boda și e remarcabil curajul lui de a-și asuma scenarii care provoacă. Nu s-a întâmplat altfel aici, unde colajul de poeme soresciene tinde să contureze o atmosferă ludică și metafizică, totodată, într-un cadru cumva hieratic. Din nefericire, reprezentația a început la o temperatură prea joasă, cu un tipar actoricesc destul de lemnos, și nu s-a reabilitat suficient până la final ca să convingă. Oricum, spectacolul este o experiență utilă pentru un regizor care are deja tușa proprie de creație și destul timp înainte pentru a ne demonstra ce poate.
Am remarcat/reținut intenția (gândul regizoral) din Gen.Roz de Mihaela Michailov (Centrul de Teatru Educațional Replika, București). Acest manifest al feminității, frust, sensibil, uneori patetic, a fost asumat de regizoarea Luiza Mihăilescu extrem de intim, iar asta s-a simțit în spectacol. A fost și un manifest de creație, fără dubiu. Dar ceva s-a blocat în livrarea sa către spectatori printr-un soi de entropie a jocului actoricesc, imputabilă nu actrițelor (Teo Dincă, Oana Jipa, Nicoleta Lefter, Maria Sgârcitu), ci impulsului regizoral prea puțin controlat de a „dinamiza” narativul. S-a ajuns astfel la senzația că o parte a jocului doar „umple” spațiul, fără alt sens, ceea ce a obturat nițel incandescența subtextului. Repet, însă, intenția regizorală e un semn bun despre potențialul Luizei Mihăilescu.
Ambițios și demersul lui Tudor Nicorici cu Hikikomori de Holger Schober, un text fracturat, cu alură narativă experimentală, senzorială, în dauna unei povești în flux normal (Teatrul „Luceafărul”, Iași), ceea ce, evident, impune anumite artificii de concepție scenică. Am remarcat conceptul scenografic (imaginat chiar de regizor), de notabilă plasticitate, cu un ecleraj pe măsură. Nicorici și-a dezechilibrat însă semantica prin imprimarea unui joc de scenă inutil de alert (să zicem că putea denota surescitarea extremă a eroului până la un punct, dar excesiv, totuși). Ansamblul a devenit astfel cumva derutant, indecis, iar efortul fizic remarcabil al actorului Sebastian Munteanu n-a părut de mare folos coerenței spectacolului. Totuși, cu o rigoare pe care o va dobândi în timp, Tudor Nicorici poate deveni promotorul unor formule scenice interesante.
Ingenios și-a ancorat spectacolul într-un ludic interactiv Alin Neguțoiu, cu Restul vieții noastre (dramaturgia Sabina Bălan, Reactor de creație și experiment, Cluj). Montarea pleacă de la un text foarte bine construit, cu teme edificate interactiv și recurent (pe modelul ruletei), care abordează „plasarea în lume” a celei mai noi generații; are trei interpreți foarte proaspeți, foarte dinamici, foarte agili în oferte de joacă și reacții la semnalele audienței (Sabina Lazăr, Răzvan Mîndruță, Ioana Stama); o scenografie simplă permite reconfigurarea rapidă a spațiilor scenice: toate atuurile, s-ar spune, pentru ca regizorul să meargă „la sigur”. Asta aparent, pentru că de fapt mersul fluent al mașinăriei spectacolului se datorează tocmai reglajului pe care Neguțoiu l-a asigurat, ingenios, montării. Aștept să descopăr și alte registre ale regizorului care a câștigat competiția spectacolelor de la DbutanT.
Spectacolul colectiv din ultima zi de festival a re-bricolat (poate prea radical și surprinzător pentru autoare) textul Corneliei Iordache în funcție de inspirația, resursele de producție, fantezia și durata de lucru a tinerilor regizori. Totuși, necunoscând textul la acel moment, nu mi s-a părut că ce ni s-a oferit a fost incoerent sau superficial. Dimpotrivă, unele scene au avut o profunzime emoționantă (precum monologul din capelă), altele au conturat o atmosferă specială sau cu tâlc teatral (cea cu marea plantă din centrul camerei de acces în castel ori cea din parc), ba chiar au atins un orizont parodic la final, toate edificate minimalist dar probând clar tentativa regizorală de a le da coerență și sens. Poate s-a pierdut ceva din rotunjimea de ansamblu a textului și poveștii, dar fiecare secvență și-a avut noima ei în reprezentația care merită memorată măcar prin ineditul ei decor și prin precizia catifelată cumva a actorilor de la Sfântu Gheorghe, care s-au dedicat total acestui proiect finisat în doar câteva zile (Sebastian Marina, Fatma Mohamed, Ioana Alexandrina Costea, Elena Popa, Costi Apostol, Iulian Trăistaru, Mona Codreanu, Mădălina Mușat, Anca Pitaru).
Cei doi câștigători vor monta în curând la Sfântu Gheorghe (Irisz Kovacs), respectiv Constanța (Alin Neguțoiu). Mai adaug că membrii juriilor au fost Csaba Székely, Elise Wilk, Kinga Boros, Ionuț Sociu și Gabriel Sandu (dramaturgie); Radu Afrim, Cristian Ban, Mihaela Drăgan, Eugen Gyemant și Bobi Pricop (regie) și că DbutanT (care sper să dureze încă ani buni) a fost realizat și cu sprijinul AFCN.